ÎCCJ, decizie (scj.ro #197455)

Acțiune în răspundere civilă delictuală pentru prejudiciul pretins a fi suferit ca urmare a neîndeplinirii de către avocat a obligațiilor ce-i reveneau în temeiul contractului de asistență juridică. Raportul dintre răspunderea civilă delictuală și răspunderea contractuală

C.civ., art. 1350 alin. 3

Regimul juridic al răspunderii contractuale este special, derogator față de regimul de drept comun al răspunderii delictuale și se activează ori de câte ori între părți există o legătură contractuală (în timp ce răspunderea delictuală funcționează în toate situațiile în care există obligația legală de a repara un prejudiciu suferit de o altă persoană în afara oricărei relații contractuale cu victima). În acest sens, dispozițiile art. 1.350 alin. (3) din Codul civil stipulează expres că „Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile”.

Ca atare, câtă vreme între părți au existat raporturi juridice contractuale (respectiv, contractul de asistență juridică), singura formă de răspundere ce poate fi angajată în legătură cu neîndeplinirea obligațiilor asumate prin convenție este răspunderea contractuală, neexistând un drept de opțiune al reclamantului în acest sens.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 114 din 17 ianuarie 2021

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, Secția civilă la data de 7.11.2018, Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat București - RAAPPS București - Sucursala de Reprezentare și Protocol Victoria Cluj (SRP Victoria), în temeiul art. 1349, art. 1357, art. 1358, art. 1359, art. 1381, art. 1385, art. 1386 Cod civil  coroborate cu prevederile art. 194 și următ. Cod procedură civilă, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Cabinet Individual de Avocat A., obligarea acestuia, la plata, către reclamantă, a sumei de 136.530 euro, echivalentul în lei în sumă de 636.516,51 lei la cursul BNR din data de 2 noiembrie 2018, sumă reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 13.653 mp, situat în comuna Apahida, teren identificat în CF nr. 56059 Sânicoara, cu număr cadastral 56059, ce se identifică cu terenul în aceeași suprafață din vechiul CF nr. 118 Sânicoara, cu numerele cadastrale 242, 243, 244, cu privire la care reclamanta a fost executată silit în dosarul execuțional nr. x/2015 al SCPEJ B., ca urmare a faptului că pârâta, în calitate de avocată a reclamantei, nu a formulat în termen contestație la executare împotriva executării silite pornite în dosarul execuțional mai sus amintit, precum și datorită faptului că aceasta nu a formulat contestație la executare împotriva procesului-verbal din data de 3.12.2015 din dosarul execuțional nr. x/2015 al SCPEJ B., proces-verbal ce i-a fost comunicat acesteia la data de 10.12.2015, cu cheltuieli de judecată constând în taxe de timbru, onorariu expert și orice alte cheltuieli ocazionate pe parcursul desfășurării cauzei.

Prin cererea precizatoare formulată la data de 9.04.2019, reclamanta a arătat că solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 988.477,2 lei, reprezentând contravaloarea în lei a terenului mai sus menționat.

Prin sentința nr. 283 din 4.06.2019, Tribunalul Cluj, Secția civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea.

Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Cluj, Secția I civilă, prin decizia nr. 275/A din 4.12.2019, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinței tribunalului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta.

Invocând dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 4, 6 și 8 C.pr.civ, recurenta a invocat următoarele aspecte de nelegalitate:

Instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești, respectiv nu a aplicat și nu a ținut cont de principiul aflării adevărului, de textele legale aplicabile materiei în cauza dedusă judecății, invocând și aplicând într-un mod discreționar dispoziții legale considerate incidente, transformându-se în apărătorul intimatului – pârât.

Hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină și conține motive străine de natura cauzei, respectiv au fost înlăturate toate probele administrate, fără niciun argument legal, nu au fost analizate înscrisurile depuse la dosar, nici temeiurile de drept și jurisprudența invocată de către reclamantă.

Decizia atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material și anume, instanța de apel a greșit reținând că tribunalul trebuia să verifice dacă, în cazul admiterii contestației la executare, s-ar fi evitat producerea unui prejudiciu.

S-a arătat că potrivit adresei nr. 13903/2015,  recurenta a cerut intimatului să formuleze contestație la executare împotriva executării silite în cadrul dosarului execuțional nr. x/2015 al SCPEJ B., să solicite suspendarea provizorie a executării silite și, în baza parolei comunicate, să studieze dosarul nr. x/33/2012 al Curții de Apel Cluj, în vederea motivării respectivelor cereri, însă intimatul-pârât nu s-a conformat acestor solicitări.

În mod greșit, a reținut instanța de apel că tribunalul a verificat dacă pârâtul și-a îndeplinit obligațiile legale în reprezentarea reclamantei și a concluzionat în mod favorabil acestuia, în condițiile în care acesta era obligat să facă și el demersurile necesare la Primăria comunei Apahida, pentru a verifica dacă creditorilor din acel dosar execuțional li s-a reconstituit sau nu dreptul de proprietate asupra suprafeței de 5,64 ha, conform deciziei nr. 477/R/2015 a Tribunalului Cluj, reclamanta fiind prejudiciată cu contravaloarea acestei suprafețe de teren.

Eronat a constatat instanța de apel că susținerea reclamantei – conform căreia respingerea, ca tardivă, a contestației, este imputabilă intimatului – nu ar avea suport legal, în condițiile în care nu se cunoaște care ar fi fost soluția dată contestației, dacă aceasta ar fi respectat termenul legal.

De asemenea, tot greșit a reținut instanța de apel că reclamanta ar fi  invocat culpa intimatului pentru momentul la care s-a transmis contestația la executare, în ultima zi în care se putea formula contestație (3.12.2015, ora 15.58, cu recepționarea înscrisului la ora 16.03). A precizat că, de fapt,  intimatul avea la îndemână prevederile art. 183 alin. 1 Cod procedură civilă și trebuia să trimită la instanță contestația la executare prin scrisoare recomandată la oficiul poștal sau prin serviciul de curierat, în data de 3.12.2015 până seara la ora 24.00, dar nu a făcut acest lucru.

S-a arătat și că în mod eronat a reținut instanța de apel că intimatului nu-i revenea obligația de informare a reclamantei cu privire la procesul-verbal din 3.12.2015, emis în dosarul execuțional, care i-a fost comunicat intimatului la data de 10.12.2015, iar reclamantei la data de 11.12.2015, deoarece intimatului îi revenea această obligație în baza art. 111 din Statutul profesiei de avocat. Intimatul nu s-a prezentat în data de 3.12.2015 la terenul în cauză, nu a fost prezent la întocmirea procesului-verbal de punere în posesie a creditorilor, nu a comunicat reclamantei procesul-verbal de punere în posesie și nici nu l-a contestat.

A susținut recurenta, totodată, că este greșită aprecierea instanței de apel în sensul că din starea de fapt rezultă că intimatul demara acțiuni în justiție la solicitarea serviciului contencios din cadrul reclamantei, în condițiile în care în contractul de asistență juridică încheiat de părți nu se prevede așa ceva. Astfel, obiectul contractului îl constituia formularea de acțiuni în instanță, asistență, consultanță și reprezentare client în perioada 1 august 2015 – 1 august 2016.

Recurenta a mai criticat hotărârea instanței de apel pentru încălcarea dispozițiilor Statutului profesiei de avocat, respectiv art. 109 alin. 2, art. 110, art. 111, art. 133 și art. 134.

A concluzionat recurenta că, urmare a faptului că intimatul nu a formulat în termen contestație la executare împotriva executării silite, instanța a respins contestația ca tardivă, iar întrucât intimatul nu a formulat contestație la executare împotriva procesului-verbal de punere în posesie a creditorilor din 3.12.2015, aceasta a fost prejudiciată cu contravaloarea terenului de 13.653 mp, de care a fost astfel deposedată.

Astfel, în opinia recurentei, intimatul nu a respectat obligațiile stipulate în contractul de asistență juridică și urmează a răspunde potrivit legii, în sensul celor arătate.

Intimatul - pârât Cabinet Individual de Avocat A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, arătând că în cauză nu se pune problema depășirii atribuțiilor puterii judecătorești, instanța de apel a avut în vedere toate probele administrate și s-a pronunțat asupra tuturor capetelor de cerere cu care a fost învestită.

A mai arătat intimatul - pârât că atunci când între părți există un contract din a cărui executare necorespunzătoare rezultă prejudicii, nu se poate antrena răspunderea civilă delictuală, singura cale fiind aceea a răspunderii contractuale. Pe de altă parte, în cauză nu au fost dovedite condițiile răspunderii civile delictuale.

Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor conținute în actul procedural, admiterea recursului și acordarea cheltuielilor de judecată.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora potrivit următoarelor considerente:

Susținerea conform căreia instanța ar fi depășit limitele puterii judecătorești – cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 4 C.pr.civ. – ignoră faptul că în reglementarea acestui caz de casare se are în vedere ipoteza în care instanța, nesocotindu-și competențele, intră prin soluția adoptată sau modalitatea de exercitare a atribuțiilor jurisdicționale, în sfera de atribuție a altor puteri.

Or, străin acestei reglementări, recurenta invocă sub acest motiv de recurs faptul că instanța „nu ar fi dat dovadă de imparțialitate și nu a fost preocupată de aflarea adevărului, aplicând și invocând în mod discreționar texte legale incidente, jurisprudența instanțelor, transformându-se astfel, în avocatul intimatului”.

În realitate, ambele instanțe de fond, tocmai în exercitarea rolului activ în aflarea adevărului (art. 22 C.pr.civ.) au fost preocupate să stabilească limitele legale ale judecății, pentru ca soluția să vizeze în mod corect raportul juridic litigios, iar nu unul străin cauzei.

Toate aspectele relevate de recurentă, în legătură cu stabilirea și identificarea textelor de lege incidente, trimiterile la jurisprudența instanței supreme nu sunt atribuții care depășesc sfera jurisdicțională a instanței ci dimpotrivă, fac parte din esența activității de spunere a dreptului (

iuris dictio

) pe care trebuie să o desfășoare instanța, atunci când urmează să aplice dreptul asupra faptelor deduse judecății.

În speță, exercitarea unui rol activ în aflarea adevărului – respectiv, în stabilirea obiectului învestirii și a temeiului juridic al pretențiilor – s-a impus cu atât mai mult cu cât reclamanta, întemeindu-și cererea pe existența unui contract de asistență juridică încheiat cu intimatul–pârât, a susținut că fundamentul, izvorul pretențiilor și deci, cauza juridică a acțiunii se află în răspunderea civilă delictuală.

Față de această contradicție juridică, prima instanță a fondului, ținând seama de dispozițiile art. 22 alin. 2 C.pr.civ. (care stipulează obligația pentru judecător de a stărui prin  toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză) a solicitat reprezentantului reclamantei să precizeze pe care din cele două tipuri ale răspunderii juridice își fundamentează acțiunea, răspunsul acestuia fiind că „întrucât este vorba despre neîndeplinirea obligațiilor contractuale, atunci intervine răspunderea civilă delictuală, chiar dacă între părți este vorba despre un  contract”.

De aceea, analiza în continuare a instanței a fost determinată de aceste coordonate fixate deopotrivă de elementele cererii de chemare în judecată și de precizările exprese ale reprezentantului reclamantei.

În concluzie, se constată că prin invocarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 4 C.pr.civ., recurenta aduce în discuție ipoteze străine acestei reglementări, care nu țin de depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, ci dimpotrivă, de modalitatea în care instanța își exercită tocmai funcția jurisdicțională, într-o îndeplinire – bazată pe un rol activ – a obligațiilor ce îi revin pentru a preveni orice greșeală în aflarea adevărului.

Critica potrivit căreia decizia nu cuprinde motivele pe care se sprijină ori se întemeiază pe motive străine de natura cauzei, (art. 488 alin. 1 pct.6 C.pr.civ.) „fiind înlăturate toate probele administrate, fără niciun argument legal, nefiind analizate toate înscrisurile și nici temeiurile invocate” nu este aptă să demonstreze nelegalitatea hotărârii atacate.

Astfel, ambele instanțe de fond au reținut în mod corect că între părți, existând raporturi juridice contractuale (respectiv, contract de asistență juridică), singura formă de răspundere ce poate fi angajată în legătură cu neîndeplinirea obligațiilor asumate prin convenție este răspunderea contractuală.

Aceasta întrucât regimul juridic al răspunderii contractuale este special, derogator față de regimul de drept comun al răspunderii delictuale și se activează ori de câte ori între părți există o legătură contractuală (în timp ce răspunderea delictuală funcționează în toate situațiile în care există obligația legală de a repara un prejudiciu suferit de o altă persoană în afara oricărei relații contractuale cu victima).

În acest sens, dispozițiile art. 1.350 alin. 3 C.civ. stipulează expres că „Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile”.

Or, instanțele de fond au făcut o corectă aplicare a raportului dintre cele două forme ale răspunderii juridice și constatând

pe de o parte

, că între reclamantă și pârât există o relație contractuală și

pe de altă parte

, că reclamanta și-a precizat temeiul juridic al acțiunii ca fiind dat de dispozițiile art. 1.349 C.civ. – referitoare la răspunderea civilă delictuală – au concluzionat că, neexistând drept de opțiune al reclamantei în acest sens, nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală.

Acest raționament al instanțelor în legătură cu inexistența dreptului de opțiune între cele două tipuri de răspundere, impus de dispozițiile art. 1.350 alin. 3 C.civ., este determinant și suficient în adoptarea soluției, constituindu-se în considerentele necesare care să fundamenteze hotărârea.

De aceea, nicio analiză ulterioară nu mai putea fi făcută în legătură cu inexistența prejudiciului pretins (pierderea dreptului de proprietate asupra unui teren) sau inexistența faptelor ilicite afirmate (neexercitarea unei contestații la executare în termen și respectiv, neatacarea unui proces-verbal de punere în executare).

Aceasta întrucât, odată stabilite limitele învestirii, faptul că fundamentul pretențiilor se află în răspunderea delictuală, în contextul în care între părți există un contract valabil încheiat care, potrivit art. 1.270 C.civ., are putere de lege, instanța nu mai avea posibilitatea de a analiza pe fond elemente ale răspunderii civile delictuale, opunându-i-se impedimentul decurgând din art. 1.350 alin. 3 C.civ., al lipsei opțiunii între cele două forme de răspundere.

În același timp, se constată însă că analiza pe care o face instanța de apel – la fel ca prima instanță a fondului – în legătură cu elemente ale răspunderii civile  delictuale este una subsidiară, după ce tranșase asupra imposibilității de a combina cele două forme de răspundere sau de a opta între ele.

De aceea, astfel de considerente subsidiare nu constituie o justificare a soluției adoptate, nu au caracter necesar și nu intră în autoritate de lucru judecat (potrivit art. 430 alin. 2 C.pr.civ. au acest atribut doar considerentele pe care se sprijină dispozitivul).

Asemenea considerente, cum sunt în speță cele referitoare la prejudiciu și faptă ilicită au caracter supraabundent, nenecesar, astfel încât, deși străine într-adevăr, de natura pricinii supuse dezbaterii, ele nu sunt apte să atragă incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 teza ultimă C.pr.civ., câtă vreme nu ele au justificat soluția adoptată și ca atare, nu este dată ipoteza textului (ca hotărârea să cuprindă

numai

motive străine de natura cauzei)

Critica referitoare la aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. 1 pct. 8 C.pr.civ.) vizează modalitatea în care instanța a evaluat asupra inexistenței prejudiciului și respectiv, a faptei ilicite a pârâtului (cabinet de avocat).

Chiar corecte fiind susținerile recurentei conform cărora instanța n-ar fi putut aprecia  - altfel decât substituindu-se instanței de executare – care ar fi fost soluția în contestația la executare dacă ar fi fost promovată cu respectarea termenului procedural, ele nu demonstrează nelegalitatea deciziei atacate pentru argumentele arătate anterior, în legătură cu lipsa caracterului necesar al acestor considerente în adoptarea soluției.

Analiza pe fond a acestor critici ar fi fost determinantă doar în situația în care reclamanta ar fi învestit instanța într-un cadru procesual adecvat, care să țină seama de diferențele de reglementare între cele două forme ale răspunderii juridice, de existența unei răspunderi civile de drept comun (cea delictuală) și a uneia având caracter special sau derogatoriu (cea contractuală), care se activează ori de câte ori există o asemenea legătură juridică între părți, fără posibilitatea de a o înlătura sau de a opta în favoarea altor reguli.

Nici referirile la dispozițiile Statutului profesiei de avocat, care stipulează obligațiile ce revin avocatului, în reprezentarea clientului, cu diligența unui bun profesionist, nu sunt apte să sprijine vreo critică de nelegalitate, în contextul cadrului procesual fixat. Aceasta întrucât astfel de obligații nu se pot analiza în abstract, ci raportat la contractul părților, pentru ca în funcție de clauzele fixate să se poată determina dacă au fost sau nu îndeplinite obligațiile de diligență asumate.

Altminteri, trimiterile făcute de reclamantă la dispozițiile Legii de organizare a avocaturii (art. 39 din Legea nr. 51/1995), ca și la dispozițiile statutare ale acestei profesii, nu pot impune decât concluzia afirmării unei răspunderi civile delictuale (respectarea regulilor de conduită pe care legea le impune, astfel încât să nu se aducă atingere drepturilor sau intereselor legitime ale altei persoane, în sensul art. 1.349 C.civ.), adică a dreptului comun în materie, cu nesocotirea caracterului special al răspunderii contractuale.

Ca atare, niciunul din motivele de nelegalitate invocate nu poate fi primit, conform considerentelor expuse, recursul fiind respins în consecință.