ÎCCJ, decizie (scj.ro #197526)

Recurs în casație. Cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Infracțiunea prevăzută în art. 18 indice 1 din Legea nr. 78/2000

Cuprins pe materii:

Drept procesual penal.

Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Recursul în casație

Drept penal. Partea specială. Legi speciale. Legea 78/2000

Indice alfabetic:

- drept procesual penal

-  recurs în casație

-  drept penal

-  infracțiunea prevăzută în art. 18 indice 1 din Legea nr. 78/2000

C. proc. pen.

, art. 438 alin. (1) pct. 7

Legea 78/2000

, art. 18 ind. 1 alin. (1)

I.C.C.J, Secția penală, decizia nr. 311/RC din 21 iunie 2022

Prin sentința penală nr. x/S/07.07.2021 a Tribunalului Brașov, pronunțată în dosarul penal nr. x/62/2019, în baza art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal (7 acte materiale) a fost condamnat inculpatul A la o pedeapsă de 2 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din Codul penal pe o durată de 2 ani.

În baza art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal (3 acte materiale) a fost condamnat același inculpat la o pedeapsă de 2 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din Codul penal pe o durată de 2 ani.

În baza art. 326 din Codul penal a dispus condamnarea aceluiași inculpat la o pedeapsă de 6 luni închisoare.

În baza art. 326 din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal (3 acte materiale) a dispus condamnarea aceluiași inculpat la o pedeapsă de 6 luni închisoare.

În baza art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal a aplicat inculpatului A pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare, la care  a adăugat un spor legal de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, respectiv 1 an închisoare, pedeapsa principală rezultantă fiind de 3 ani închisoare, alături de care a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din Codul penal pe o durată de 2 ani, pedeapsă complementară executabilă conform art. 68 lit. b) din Codul penal.

În baza art. 91 alin. (1), art. 92 alin. (1) din Codul penal și art. 97 alin. (2) din Codul penal a suspendat sub supraveghere executarea pedepsei principale pe durata unui termen de 4 ani.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel, printre alții, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Brașov și inculpatul A.

Prin decizia penală nr. x/AP din data de 18 ianuarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Brașov  - Secția penală, s-a dispus în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală admiterea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție –Serviciul Teritorial Brașov împotriva sentinței penale nr. x/S/09.07.2021 a Tribunalului Brașov, pe care a desființat-o sub aspectul neaplicării pedepselor accesorii și rejudecând în aceste limite:

În baza art. 65 din Codul penal s-a aplicat inculpatului A, pe lângă fiecare dintre infracțiunile prevăzute de art. 18

1

din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal pentru care a fost condamnat în primă instanță și pe lângă pedeapsa finală aplicată pentru concursul de infracțiuni pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din Codul penal.

S-a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării sub supraveghere a pedepsei principale.

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) din Codul penal s-a respins apelul declarat de inculpatul A împotriva aceleiași sentințe.

Împotriva hotărârii instanței de apel, în termen legal, a declarat recurs în casație, printre alții și inculpatul A invocând motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 din Codul de procedură penală, prin prisma căruia a arătat că a fost condamnat pentru fapte care nu sunt prevăzute de legea penală.

În ceea ce privește infracțiunea prevăzută de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, după ce a prezentat evoluția textului normei de incriminare, inculpatul a menționat că după modificare normei de incriminare prin Legea nr. 283/2020, ce transpune Directiva UE 2017/1371 a Parlamentului European și a Consiliului, se constată o schimbare fundamentală privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal, schimbare care nu s-a reflectat în dreptul intern prin legea de transpunere a directivei. Astfel, s-a arătat că în demersul de interpretare a art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, care transpune art. 3 alin. (2) lit. a)i din Directivă nu poate fi ignorată reglementarea comunitară pentru stabilirea elementelor de tipicitate ale infracțiunii de fraudă, având în vedere că aceste două texte au același obiect de reglementare. Deoarece nu există niciun act normativ de transpunere a dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Directiva UE 2017/1371 s-a apreciat de inculpați că acest text este direct aplicabil în conformitate cu efectul de substituire al directivei în cauză. Coroborând art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu art. 3 alin. (2) lit. a)i și art. 4 alin. (3) din Directiva UE 2017/1371, inculpații au menționat că urmarea infracțiunii, aceea de "obținere" de fonduri, a fost înlocuită în legislația comunitară cu "deturnarea” de fonduri, având definiția dată de art. 4 alin. (3) din Directivă. Inculpații au precizat că deturnarea fondurilor implică în mod necesar acțiunea funcționarului public căruia îi este încredințată gestionarea respectivelor fonduri sau active.

Inculpatul a criticat, printre altele, faptul că raționamentul acuzării constă în interpretarea unor texte din legea civilă, și anume, art. 6 și 7 din OUG nr. 125/2006 și art. 7 și 8 din OUG nr. 3/2017, texte care indică cine sunt beneficiarii plăților directe în cadrul schemelor APIA, instanțele de fond deducând caracterul infracțional al depunerii de către A, prin intermediul lui B, care a acționat ca mandatar, a cererilor unice de plată întrucât solicitantul nu era utilizator al suprafețelor de teren declarate, în sensul interpretat de instanța din legea civilă, acela că nu folosea în mod direct aceste terenuri, și astfel nu îndeplinea  condițiile prevăzute de art. 6 din OUG nr. 125/2006  și, respectiv, art. 7 din OUG nr. 3/2015.

Inculpatul a specificat că în cauză este incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din Codul de procedură penală, întrucât faptele nu corespund tiparului de incriminare și nu întrunesc sub aspectul laturii obiective elementele constitutive ale infracțiunilor pentru care s-a dispus condamnarea.

Astfel, a apreciat că fapta reținută de instanțele de fond nu corespunde sensului abstract de incriminare, nici din perspectiva art. 18

1

alin. (l) din Legea nr. 78/2000 și nici din perspectiva art. 326 din Codul penal, pentru ambele infracțiuni caracterul infracțional al faptelor fiind dedus exclusiv din interpretarea unor dispoziții din legea civilă, art. 6 și 7 din OUG nr. 125/2006 și art. 7 și 8 din OUG nr. 3/2015.

Prin încheierea din 10 mai 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală a admis, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de inculpații A și B împotriva deciziei penale nr. x/AP din data de 18 ianuarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Brașov - Secția penală, a trimis cauza (...) în vederea soluționării și a acordat termen la data de 21.06.2022, reținând că aspectele invocate în cererile de recurs în casație pot fi valorificate prin prisma cazului de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 din Codul de procedură penală.

Procedând, conform art. 447 din Codul de procedură penală, la verificarea corespondenței dintre împrejurările faptice reținute și configurarea legală a infracțiunii reglementată de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentului, că acțiunile reținute în sarcina acestuia, de folosire sau prezentare cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, având ca rezultat obținerea de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei (în forma autoratului și, după caz, a complicității), pentru care au fost condamnați, astfel cum au fost stabilite cu titlu definitiv de către instanțele inferioare în urma analizării probatoriului administrat în cauză, întrunesc toate elementele de conținut prevăzute de norma de incriminare.

Așadar, referitor la infracțiunea prevăzută de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, în decizia atacată s-a reținut, pe baza materialului probator administrat în cauză, că activitatea infracțională a inculpatului A, în calitate de autor, s-a concretizat:

I. În perioada 2009-2015, în baza aceleiași rezoluții infracționale a depus la APIA – Centrul Local Rupea, prin intermediul inculpatului B – secretar în cadrul Primăriei Bunești, pe care l-a împuternicit în acest sens, la datele de 01.05.2007 și 29.03.2013 - cererile unice de plată pe suprafață nr.x din 08.05.2009, nr. x din 14.05.2010 – completată prin declarația nr. 54 din 20.05.2010 - nr. x din 13.04.2011, nr. x din 15.03.2012, nr. x din 16.04.2013, nr. x din 07.03.2014 – completată prin declarația nr. x din 30.05.2014 - și nr. x din 31.05.2015, în cuprinsul cărora a declarat în mod necorespunzător adevărului că:

II. În perioada 2016-2018, în baza aceleiași rezoluții infracționale, a depus la APIA – Centrul Local Rupea cererile unice de plată pe suprafață nr. x din 31.05.2016, nr. x din 27.04.2017 și nr. x din 12.05.2018, fiind însoțit de inculpatul B în campaniile agricole 2016 și 2017, în cuprinsul cărora a declarat în mod necorespunzător adevărului că:

Așa cum s-a arătat în considerentele Deciziei nr. 3 din 20 ianuarie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 138 din 21 februarie 2020), „indiferent de forma concretă de comitere, elementul material al infracțiunii prevăzute de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 constă în variantele comisive alternative de folosire sau prezentare de documente sau declarații necorespunzătoare adevărului.

Folosirea presupune utilizarea documentului fals, inexact sau incomplet, producerea acestuia ca dovadă a conținutului său, iar prezentarea înseamnă înmânarea, oferirea respectivului înscris.

Din analiza normei de incriminare rezultă că cerințele de tipicitate ale laturii obiective sunt îndeplinite indiferent dacă documentele sau declarațiile folosite sau prezentate sunt falsificate (respectiv înscrisurile au fost supuse unor acțiuni prealabile de contrafacere a scrierii sau subscrierii ori de alterare în orice mod, iar declarațiile sunt necorespunzătoare adevărului), inexacte (adică, fără a fi falsificate, ele nu au fost întocmite corect) sau incomplete (atunci când nu cuprind toate datele și informațiile necesare pentru corecta evaluare a stării de fapt).

Prin urmare, pentru existența infracțiunii este irelevant dacă documentele sau declarațiile folosite sau prezentate sunt false ori doar inexacte sau incomplete, fapta urmând a constitui infracțiunea analizată ori de câte ori acțiunea specifică verbum regens, implicând astfel de documente, a avut rezultatul prevăzut de norma de incriminare, respectiv obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta sau în numele ei, bineînțeles, dacă subiectul activ a acționat cu rea-credință.”

Așadar, elementul material al laturii obiective a infracțiunii prevăzute de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 presupune o acțiune de folosire ori prezentare de documente sau declarații false, inexacte ori incomplete, iar pentru consumarea acesteia este necesar ca, prin acțiunile specifice verbum regens realizate de făptuitor cu rea-credință, să se obțină pe nedrept fonduri din bugetul Uniunii Europene sau bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, aspect care trebuie dovedit pe baza probatoriului administrat în cauză.

În acest context argumentativ, instanța de apel a reținut, cu titlu definitiv, în urma coroborării probatoriului administrat în cauză și a examinării normelor europene și a dispozițiilor legale interne incidente în materie, că A nu avea calitatea de utilizator în sensul prevăzut de art. 6 din OUG nr. 125/2006.

Sub acest aspect, se impune a se sublinia că, așa cum a reținut și instanța de apel, „utilizator” înseamnă potrivit art. 6 alin. (1) din OUG nr. 125/2006 „persoanele fizice și/sau persoanele juridice care exploatează terenul agricol pentru care solicită plata, în calitate de proprietari, arendași, concesionari, asociați administratori în cadrul asociațiilor în participațiune, locatari sau altele asemenea.”

În plus, art. 7 alin. (1) din același act normativ stabilea că pentru a beneficia de acordarea de plăți în cadrul schemelor de plată unică pe suprafață, solicitanții trebuie să fie înscriși în Registrul fermierilor, administrat de Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, să depună cerere de solicitare a plăților la termen și să îndeplinească mai mule condiții generale, printre care: să exploateze un teren agricol cu o suprafață de cel puțin 1 ha, iar suprafața parcelei agricole să fie de cel puțin 0,3 ha, iar în cazul viilor, livezilor, culturilor de hamei, pepinierelor pomicole, pepinierelor viticole, arbuștilor fructiferi, suprafața minimă a parcelei trebuie să fie de cel puțin 0,1 ha (lit. a), și să prezinte documentele necesare care dovedesc dreptul de folosință și să poată face dovada că utilizează terenul pentru care s-a depus cererea (lit. f).

Rezultă, așadar, că, potrivit normelor în materie, deținerea calității de utilizator implica exploatarea efectivă de către însuși titularul cererii a suprafeței de imaș comunal menționată în cererea de subvenții și, totodată, desfășurarea unei activități agricole proprii pe respectiva suprafață, precum producția, creșterea sau cultivarea de plante furajere ori, după caz, pășunatul animalelor proprii.

Cu alte cuvinte nu prezintă relevanță cine deține un titlu de proprietate sau un drept de folosință în baza unui contract de orice tip, ci pentru a beneficia de plățile din cadrul schemei de plată unică pe suprafață și respectiv plățile naționale directe complementare în sectorul vegetal este necesar ca solicitantul să fie utilizatorul direct al suprafeței, cel care o exploatează în mod efectiv în temeiul unui drept recunoscut printr-un înscris: titlul de proprietate în situația în care proprietarul este și cel care utilizează terenul, contractul de arendă, în situația în care arendașul utilizează în mod direct terenul, contractul de închiriere (locațiune) în situația în care chiriașul (locatarul) utilizează în mod direct terenul, contractul de comodat în situația în care comodatarul exploatează terenul. Proprietarul care nu utilizează terenul nu este îndreptățit să solicite plăți, după cum nu este îndreptățit nici arendașul care nu utilizează terenul și transmite sub orice formă folosința unei alte persoane, sau cel care a primit cu titlu gratuit folosința terenului, dar nu își exercită în mod direct și concret dreptul de folosință.

Or, așa cum s-a arătat anterior, instanțele de fond au constatat, pe baza materialului probator administrat, pe de o parte, că A nu a utilizat terenurile pentru care a formulat cererile de plată, nu a avut domiciliul pe raza comunei Bunești în perioada respectivă și în toată perioada vizată de rechizitoriu a avut alte locuri de muncă ce presupuneau prezența fizică zilnică la locul de muncă în alte localități, fiind exclusă posibilitatea de fi utilizat, de a fi exploatat terenurile pentru care a solicitat plățile din fonduri europene.

În acest context factual, care nu poate fi cenzurat în calea extraordinară de atac de față, raportat și la normele legale incidente în materie, se apreciază că, în speță, inculpatul A nu a avut calitatea de utilizator, așa cum este definită de art. 6 alin. (1) din OUG nr. 125/2006 și nu a îndeplinit condițiile de eligibilitate prevăzute de art. 7 din OUG nr. 125/2006, aspect care, așa cum a reținut și instanța de apel, imprimă actelor de solicitare și, după caz, de obținere a plăților directe aferente campaniilor analizate un caracter necuvenit, realizându-se, astfel, urmarea imediată prevăzută de lege, constând în dobândirea pe nedrept de fonduri din bugetele administrate de Uniunea Europeană.

Prin urmare, raportat la împrejurările de fapt reținute cu titlu definitiv de către instanța de apel, care nu mai pot fi reevaluate prin intermediul recursului în casație, Înalta Curte constată că acțiunile pentru care au fost condamnat inculpatul A, astfel cum au fost expuse în mod detaliat în hotărârea atacată, întrunesc toate elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii prevăzute de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (în forma autoratului, respectiv a complicității), neputând fi valorificate criticile formulate sub acest aspect de către recurenți în calea extraordinară de atac.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură penală, Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul în casație declarat de recurentul inculpat A împotriva deciziei penale nr. x/AP din data de 18 ianuarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Brașov - Secția penală, în dosarul nr. x/62/2019.