Secțiunea a treia Cerere n 4252/02 prezentată de Mizgin GÜNEȘ împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 11 octombrie 2007 într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič președintele Biersan mes Fura-Sandström Gyulumyan dnii Myjer [1] David Thór Björgvinsson, Berro-Lefevre, judecători și dnii S. Naismith, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea formulată anterior la 5 decembrie 2001, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din Convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, Având în vedere observațiile prezentate de guvern, După ce a intenționat, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ Reclamantul, Mizgin Güneș, este un resortisant turc, născut în 1971. În fața Curții, acesta este reprezentat de domnul Selahattin Kaya, avocat în Ankara. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. La 5 iunie 1998, reclamantul a fost reținut la sediul secției antiterorism a Direcției de Securitate din Istanbul. În aceeași zi, el a semnat o depoziție, negând acuzațiile. La 6 iunie 1998, reclamantul a prezentat în fața procurorului în fața Curții de Securitate a statului de jumătate și a recitat declarațiile sale către poliție. La 7 iulie 1998, pe baza unor depoziții ale martorilor, procurorul din apropierea Curții de Securitate a statului Van (inclusiv instanța de securitate) l-a acuzat pe reclamant de apartenență la PKK (Partea Muncitorilor din Kurdistan, organizație ilegală). La 12 noiembrie 1998, având în vedere că apărarea reclamantului nu a fost încă colectată, Curtea de Securitate va elibera un mandat de sesizare împotriva sa, în conformitate cu articolele 223 și 229 din Codul de procedură penală ( Cu ocazia audierilor din 14 ianuarie, 18 martie și 27 mai 1999, instanța a constatat lipsa comunicării apărării reclamantului și a dispus plata la dosarul documentelor referitoare la anumiți martori. La 18 iunie 1999, la art. 143 din Constituție a fost reformat astfel încât magistrații militari să fie excluși din componența Curții de Securitate a statului. În urma modificărilor aduse în consecință la 22 iunie 1999 legii de introducere a acestor jurisdicții, judecătorul militar care se află în cadrul Curții de Securitate a fost înlocuit cu un magistrat civil. La 29 iulie 1999, instanța revocată a fost arestată în conformitate cu art. 104 din CPP. Astfel, la 9 septembrie 1999, reclamantul a fost arestat și pus în arest provizoriu. La 7 octombrie 1999, reclamantul s-a prezentat pentru prima dată în fața Curții de Securitate. O copie a actului de acuzare i-a fost comunicată și apărarea sa a fost colectată. A la tribunalul din 2 decembrie 1999, avocatul reclamantului a contestat principalele cinci mărturii în cauză, în măsura în care autorii le-au retras în etapele ulterioare ale procedurii, declarându-le că le-au semnat sub presiune. La 21 decembrie 2000, instanța de securitate l-a declarat pe reclamant vinovat la PKK și l-a condamnat la 12 ani și 6 luni de închisoare, luând în considerare în special declarațiile în concordanță ale anumitor martori care confirmau versiunea faptelor prezentate de acuzare. În această privință, Comisia a considerat că contestațiile pe care le-au formulat cei din urmă atunci când au stat în fața judecătorilor din fond nu au avut nicio consecință în măsura în care și-au reiterat depozițiile pe parcursul întregului proces preliminar. Reclamantul s-a ocupat de casare, solicitând să fie ținută o audiență publică. După ce a desfășurat o ședință, Curtea de Casație a confirmat hotărârea atacată printr-o hotărâre din 28 mai 2001, pe care a dat-o citită la 6 iunie 2001 la 6 iulie 2001, procurorul general aproape de Curtea de Casație a respins cererea prin rectificarea hotărârii prezentate de reclamant. GRIEF Pe de altă parte, reclamantul se plânge în primul rând că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil de către o instanță independentă și imparțială ca urmare a participării unui magistrat militar la o parte a procesului său și regretă lipsa de motivare a hotărârilor pronunțate împotriva sa de cele două grade de instanțe penale. Alegând o încălcare a articolului 6 alineatul (3) litera (d), reclamantul face, de asemenea, că a fost condamnat pe motiv de consimțământ al persoanelor implicate în alte procese, colectate în absența sa și neverificate în timpul unei confruntări în fața instanței de securitate. Invocând, pe fond, art. 6 alineatul (3) litera (b) din Convenție, reclamantul se plânge în sfârșit de lipsa comunicării avizului procurorului general în apropierea Curții de Casație. Comisia reamintește mai întâi că, la 26 septembrie 2006, a decis să comunice guvernului obiecțiunile reclamantului, astfel cum sunt menționate mai sus. La 16 aprilie 2007, guvernul a transmis grefei observațiile sale cu privire la admisibilitate și la temeinicia cererii. Acestea au fost adresate reclamantului la 20 aprilie 2007, care a fost invitată să își transmită observațiile ca răspuns înainte de 1 iunie 2007. Prin scrisoarea recomandată cu confirmare de primire din 29 iunie 2007, în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (a) din Convenție, Curtea a atras atenția părții reclamante asupra faptului că termenul care i-a fost acordat pentru prezentarea observațiilor sale a fost În acest sens, Comisia a precizat că, în temeiul aceluiași articol, poate elimina o cerere din rol atunci când, ca și în cazul de față, circumstanțele indică faptul că un reclamant nu intenționează să își mențină cererea și subliniază, de asemenea, că această scrisoare a fost primită de reclamant la 10 iulie 2007 și constată că, până în prezent, a rămas fără răspuns. În lumina celor de mai sus, Curtea concluzionează că reclamantul nu mai dorește să își mențină cererea în sensul art. 37 alin. (1) lit. (a) din Convenție. Prin urmare, Curtea decide în unanimitate să elimine cererea de rol. Stanley Naismith Bošjan M. Zupančič grefier adjunct Președinte [1] Dl Myjer a fost numit judecător național în temeiul Turciei în temeiul articolului 29 din Regulamentul de procedură al Curții.
Requête n
o
4252/02
présentée par Mizgin GÜNEȘ
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 11 octobre 2007 en une chambre composée de
:
MM.
B.M.
Zupančič
,
président
,
C.
Bîrsan
,
M
mes
E.
Fura-Sandström
,
A.
Gyulumyan
,
MM.
E.
Myjer
[1]
,
David Thór
Björgvinsson,
M
me
I.
Berro-Lefèvre,
juges
,
et de M. S.
Naismith,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 5 décembre 2001,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Vu les observations soumises par le gouvernement,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, Mizgin Güneș, est un ressortissant turc, né en 1971. Devant la Cour, il est représenté par M
e
Selahattin Kaya, avocat à Ankara.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 5 juin 1998, le requérant fut placé en garde à vue dans les locaux de la section antiterrorisme de la direction de sûreté d’Istanbul. Le même jour, il signa une déposition, niant les accusations.
Le 6 juin 1998, le requérant comparut devant le procureur près la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul et réitéra ses déclarations faites à la police. Il fut relâché le même jour.
Le 7 juillet 1998, se fondant sur des dépositions de témoins, le procureur près la cour de sûreté de l’Etat de Van («
la cour de sûreté ») mit le requérant en accusation pour appartenance au PKK (Parti des Travailleurs du Kurdistan, organisation illégale). Il requit l’application à son encontre des articles 168 § 2 du code pénal et 5 de la loi no 3713 sur la lutte contre le terrorisme.
Le 12 novembre 1998, la défense du requérant n’étant toujours pas recueillie, la cour de sûreté délivra un mandat de comparution à son encontre, en application des articles 223 et 229 du code de procédure pénale («
CPP
»).
Lors des audiences tenues les 14 janvier, 18 mars et 27 mai 1999, la cour constata l’absence de communication de la défense du requérant et ordonna le versement au dossier des documents relatifs à certains témoins.
Le 18 juin 1999, l’article
143 de la Constitution fut réformé de manière à exclure les magistrats militaires de la composition des cours de sûreté de l’Etat. Suite aux modifications apportées en conséquence le 22 juin 1999 à la loi portant instauration ces juridictions, le juge militaire siégeant au sein de la cour de sûreté fut remplacé par un magistrat civil.
Le 29 juillet 1999, la cour ainsi remaniée ordonna l’arrestation du requérant en application de l’article 104 du CPP. Ainsi, le 9 septembre 1999, le requérant fut arrêté et placé en détention provisoire.
Le 7 octobre 1999, le requérant comparut pour la première fois devant la cour de sûreté. Une copie de l’acte d’accusation lui fut communiquée et sa défense recueillie.
A l’audience tenue le 2 décembre 1999, l’avocat du requérant contesta les cinq principaux témoignages à charge dans la mesure où leurs auteurs les avaient rétractés lors des phases ultérieures de la procédure en affirmant les avoir signés sous la pression.
Le 21 décembre 2000, la cour de sûreté déclara le requérant coupable d’appartenance au PKK et le condamna à douze ans et six mois d’emprisonnement. Elle prit en considération notamment les dépositions concordantes de certains témoins qui confirmaient la version des faits présentée par l’accusation. A cet égard, elle estima que les contestations que ces derniers formulèrent lorsqu’ils comparurent devant les juges du fond ne tiraient à aucune conséquence dans la mesure où ils avaient réitéré leur déposition tout au long de l’instruction préliminaire.
Le requérant se pourvut en cassation, en sollicitant la tenue d’une audience publique.
Après avoir tenu une audience, la Cour de cassation confirma l’arrêt attaqué par un arrêt du 28 mai 2001, dont elle donna lecture le 6 juin suivant.
Le 6 juillet 2001, le procureur général près la Cour de cassation écarta la demande en rectification de l’arrêt introduite par le requérant.
Sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint d’abord de ce que sa cause n’a pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial du fait de la participation d’un magistrat militaire à une partie de son procès. Par ailleurs, il déplore l’insuffisance de motivation des décisions rendues à son encontre par les deux degrés de juridictions pénales.
Alléguant une violation de l’article 6 § 3 d), le requérant fait en outre grief d’avoir été condamné sur le fondement d’aveux de personnes impliquées dans d’autres procès, recueillis en son absence et non vérifiés lors d’une confrontation devant la cour de sûreté.
Invoquant, en substance, l’article 6 § 3 b) de la Convention, le requérant se plaint enfin de l’absence de communication de l’avis du procureur général près la Cour de cassation.
La Cour relève qu’il n’y a pas lieu d’examiner plus avant le recours introduit par le requérant pour les motifs suivants.
Elle rappelle d’abord que, le 26 septembre 2006, elle a décidé de communiquer au Gouvernement les griefs du requérant tels qu’exposés ci-dessus.
Le 16 avril 2007, le Gouvernement a transmis au greffe ses observations sur la recevabilité et le bien-fondé de la requête. Celles-ci ont été adressées à la partie requérante le 20 avril 2007, laquelle a été invitée à faire parvenir les siennes en réponse avant le 1
er
juin 2007.
Par une lettre recommandée avec accusé de réception du 29 juin 2007, sur le fondement de l’article 37 § 1 a) de la Convention, la Cour a attiré l’attention de la partie requérante sur le fait que le délai qui lui était imparti pour la présentation de ses observations était échu et qu’elle n’en avait sollicité aucune prolongation. Elle y a indiqué qu’aux termes de ce même article, elle pouvait rayer une requête du rôle lorsque, comme en l’espèce, les circonstances donnent à penser qu’un requérant n’entend pas maintenir sa requête. Elle relève par ailleurs que cette lettre a bien été reçue par la partie requérante le 10 juillet 2007 et constate qu’à ce jour elle est restée sans réponse.
A la lumière de ce qui précède, la Cour en conclut que le requérant n’entend plus maintenir sa requête au sens de l’article 37 § 1 a) de la Convention.
Par ailleurs, conformément à l’article 37 § 1
in fine
, la Cour estime qu’aucune circonstance particulière touchant au respect des droits garantis par la Convention ou ses Protocoles n’exige la poursuite de l’examen de la requête. Il y a donc lieu de mettre fin à l’application de l’article 29
§
3 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Décide
de rayer la requête du rôle.
Stanley
Naismith
Boštjan M.
Zupančič
Greffier adjoint
Président
[1]