ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 994/2021

Ședința publică din data de 18 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 20.04.2018 sub numărul x/2018, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea în parte a deciziei nr. 13890/03.04.2018 emisa de către Fondul de Garantare a Asiguraților și obligarea Fondului de Garantare a Asiguraților la plata sumelor solicitate.

Prin sentința civilă nr. 3855 din 1 octombrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal s-a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 3855 din 1 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, din perspectiva unor critici subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și rejudecarea cauzei în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

I. În dezvoltarea recursului promovat recurenta-reclamantă a susținut, sub un prim aspect, că hotărârea instanței de fond este nemotivată, cu privire la următoarele motive invocate prin cererea de chemare în judecată:

Raportul juridic inițial s-a născut la data producerii accidentului, ca urmare a intervenirii riscului asigurat, intimata urmând a se supune regulilor acestui raport juridic. O astfel de interpretare este dată chiar și de prevederile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015 care prevăd posibilitatea păgubiților să formuleze cereri de chemare în judecată direct împotriva intimatei. Calitatea procesual pasivă recunoscută de lege în astfel de litigii echivalează cu o calitate de debitor în raportul juridic, calitate preluată de intimată ca efect al obligației de garanție instituită prin lege.

Nu se poate aprecia astfel că dispozițiile invocate de instanță i-ar fi aplicabile, în contextul în care acestea nu erau în vigoare la data producerii riscului asigurat și a nașterii dreptului său de creanță.

Accidentul rutier s-a produs în data de 01.10.2013, dată de la care apreciază că s-a născut dreptul de creanță față de asigurător pentru plata despăgubirilor. Faptul că ulterior, în anul 2015, a intervenit un act normativ care reglementează o situație specială (falimentul asigurătorului) și modul de plată a despăgubirilor, nu poate produce niciun fel de efecte situației juridice există anterior. Sub acest aspect apreciază că în temeiul principiului tempus regit actum, orice cerere de plată adresată asigurătorului sau persoanei care s-a subrogat legal acestuia (astfel cum este pârâta) nu poate fi făcută decât în temeiul prevederilor legale aplicabile situației juridice astfel născute, respectiv a celor în vigoare la data producerii accidentului rutier.

În aceste condiții în mod greșit a aplicat instanța de fond prevederile Legii nr. 213/2015 atunci când trebuia să aibă în vedere regulile generale privind asigurarea de răspundere civilă auto, astfel cum reies din prevederile Legii nr. 136/1995 și ale C. civ. intrat în vigoare în anul 2011.

Cu toate acestea, instanța de fond, deși aplică prevederile Legii nr. 213/2015, nu arată în niciun moment care sunt motivele pentru care apreciază că aceste prevederi legale sunt aplicabile, în special în contextul în care reclamanta invocase expres aceste considerente. Lipsa de motivare asupra acestor aspecte echivalează că neîndeplinirea cerinței motivării hotărârii judecătorești, fiind admisibil motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Față de aceste aspecte, apreciază că instanța de nu a satisfăcut cerința motivării hotărârii în raport de soluția pronunțată, hotărârea fiind lipsită total de motivare în ceea ce privește aspectele menționate anterior, fiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

II. Sub un al doilea aspect, recurenta-reclamantă a criticat hotărârea de fond în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.:

"când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material":

În acest sens, recurenta a arătat că în mod greșit a reținut instanța de fond, prin aplicarea eronată a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 254S C. civ.., că cererea sa ar fi fost formulată tardiv.

În realitate, a susținut recurenta, contrar reținerilor instanței de fond, situația sa este una atipică, nereglementată expres de către textul de lege.

Instanța de fond apreciază că, deși reținerea pârâtei este greșită, termenul de 90 de zile ar trebui să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii penale.

În opinia recurentei, intimata doar a intervenit în raportul juridic inițial, în calitate de garant, substituindu-se în obligația de plată asigurătorului B.. Așadar, nu este vorba despre un raport juridic nou, cu elemente distincte, ci despre același raport de plată creditor-debitor pentru plata despăgubirilor cauzate de producerea riscului asigurat, în care calitatea de debitor a fost preluată prin efectul legii de către intimată.

Cu toate acestea, deși dreptul de creanță, s-a născut efectiv în anul 2013, acesta a fost determinat (stabilindu-se limitele sale), abia prin pronunțarea hotărârii definitive din procesul penal, în data de 08.05.2017.

Situația atipică este dată de împrejurarea că în ceea o privește, dreptul de creanță s-a născut anterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, însă acesta a putut fi realizat efectiv (putea fi urmărită silit creanța determinată) după această dată. Cu alte cuvinte, norma legală nu prevede toate situațiile posibile, iar modul de redactare neclar al acesteia a creat posibilitatea lipsirii de efecte juridice a unui drept dobândit anterior (dreptul de creanță și posibilitatea executării silite a acestuia).

Așadar, în mod greșit instanța de fond a aplicat dispozițiile art. 14 din Legea nr. 213/2015, în condițiile în care situația sa concretă nu este reglementată de Legea nr. 213/2015, ci, din contră, apreciază că se aplică fie termenul general de prescripție în materia asigurărilor (care a fost întrerupt prin constituire ca parte civilă în dosarul penal), fie termenul de 3 ani stabilit pentru executarea hotărârii judecătorești (calculat de la data rămânerii definitive a acesteia), având în vedere că practic finalitatea demersului nostru este executarea obligației deja stabilită. Cu alte cuvinte nu se află în ipoteza în care prin cererea de plată adresată fondului se deschide un dosar de daună în vederea evaluării prejudiciului, ci în aceea în care prejudiciul a fost stabilit judiciar în mod definitiv, astfel că există obligația de plată a acestuia prin simpla cerere.

De asemenea, instanța de fond a apreciat în mod greșit, prin încălcarea dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 ca termenul cererii sale nu s-ar calcula de la data comunicării hotărârii definitive prin care a fost determinat dreptul său de creanță:

Așa cum a arătat, obligația de plată a sumei de 40.000 euro a fost stabilită prin hotărârea nr. 4521/29.12.2016, pronunțată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin respingerea apelului de către Curtea de Apel Craiova prin Decizia nr. 819/08.05.2017. Comunicarea hotărârii Curții de Apel Craiova s-a realizat ulterior, însă la o adresă la care nu mai locuia niciun membru al familiei, din diferite motive cauzate de accidentul rutier. Luarea la cunoștință față de hotărârea definitivă s-a făcut mult mai târziu.

Până la data comunicării hotărârii Curții de Apel Craiova, reclamanta se afla în imposibilitatea obiectivă de a depune cererea de plată. Conform art. 14 alin. (2) din Legea nr. 213/2015:

"Odată cu cererea-tip de plată, persoana respectivă anexează înscrisurile justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate". în cazul său, respectivele înscrisuri justificative (hotărârea Curții de Apel Craiova) nu au putut fi prezentate decât ulterior comunicării, condiții în care cu atât mai mult nu poate fi avut în vedere termenul de 90 de zile de la data pronunțării hotărârii definitive.

Prin urmare, instanța a încălcat dispozițiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 care prevăd în mod expres că formularea cererii este condiționată de anexarea înscrisurilor justificative în copie legalizată. Or, temeiul cererii sale îl reprezintă hotărârile judecătorești, iar hotărârea Curții de Apel Craiova nu fusese comunicată, astfel că premisa textului de lege a fost omisă de către instanța de fond care apreciază că această împrejurare nu creează o imposibilitate de a formula cererea. Interpretarea este una eronată, obligația impusă de lege fiind una expresă, de care este condiționată chiar formularea cererii de plată.

Din motivarea deciziei Curții Constituționale se observă că Legea nr. 213/2015 și implicit Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16 din 31 august 2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, instituie o procedură prealabilă în cadrul căreia Fondul emite o Decizie prin care admite, "respinge, total sau parțial cererea de plată, după care persoana interesată poate contesta actul pentru a fi exercitat liberul acces la justiție.

Or, în situația sa, Fondul nu avea posibilitatea de a analiza situația de fapt și nici - de a aprecia asupra întinderii despăgubirilor, întrucât aceste aspecte au fost analizate în mod definitiv de către instanțele de judecată.

Astfel, singurul demers pe care trebuia să-l îndeplinească Fondul de Garantare a Asiguraților era reprezentat de obligația acestuia de a lua act de hotărârile judecătorești,fără posibilitatea efectuării unei analize asupra nașterii dreptului de creanță.

Or, scopul urmărit de legiuitor la adoptarea Legii nr. 213/2015 a fost acela al degrevării instanțelor de judecată de o mare parte a cauzelor privind drepturile de creanță rezultate din raporturile de asigurări în situația deschiderii procedurii falimentului împotriva societății asigurătoare, nu acela al lipsirii de efecte juridice a drepturilor dobândite printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

În aceste condiții, în mod greșit a apreciat instanța de fond că prevederile Legii nr. 213/2011 stabilesc un termen unic de 90 de zile în care persoanele păgubite pot solicita plata drepturilor de către intimată.

În fine, recurenta susține că este greșită aplicarea instanței de fond a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 în sensul că acestea permit realizarea creanței doar prin formularea cererii de plată în termen de 90 de zile, odată ce dreptul de a solicita executarea creanței, odată născut, poate fi exercitat oricând în interiorul termenului de prescripție a dreptului de a cere executarea silită, de 3 ani, fiind incidente dispozițiile art. 706 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală, prima instanță făcând o corectă interpretare și aplicare a prevederilor legale incidente situației de fapt reținute.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 18 ianuarie 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 18.02.2021, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Argumente de fapt și de drept relevante

Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea în parte a deciziei nr. 13890/03.04.2018 emisa de către Fondul de Garantare a Asiguraților și obligarea Fondului de Garantare a Asiguraților la plata sumelor solicitate.

Prin cererea înregistrată la FGA sub nr. x/24.11.2017(trimisă prin poștă la data 15.11.2017) reclamanta a solicitat suma de 40000 Euro RON reprezentând daune morale pentru repararea prejudiciului suferit în urma accidentului de circulație produs în data de 01.10.2013 și suma de 200 RON lunar cu titlul de prestație periodică începând cu 01.10.2013 și până la încetarea stării de nevoie.

Prin decizia nr. 13890/03.04.2018 Fondul de Garantare a Asiguraților a stabilit acordarea prestației începând cu data de 17.08.2017 și respingerea prestației anterioare datei de 16.08.2017, precum și a sumei de 40000 euro, reținând, în esență, că prin raportare la prevederile art. 14 alin. (1) din legea nr. 213/2015, reclamanta a înțeles să formuleze și să depună cererea de plată după expirarea termenului legal de 90 de zile de depunere a cererilor de plată la FGA pentru asigurătorul B. S.A. în faliment.

Prin sentința recurată s-a respins acțiunea formulată de reclamant prin care a solicitat anularea deciziei sus-menționate, reținându-se legalitatea acesteia.

Recurenta-reclamantă a criticat sentința de fond, sub un prim aspect subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Potrivit textului de lege invocat: " Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În literatura de specialitate s-a precizat că, deși la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare și anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Un atare motiv de casare se justifică prin prisma faptului că în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluția adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

Observând textul art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., invocat, de altfel, și de către recurentul-reclamant, se desprinde necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept ce au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, ea constituind astfel o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și, implicit, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.

Înalta Curte, circumstanțiind aspectele de ordin teoretic la speța dedusă judecății, constată că judecătorul fondului a făcut o amplă analiză a susținerilor părților și a răspuns argumentelor acestora, expunând în mod logic si gradual considerentele care au fundamentat soluția adoptată.

În acest sens, contrar susținerilor recurentei, se observă că instanța de fond a făcut o amplă analiză și a expus o argumentare justă atât pe aspectul incidenței în cauză a prevederilor Legii nr. 213/2015, cât și cu privire la momentul în care, în speța de față, a început să curgă termenul de 90 de zile.

Astfel, motivarea hotărârii atacate este clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, sub acest aspect Înalta Curte constatând că, în realitate, afirmațiile recurentei-reclamante reflectă dezacordul părții în privința argumentelor care au stat la baza soluției pronunțate de către instanța de fond, fără a susține motivul de casare invocat.

În aceste condiții, împrejurarea că recurenta-reclamantă nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe, nu poate conduce la incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile recurentei din această perspectivă fiind nefondate.

Înalta Curte reține că susținerile recurentei subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că sunt nefondate.

Astfel, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentei referitoare la aplicarea în cauză a termenului general de prescripție de 3 ani.

Contrar susținerilor recurentei, în cauză sunt incidente dispozițiile Legii nr. 213/2015, prevederile acestei legi reprezentând chiar temeiul de drept al cererii adresate de reclamantă pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților.

Așadar, în mod irelevant încearcă recurenta să se prevaleze de dispoziții legale dispersate, fără aplicabilitate în speță, prima instanță explicând corect că cererea de plată nu reprezintă o formă de punere în executare a unei hotărâri judecătorești, ci o modalitate de satisfacere a unei creanțe certe, lichide și exigibile deținute împotriva unui asigurator în privința căruia s-a dispus deschiderea procedurii falimentului în mod definitiv. Ori, în această materie sunt aplicabile dispozițiile Legii 213/2005, care prevăd că cererea de plată se formulează într-un termen de 90 de zile, de decădere.

Prin criticile formulate în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a mai arătat că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile legale privind data nașterii dreptului său de creanță, critici pe care instanța de control judiciar le apreciază ca fiind nefondate.

Astfel, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015: "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi".

Totodată, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților stipulează că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări . . . . . . . . . ."

Înalta Curte apreciază că instanța de fond a interpretat în mod eronat prevederile Legii nr. 213/2015 atunci când a considerat că, în speță, data nașterii dreptului de creanță este data rămânerii definitive a hotărârii penale .

În opinia Înaltei Curți, în cauză, dreptul de creanță a luat naștere odată cu obligația asigurătorului de a plăti indemnizația de asigurare terțului păgubit, respectiv la data producerii riscului asigurat stipulat în contractul de asigurare, astfel cum rezultă din interpretarea prevederilor art. 2199 alin. (1) din Noul C. civ.. Aceasta în condițiile în care creanța la care fac referire prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 este creanța de asigurări, astfel cum este definită de art. 4 alin. (1) lit. a) din același act normativ, respectiv creanța creditorului de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare.

Aceasta înseamnă că, în speță, dreptul de creanță al reclamantei s-a născut la data producerii accidentului rutier soldat cu decesul mamei sale, respectiv 1 octombrie 2013. Cum această dată este anterioară datei deschiderii procedurii de faliment a B. S.A. (28.04.2016), termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 curge de la această din urmă dată. Ca urmare, după cum în mod corect s-a reținut în decizia atacată, la data formulării de către intimata-reclamantă a cererii de plată adresate FGA (15.11.2017), aceasta era decăzută din dreptul de a formula o asemenea cerere, cu privire la daunele morale și la prestația periodică anterioară datei de 16.08.2017.

Nu sunt întemeiate susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora Legea nr. 213/2015 nu poate limita dreptul de creanță deja dobândit de aceasta, în condițiile în care actul normativ menționat instituie obligația FGA de garantare a plății de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător și, corelativ, dreptul creditorilor de asigurare de a solicita FGA executarea acestei obligații, deci un drept esențialmente diferit de dreptul de creanță iîmpotriva asigurătorului, invocat de recurentă.

Prin urmare, constatând că decizia contestată în cauză a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 și ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că sentința recurată, prin care s-a respins contestația formulată împotriva acesteia, ca neîntemeiată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Față de toate considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă și, în consecință, va menține sentința de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. împotriva sentinței civile nr. 3855 din 1 octombrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 18 februarie 2021.