ÎCCJ, decizie (scj.ro #192643)

Recurs în casație. Cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. Principiul teritorialității. Spălarea banilor

Cuprins pe materii:

Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Recursul în casație

Drept penal. Partea generală. Legea penală și limitele ei de aplicare. Aplicarea legii penale în spațiu

Drept penal. Partea specială. Legi speciale. Spălarea banilor.

Indice alfabetic:

-  drept procesual penal

- recurs în casație

-  drept penal

- principiul teritorialității

- spălarea banilor

C. pen

. art. 8 alin. (4)

Legea nr. 129/2019

, art. 49 ( fost

Legea nr. 656/2002

. art. 29)

C. proc. pen.,

art. 438 alin. (1) pct. 8

Potrivit principiului ubicuității, o infracțiune se consideră săvârșită pe teritoriul țării dacă cel puțin un element, din cele prevăzute expres de legea penală, se materializează pe acest teritoriu, având în vedere, atât realizarea uneia dintre modalitățile normative alternative din norma de incriminare cât și producerea, chiar în parte, a rezultatului infracțiunii.

I.C.C.J, Secția penală, decizia nr. 86/RC din 1 martie 2022

Prin sentința penală nr. x din 18 iunie 2020 pronunțată de Tribunalul București – Secția I penală, în dosarul nr. x/3/2019 (x/2020), s-au hotărât următoarele:

În baza art. 29 alin. (1) lit. a), b), c) din Legea nr. 656/2002 (actual art.49 alin. (1) lit. a), b), c) din Legea nr. 129/2019) cu aplicarea art. 5 Cod penal, a fost condamnat inculpatul A la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de spălare a banilor.

În baza art. 67 Cod penal, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și l) Cod penal (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice; dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat; dreptul de a se afla în localități din România recunoscute a fi situri arheologice)  pe o perioadă de 5 ani, care se execută după executarea pedepsei închisorii, potrivit art. 68 alin. (1) lit. c Cod penal.

În baza art. 65 Cod penal, s-au interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și l) Cod penal (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice; dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat; dreptul de a se afla în localități din România recunoscute a fi situri arheologice, pe durata executării pedepsei principale.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București și inculpatul A.

Prin decizia nr. x/A din 6 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a II-a penală, în dosarul nr. x/3/2019 (x/2020, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) Cod procedură penală, s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și de inculpatul A împotriva sentinței penale nr. x/18.06.2020 a Tribunalului București.

A fost desființată în totalitate sentința penala apelată și, rejudecând, în baza art. 396 alin. (1), (6) Cod procedură penală, art. 16 alin. (1) lit. e) Cod procedură penală, a încetat procesul penal față de inculpatul A sub aspectul săvârșirii infracțiunii de spălare a banilor prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a), b) și c) din Legea nr. 656/2002 (actual art. 49 alin. (1) lit. a), b) și  din Legea nr. 129/2019), pentru lipsa autorizării organului competent necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale.

S-a înlăturat dispoziția de obligare a inculpatului la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat la judecata în fond și urmărirea penală, în cuantum de 36.600 lei, acestea urmând a fi suportate de către stat conform at. 275 alin. (3) Cod procedură penală.

S-a ridicat sechestrul asigurator instituit prin ordonanța procurorului din 23.11.2015 asupra bunurilor ridicate în urma efectuării percheziției domiciliare la inculpatul A (7006 monede antice si 850 artefacte arheologice), și s-a dispus restituirea acestor bunuri către inculpat.

În esență, Curtea de Apel a constatat că, prin actul de sesizare a instanței, nu a fost descrisă vreo activitate de dobândire pe teritoriul României de către inculpat a vreuneia din cele 7005 monede antice romane și 806 bunuri arheologice descoperite la percheziție, iar obiectul acțiunii penale îl constituie doar fapta de spălare de bani în legătură cu obiectele găsite cu prilejul percheziției domiciliare efectuate în Germania, la locuința inculpatului A.

Așadar, Curtea a reținut că activitatea infracțională reținută în sarcina inculpatului în prezenta cauza, constând în dobândirea, deținerea și transformarea celor 7005 monede antice romane și 806 bunuri arheologice descoperite la percheziție, în vederea ascunderii și disimulării adevăratei naturi a provenienței și proprietății acestora, nu s-a desfășurat nici măcar parțial pe teritoriul României, în cuprinsul rechizitoriului nefiind menționat nimic în acest sens.

Față de conținutul relațiilor (adresa nr.X/2020 din 18.01.2021 a Arhivelor Naționale, adresa nr. x/10 din 05.02.2021 a Direcției Generale Pașapoarte), Curtea a apreciat că, la data comiterii faptelor (2009-14.10.2015), inculpatul A avea numai cetățenie germană, în contextul în care își pierduse cetățenia română încă din anul 1983, prin Decretul nr. 248 din 1983-10-17 fiindu-i aprobată renunțarea la cetățenia română, fără să existe informații în sensul redobândirii de către acesta a cetățeniei române de la acea dată și până în prezent.

Având în vedere locul comiterii infracțiunii deduse judecății precum și situația juridică a inculpatului, Curtea a concluzionat că acțiunea penală putea fi pusă în mișcare numai cu autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, așa cum prevede art. 10 alin. (2) teza I Cod penal, condiție care în speța de față nu a fost îndeplinită.

Împotriva deciziei instanței de apel, a declarat recurs în casație, la data de 13 octombrie 2021, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin procurorul general, prin adresa nr. x/C/III-2/2021, invocând cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 Cod procedură penală.

Astfel, prin prisma cazului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 Cod procedură penală, Parchetul a criticat hotărârea atacată din perspectiva faptului că, în mod greșit, s-a dispus încetarea procesului penal cu privire la infracțiunea prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a), b) și c) din Legea nr. 656/2002, întrucât lipsește o condiție prevăzută de lege pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, respectiv autorizarea Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Analizând recursul în casație declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva deciziei penale nr. x/A din 6 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a II-a penală, în dosarul nr. x/3/2019, privind pe inculpatul A,  Înalta Curte constată că acesta este  întemeiat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac în anulare, care poate fi exercitată în cazurile limitativ prevăzute de lege, al cărei scop este, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 433 din Codul de procedură penală, judecarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Potrivit art. 447 din Codul de procedură penală, pe această cale instanța de casație examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și, respectiv, cea de apel, intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

Realizându-se în cadrul strict reglementat de lege, analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate de către legiuitor ca fiind grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art.438 alin.(1) Cod de procedură penală

În cauză, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție  a formulat recurs în casație întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin.(1) pct.8 din Codul de procedură penală.

Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 Cod procedură penală, hotărârile sunt supuse casării în acele situații în care, în raport cu actele și lucrările dosarului, s-a stabilit în mod eronat incidența unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin.(1) lit. e) – j) din Cod procedură penală (lipsa plângerii prealabile, a autorizării sau sesizării organului competent ori a altei condiții prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale; intervenirea amnistiei sau prescripției, a decesului suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; retragerea plângerii prealabile, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, intervenirea împăcării ori încheierea unui acord de mediere în condițiile legii; existența unei cauze de nepedepsire prevăzută de lege; existența autorității de lucru judecat; intervenirea unui transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii), dispunându-se greșit încetarea procesului penal.

În vederea stabilirii incidenței acestui motiv de nelegalitate, aprecierea instanței asupra existenței/inexistenței cauzei de încetare a procesului penal trebuie realizată prin raportare la situația concretă și datele existente la momentul pronunțării hotărârii definitive atacate.

Prin prisma cazului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 Cod procedură penală, parchetul a criticat hotărârea atacată din perspectiva faptului că, în mod greșit, s-a dispus încetarea procesului penal cu privire la infracțiunea prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a), b) și c) din Legea nr. 656/2002, întrucât lipsește o condiție prevăzută de lege pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, respectiv autorizarea Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Înalta Curte constată că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de urmărire penală și criminalistică nr. x/P/2017 din data de 18.05.2018, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului A pentru comiterea infracțiunii de spălare de bani prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a), b) și c) din Legea 656/2002.

În esență, s-a reținut, că inculpatul A a dobândit și deținut, în perioada 2009 - 14.10.2015, un lot de 7005 monede și 806 bunuri arheologice (un fragment de inel de bronz, un pumnal akinakes, 55 vârfuri de săgeată și 749 alte bunuri arheologice - obiecte de podoabă, aplice-piese de harnașament etc.), o parte dintre ele schimbându-le, prin efectuarea de operațiuni specifice de curățare, restaurare și conservare în piese de colecție, în vederea ascunderii sau disimulării adevăratei naturi a provenienței și a proprietății bunurilor, cunoscând că acestea provin din săvârșirea de infracțiuni.

În primă instanță, prin sentința penală nr. x din 18 iunie 2020 pronunțată de Tribunalul București – Secția I penală, în dosarul nr. x/3/2019 (x/2020), în baza art. 29 alin. (1) lit. a), b), c) din Legea nr. 656/2002 (actual art.49 alin. (1) lit. a), b), c) din Legea nr. 129/2019) cu aplicarea art. 5 Cod penal a fost condamnat inculpatul A la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de spălare a banilor.

Instanța de apel constatând că activitatea infracțională reținută în sarcina inculpatului în prezenta cauza, constând în dobândirea, deținerea și transformarea celor 7005 monede antice romane și 806 bunuri arheologice descoperite la percheziție, în vederea ascunderii și disimulării adevăratei naturi a provenienței și proprietății acestora, nu s-a desfășurat nici măcar parțial pe teritoriul României, precum și că la data comiterii faptelor (2009-14.10.2015), inculpatul A avea numai cetățenie germană, în contextul în care își pierduse cetățenia română încă din anul 1983, a concluzionat că acțiunea penală putea fi pusă în mișcare numai cu autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, așa cum prevede art. 10 alin. (2) teza I Cod penal, condiție care, în cauza de față, nu a fost îndeplinită.

Astfel, prin decizia nr. x/A din 6 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a II-a penală, în dosarul nr. x/3/2019 (x/2020), în baza art. 421 pct. 2 lit. a) Cod procedură penală s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și inculpatul A împotriva sentinței penale nr. x/18.06.2020 a Tribunalului București. A fost desființată în totalitate sentința penala apelată și în baza art. 396 alin. (1), (6) Cod procedură penală, art. 16 alin. (1) lit. e) Cod procedură penală, a încetat procesul penal față de inculpatul A sub aspectul săvârșirii infracțiunii de spălare a banilor prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a), b) și c) din Legea nr. 656/2002 (actual art. 49 alin. (1) lit. a), b) și c) din Legea nr. 129/2019), pentru lipsa autorizării organului competent necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale.

Verificând hotărârea atacată, se observă că instanța de apel a ajuns la concluzia că se impune încetarea procesului penal fără a face propriul examen al situației de fapt, ci plecând de la premisa că locul săvârșirii infracțiunii de spălare de bani imputată inculpatului în prezenta cauză a fost stabilit ca urmare a  încheierii nr.125 din 20 martie 2019, pronunțată în cauză de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală, hotărâre prin care instanța supremă a soluționat conflictul negativ de competență ivit între Tribunalul București și Tribunalul Tulcea.

Instanța de apel și-a motivat soluția de încetare a procesului penal raportându-se la considerentele Înaltei Curți din cuprinsul încheierii nr. 125/20 martie 2019, prin care, în soluționarea conflictului negativ de competență dintre Tribunalul Tulcea și Tribunalul București, a reținut că, „[...] prin actul de sesizare a instanței, nu a fost descrisă vreo activitate de dobândire pe teritoriul României de către inculpat a vreuneia din cele 7005 monede antice romane și 806 bunuri arheologice descoperite la percheziție, iar obiectul acțiunii penale îl constituie doar fapta de spălare de bani în legătură cu obiectele găsite cu prilejul percheziției domiciliare efectuate în Germania, la locuința inculpatului A”, respectiv că „[...] actul de sesizare a instanței nu relevă că dobândirea bunurilor mai sus menționate s-a realizat cel puțin parțial pe teritoriul României, iar inculpatul A locuiește în Germania [...]”.

Înalta Curte, în exercitarea funcției de judecată, reține că, prin regulatorul de competență, nu s-a soluționat conflictul de drept penal, ci doar a fost stabilită instanța competentă a judeca acest conflict, completul instanței supreme – ce a pronunțat încheierea nr. 125/20 martie 2019 – neanalizând condițiile de existență a infracțiunii, a celor de tragere la răspundere penală a făptuitorului și nici cu privire la vinovăția acestuia (exercitarea deplină a acțiunii penale). Mai mult decât atât, deși instanța de apel s-a raportat la considerentele avute în vedere de instanța supremă în regulatorul de competență ce au fost menționate în alineatul precedent, este de observat că, potrivit dispozițiilor art. 8 din Codul penal, „Infracțiunea se consideră săvârșită pe teritoriul României și atunci când pe acest teritoriu […] s-a produs, chiar în parte, rezultatul infracțiunii”, aspect care nu a fost analizat de instanța de apel.

Înalta Curte reține că, în cuprinsul rechizitoriului, procurorul redactor a procedat la o sistematizare a acestuia, la fila 8 regăsindu-se capitolul dedicat stării de fapt și intitulat „ SITUAȚIA DE FAPT”, capitol ce are 3 subcapitole, după cum urmează:

„1. Modul de dobândire a lotului 7005 monede antice romane și 806 bunuri arheologice de inculpatul A, cunoscând că acestea provin din infracțiuni.

În cadrul subcapitolului 1, procurorul redactor a menționat la următoarele:

„În ceea ce privește modul de operare al inculpatului privind dobândirea artefactelor sustrase din siturile arheologice din zona Dobrogei, acesta este susținut prin declarațiile martorului E, fosta soție a martorului C. Aceasta remarcase că C deținea la locuința acestuia detectoare de metale, iar în timp a aflat că acesta efectuează detecții neautorizate în zonele Albești, Negru Vodă, Cotu Văii, această activitate continuând și după divorțul acestora din 2007, constituind unica sursă de venit a martorului C.

Martora precizează că l-a cunoscut pe inculpatul A la locuința martorului C, inculpatul fiind unul dintre cumpărătorii săi, cunoscându-se prin intermediul lui D. Inculpatul A obișnuia să revină din Germania în România, pe această perioadă locuind în localitatea Jurilovca, jud. Tulcea sau la locuința surorii acestuia din mun. Timișoara. Pe perioada în care se afla în România, inculpatul cumpăra artefactele sustrase de către martorul C și echipa acestuia. Martora precizează că a vizitat locuința inculpatului din loc Jurilovca, ocazie cu care a observat că aceasta era plină de diverse artefacte (monede, statuete, etc.).

În legătură cu achiziționarea de artefacte de către inculpat, martora relatează un caz concret în care acesta a cumpărat de la J un vas plin de monede de argint, banii rezultați din valorificarea acestora fiind împărțiți cu C”.

Chiar dacă instanța de apel a reținut că „activitatea infractională a inculpatului A este legată strict de modul de dobândire a lotului 7005 monede antice romane și 806 bunuri arheologice găsite cu prilejul percheziției domiciliare efectuate la locuința acestuia din Germania, obiectul acțiunii penale fiind reprezentat doar de fapta de spălare de bani în legătură cu aceste obiecte, fără ca în cuprinsul rechizitoriului să fie descrisă vreo activitate de dobândire pe teritoriul României de către inculpat a acestor obiecte sau a unei părți din acestea, prezenta Curte achiesând în totalitate la punctul de vedere exprimat de instanță supremă sub acest aspect” (încheierea nr. x/20 martie 2019 pronunțată în regulatorul de competență – s.n.), Înalta Curte, în exercitarea funcției de judecată, reține contrariul.

Astfel, în sistemul nostru de drept nu este prevăzut un model standard de întocmire a rechizitoriului, ceea ce implică concluzia că fiecare procuror poate dezvolta o manieră proprie de redare a faptelor descrise în acesta, cu condiția ca rechizitoriul să conțină toate elementele menționate în cuprinsul art. 328 din Codul de procedură penală, fiind suficient ca actul de sesizare să indice reperele rezonabile ale cadrului în care a fost comisă fapta, într-o modalitate suficientă pentru a o individualiza și a o încadra în tipicitatea infracțiunii.

Din această perspectivă, Înalta Curte, în exercitarea funcției de judecată, constată că este lipsită de fundament motivarea Curții de Apel București care a reținut că „[...] obiectul acțiunii penale fiind reprezentat doar de fapta de spălare de bani în legătură cu aceste obiecte, fără ca în cuprinsul rechizitoriului să fie descrisă vreo activitate de dobândire pe teritoriul României de către inculpat a acestor obiecte sau a unei părți din acestea [...]”, câtă vreme procurorul redactor a menționat expres, în chiar titlul subcapitolului 1, „Modul de dobândire a lotului 7005 monede antice romane și 806 bunuri arheologice de inculpatul A, cunoscând că acestea provin din infracțiuni”, aspect confirmat în cursul cercetării judecătorești din probatoriul administrat în această fază a procesului penal.

În continuare, sub același aspect al motivării lipsite de fundament,  Înalta Curte reține că procurorul redactor al rechizitoriului a intitulat subcapitolul 3 „Proveniența ilicită comună a lotului de 7005 monede antice romane și 806 bunuri arheologice deținute de inculpat cu bunurile arheologice ridicate de la locuințele numiților C și B”, în cadrul acestuia analizându-se probatoriul administrat, ocazie cu care s-a reținut, printre altele, că „Analizând comparativ lotul ridicat de la B cu cel indisponibilizat de la A și cu cel ridicat de la C, s-a constata existența unor similitudini între acestea, prin prezența emisiunilor callatiene în lotul analizat, preponderența monedei romane de sec. IV p.Chr. etc. Potrivit Raportului de expertiză criminalistică nr. x din 12.04.2018 întocmit de experți din cadrul Institutului Național de Criminalistică - Serviciul de expertize fizico-chimice, în urma analizării comparative a depunerilor de sol ridicare de pe bunurile arheologice ridicate de la locuința inculpatului A cu cele ridicate de pe bunurile ridicate de la B și C, au reliefat că acestea prezintă asemănări compoziționale între ele. În ceea ce privește zona de proveniență a artefactelor, I persoană cercetată în cadrul dosarului penal x/P/2013 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia pentru cumpărarea de artefacte sustrase de către C și D, relatează zonele din care aceștia din urmă au sustras artefactele. Astfel, cu ocazia conducerii în teren acesta a precizat faptul că a aflat despre zonele din care se efectuau detecții de la persoanele care au scos efectiv din pământ monedele pe care le cumpărase acesta, respectiv de la D. Acesta a indicat zonele din apropierea satului Limanu, zone din apropierea graniței cu Bulgaria [...] zone din satul Hagieni [...], în zona loc Corona [...], zone aflate între localitățile Vâlcele și Darabani [...], zona din apropierea loc. Negru Vodă [...], zone la 5 km de satul Arsa [...]. Localitățile Albești, Arsa, Vârtop, Limanu Hagieni și Cotu Văii se suprapun pe zona denumită în perioada greacă și elenistică Chora cetății Callatis [...] Localitățile fac parte din situl arheologic Necropola tumulară a Cetății Callatis [...]”.

Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (4) din Codul penal, „Infracțiunea se consideră săvârșită pe teritoriul României și atunci când pe acest teritoriu ori pe o navă sub pavilion românesc sau pe o aeronavă înmatriculată în România s-a efectuat un act de executare, de instigare sau de complicitate ori s-a produs, chiar în parte, rezultatul infracțiunii”.

Așadar, prin acest articol, legiuitorul a menționat elementele care fac posibile aplicarea principiului ubicuității.

Potrivit acestui principiu, o infracțiune se consideră săvârșită pe teritoriul țării dacă cel puțin un element legat de infracțiune, din cele prevăzute expres de legea penală, se materializează pe acest teritoriu, având aici în vedere:

atât realizarea uneia dintre modalitățile normative alternative din norma de incriminare – „s-a efectuat un act de executare, de instigare sau de complicitate” [prima teză a art. 8 alin. (4) din Codul penal],

cât și producerea, chiar în parte, a rezultatului infracțiunii – „ori s-a produs, chiar în parte, rezultatul infracțiunii” [a doua teză a art. 8 alin. (4) din Codul penal].

În ceea ce privește infracțiunea de spălare de bani, aceasta are trei variante: cea prevăzuta la lit. a), cea prevăzută la lit. b) și cea prevăzută la lit. c) ale alin. (1) din art. 29 din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările ulterioare. Acțiunile enumerate în cuprinsul art. 29 alin. (1) lit. a), b) și c) din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările ulterioare, reprezintă modalități normative distincte (alternative) ale elementului material, astfel cum s-a decis prin Decizia nr. 16/2016 din 8 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. În condițiile în care spălarea de bani este o infracțiune la care elementul material constă într-o acțiune ce se poate realiza în șapte modalități alternative –  schimbarea, transferul, ascunderea, disimularea, dobândirea, deținerea sau folosirea – realizarea oricărei modalități a elementului material va conduce la consumarea infracțiunii.

Din situația de fapt prezentată în rechizitoriu, au rezultat mai multe modalități de săvârșire, nu doar deținerea sau intervenția asupra bunurilor sau operațiuni efectuate în Germania, ci și dobândirea, după cum s-a dezvoltat supra, reținându-se că infracțiunea de spălare de bani a fost comisă în intervalul 2009 - 14 octombrie 2015, fiind epuizată ca urmare percheziției domiciliare efectuate în Germania.

În raport cu dispozițiile Codului penal în vigoare, în care principiul ubicuității este limitat numai la locul unde s-a efectuat un act de executare ori s-a produs rezultatul infracțiunii,  infracțiunea se consideră săvârșită pe orice teritoriu unde a avut loc un act de executare sau s-a produs rezultatul infracțiunii și nu interesează nici cetățenia infractorului, nici dispozițiile legii penale din țara lui de origine.

Potrivit art. 29 din Legea nr. 656/2002, actual art. 49 alin. (1) lit a), b) și c) din Legea nr.129/2019 - (1) Constituie infracțiunea de spălare a banilor și se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani:   a) schimbarea sau transferul de bunuri, cunoscând că provin din săvârșirea de infracțiuni, în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestor bunuri ori în scopul de a ajuta persoana care a săvârșit infracțiunea din care provin bunurile să se sustragă de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei;   b) ascunderea ori disimularea adevăratei naturi a provenienței, a situării, a dispoziției, a circulației sau a proprietății bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârșirea de infracțiuni;  c) dobândirea, deținerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârșirea de infracțiuni.

Acțiunea de dobândire a unui bun provenit din săvârșirea unei infracțiuni constă în activitatea prin care o persoană intră în proprietatea unui bun de origine infracțională, iar, în cauză, astfel de activități s-au desfășurat și pe teritoriul național, astfel încât este aplicabil principiul ubicuității,  fiind incidente prevederile art.8 alin. 4 teza I din Codul penal.

Contrar celor reținute de instanța de apel, în rechizitoriu se precizează că inculpatul fie se deplasa la locuința sa din localitatea Jurilovca unde se întâlnea cu autorii furturilor și prelua artefactele direct, fie mergea la locuința acestora de unde achiziționa artefactele, fie le primea prin intermediul unor colete poștale periodice, expediate de pe numele mai multor persoane intermediare.

Înalta Curte apreciază că instanța de control judiciar nu a procedat la lămurirea acestui aspect, demersul său limitându-se exclusiv la dovedirea împrejurării că inculpatul A nu mai avea cetățenia română.

Din probatoriul administrat cu ocazia cercetării judecătorești efectuate de instanța de fond, toți martorii au precizat că își mențin declarațiile de la urmărire penală. Din declarațiile martorei E rezultă că l-a cunoscut pe inculpat în România, la domiciliul soțului său, de la care inculpatul cumpărase artefacte, că acesta venea din Germania și locuia la sora lui în localitatea Jurilovca, locuință pe care o vizitase și martora și unde observase monede, statuete. Martorele F, G, H au confirmat fie că au acceptat să fie trimise colete pe numele lor către inculpat, fie că au intermediat primirea unor sume de bani de la acesta.

Prin urmare, bunurile asupra cărora s-a exercitat elementul material al infracțiunii – și care reprezintă obiectul material al infracțiunii – au fost dobândite pe teritoriul României [prima teză a art. 8 alin.(4) din Codul penal], iar ele au fost transferate în Germania în scopul „mascării” originii lor infracționale, de unde rezultă, cu atât mai mult, îndeplinirea și celei de-a doua teze a art. 8 alin. (4) din Codul penal – „ori s-a produs, chiar în parte, rezultatul infracțiunii”, câtă vreme toate bunurile arheologice ce se constituie în obiectul material al infracțiunii din prezenta cauză sunt proprietatea Statului Român, prin activitățile inculpatului ce sunt circumscrise ilicitului penal fiind vătămate relațiile sociale privind protejarea bunurilor de patrimoniu, sectorului financiar-bancar și a altor activități vulnerabile de efectele dăunătoare ale câștigurilor din infracțiuni.

În lumina celor de mai sus, Înalta Curte constată că au fost efectuate de inculpat acte de executare și pe teritoriul național, teritoriu pe care, de altfel, s-a produs și urmarea imediată a infracțiunii de spălare a banilor, situație în care este aplicabil principiul ubicuității.

În acest context, raționamentul instanței de apel este greșit, fiind  dispusă soluția de încetare a procesului penal față de inculpatul A pentru lipsa autorizării organului competent necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale în baza art. 396 alin. (1), (6) Cod procedură penală, art. 16 alin. (1) lit. e) Cod procedură penală, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de spălare a banilor prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a), b) și c) din Legea nr. 656/2002 (actual art. 49 alin. (1) lit. a), b) și c) din Legea nr. 129/2019),

Totodată, Înalta Curte are în vedere că nelegalitatea constatată nu poate fi înlăturată cu efecte depline în recurs în casație, deoarece instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, în limita cazurilor de casare prevăzute expres și limitativ de legiuitor la art. 438 Cod procedură penală, hotărârea atacată este corespunzătoare regulilor de drept.

Astfel, întrucât s-a dispus în mod greșit încetarea procesului penal față de inculpatul A, în acest sens fiind și jurisprudența constantă a instanței supreme, Înalta Curte constată că se impune rejudecarea cauzei de către instanța de apel a apelurilor formulate în cauză, având în vedere necesitatea reanalizării cauzei sub aspectul infracțiunii de spălare a banilor prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a), b) și c) din Legea nr. 656/2002, ca urmare a constatării nelegalității soluției de încetare a procesului penal față de inculpat pentru săvârșirea acestei infracțiuni, în aceste limite, cauza va fi trimisă spre rejudecare la Curtea de Apel București.

Pentru considerentele expuse, fiind incident cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct.8 din Codul de procedură penală, în temeiul dispozițiilor art.448 alin.(2)  lit. b) din Codul de procedură penală, Înalta Curte a admis recursul în casație declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție  împotriva deciziei penale nr. x/A din 6 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a II-a penală, în dosarul nr. x/3/2019, privind pe inculpatul A.

A casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare Curții de Apel București.