ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 942/2022

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 06.05.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Consiliul Concurentei anularea Deciziei Plenului Consiliului Concurentei nr. 7/19.02.2016, în ceea ce o privește pe reclamantă și obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 3747 din 25 noiembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, ca neîntemeiată și a respins cererea pârâtei de aplicare a prevederilor art. 57 alin. (5) teza a II a din Legea nr. 21/1996, ca nefondată.

Recursurile exercitate în cauză 1. Împotriva sentinței nr. 3747 din 25 noiembrie 2016, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate, cu privire la prescripție, admiterea acțiunii formulate în sensul anulării deciziei de sancționare ca fiind prescris dreptul de a aplica amenda contravențională. În motivarea căii de atac, consideră recurenta-reclamantă că instanța de fond a aplicat greșit prevederile art. 59 din Legea 21/1996 cu privire la întreruperea cursului prescripției extinctive. Concret, se face abstracție de prevederile art. 59 alin. (1), care limitează actele ce pot avea efectul întreruptiv la cele necesare unei examinări preliminare (deci înainte de începerea unei investigații) și la cele emise în scopul declanșării investigațiilor, și se bazează întreaga argumentație pe alin. (2) al aceluiași articol. Acest alineat însă este scos din context. În fapt, el vine doar să exemplifice ("includ, în principal următoarele") acțiunile care se încadrează în descrierea primului alineat al art. 59. Nicidecum enumerarea (care nu este una exhaustivă!) de la alin. (2) nu adaugă cazuri de întrerupere a prescripției fața de cele clar menționate de alin. (1). Astfel, mențiunea "solicitări de informații, în scris" de la art. 59 alin. (2) lit. a) se referă la activitățile necesare unei examinări preliminare, și nicidecum la acțiunile întreprinse după declanșarea investigației. În acest sens, consideram oportuna și analiza reglementării în timp a noțiunii de "examinare preliminară". Concret, în forma aplicabilă în 28.02.2006, Legea 21/1996 cuprindea un capitol intitulat "Procedura de examinare preliminară, de investigare și de luare a deciziilor". Este clar că legea stabilea o ordine a operațiunilor și atribuțiilor Consiliului Concurentei: examinare preliminară/investigație/decizie de sancționare. În forma actuală a Legii 21/1996, art. 25 alin. (2) și art. 34 alin. (2) vorbesc despre dreptul Consiliului Concurentei de a solicita informații în scopul unei examinări preliminare. Vedem astfel, în urma unei interpretări sistematice a actului normativ, faptul că mențiunea privind "solicitarea de informații, în scris" se refera la activitatea Consiliului Concurentei desfășurată doar în cadrul procedurii examinării preliminare. Prin urmare, orice solicitare de informații ulterioară declanșării investigației nu se mai încadrează în motivele de întrerupere a prescripției limitativ prevăzute de art. 59 alin. (1) din Legea 21/1996, în forma sa aplicabilă în 28.02.2006. Astfel, ultimul act întreruptiv de prescripție a fost declanșarea investigației în 14.03.2008, iar fata de acest aspect, termenul de prescripție a fost împlinit înaintea emiterii deciziei de sancționare. Nu în ultimul rând, se arătă faptul ca, și daca veți aprecia ca disjungerea investigațiilor ar echivala, din perspectiva întreruperii prescripției, cu un act de declanșare a investigației, sa se constate faptul că, în reglementarea ambelor coduri de procedura civila (atât cel de la 1865 - art. 101 alin. (3) - cat si cel din 2010 -art. 181 alin. (1) pct. 3), termenul de 5 ani care ar fi început in 17.02.2011 - data disjungerii investigației - a fost împlinit in 17.02.2016, cu 2 zile înainte de emiterea deciziei de sancționare (19.02.2016). 2. Pârâtul Consiliul Concurenței a formulat recurs incident împotriva aceleași sentințe prin care a solicitat admiterea recursului și casarea în parte a sentinței recurate, numai în privința reducerii cuantumului amenzii stabilite prin Decizia Consiliului Concurenței, la suma de 50.465 RON, iar pe cale de consecință, menținerea ca legală și temeinică a Deciziei Consiliului Concurenței nr. 7/2016, inclusiv în privința amenzii aplicate A. S.R.L., în sumă de 109.707 RON. În ceea ce privește solicitarea autorității de concurență de aplicare a dispozițiilor art. 57 alin. (5) teza a II-a din Legea concurenței nr. 21/1996, instanța de fond a respins ca nefondată această solicitare motivând în cuprinsul sentinței civile faptul că "prezenta acțiune nu atrage aplicabilitatea acestui articol (art. 57 alin. (5) teza a II-a), deoarece reclamanta nu a contestat cele recunoscute prin adresa din 18.02.2016 (aflată la dosar pe suport electronic) respectiv săvârșirea faptelor anticoncurențiale imputate, ci doar a invocat o nulitate de procedură a actului de sancționare, și anume depășirea termenului de prescripție."

Apărările intimatului Prin întâmpinarea depusă la dosar, Consiliul Concurenței a solicitat respingerea ca neîntemeiat a recursului formulat de către A. împotriva sentinței civile nr. 3747 din 25.11.2016 pronunțată de Curtea de Apel București. Prin întâmpinarea depusă la dosar, A. S.R.L. solicită respingerea recursului incident și menținerea soluției pronunțate de către instanța de fond cu privire la inaplicabilitatea art. 57 alin. (5) teza a 11-a din Legea nr. 21/1996 în prezentul litigiu.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a investit instanța de contencios administrativ și fiscal, pe calea prevăzută de art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004, cu o acțiune îndreptată împotriva Consiliului Concurenței solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună anularea Decizia nr. 7 din 19.02.2016. Prima instanță a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, ca neîntemeiată și a respins cererea pârâtei de aplicare a prevederilor art. 57 alin. (5) teza a II a din Legea nr. 21/1996, ca nefondată. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs principal reclamanta A. S.R.L. și recurs incident Consiliul Concurenței, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară. Astfel, prin Ordinul Președintelui Consiliului Concurenței nr. 87/14.03.2008 a fost declanșată din oficiu o investigație privind posibila încălcare a prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea concurenței nr. 21/1996, republicată cu modificările și completările ulterioare, de către întreprinderile care activau pe piața lacurilor și vopselelor nealimentare din România. Ulterior, prin Ordinul Președintelui Consiliului Concurenței nr. 395/17.02.2011, această investigație a fost disjunsă în alte 8 investigații distincte, printre care și cea privind posibila încălcare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea concurenței de către B. S.A. în calitate de producător și distribuitorii acestuia. Cu privire la contractele încheiate în perioada 2004-2006, în cuprinsul acestora au fost identificate o serie de restrângeri ale activității distribuitorilor cu privire la stabilirea prețurilor de revânzare a produselor B., atunci când se intenționa vânzarea prin magazinele proprii. În cuprinsul acestor contracte a fost stabilit și un sistem de monitorizare a respectării obligațiilor de către distribuitori. De asemenea, contractele de distribuție prevedeau și sancțiunea drept consecință a nerespectării obligațiilor, așa cum au fost menționate mai sus, sancțiune care era reprezentantă de plata unor penalități de 0,15% pe zi din valoarea contractelor, până la soluționarea diferendelor respective. Prin Decizia nr. 7 din 19.02.2016, Consiliul Concurentei a constatat încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenței de către B. S.A. și distribuitorii acestuia, inclusiv A.. Fapta a constat într-o înțelegere anticoncurențială având ca obiect fixarea prețului de revânzare, prin stabilirea unui adaos comercial minim practicat la vânzarea prin magazine proprii a produselor care au făcut obiectul contractelor de distribuție încheiate în perioada 2004-2006 între B. S.A., în calitate de producător și fiecare dintre distribuitorii acestuia. În temeiul dispozițiilor art. 53 alin. (1) lit. a) din Legea concurenței, întreprinderile menționate în cuprinsul deciziei contestate au fost sancționate cu amendă, întreprinderii A. fiindu-i aplicată sancțiunea amenzii în cuantum de 109.707 RON, reprezentând 0,500% din cifra de afaceri realizată în anul 2015. Ca urmare a recunoașterii încălcării, așa cum rezultă și din cuprinsul deciziei nr. 7/19.02.2016, societății A. i s-a acordat, în conformitate cu dispozițiile art. 57 alin. (2) și (3) din Legea concurenței, o reducere de 20% din cuantumul amenzii mai sus menționate (rezultând o amendă de 50.465 RON), în condițiile în care aceasta nu ar ataca decizia autorității de concurență în contencios administrativ. Împotriva deciziei Consiliului Concurenței, societatea A. a formulat acțiune la Curtea de Apel București, invocând prescripția dreptului de a aplica sancțiunea, iar Consiliul Concurenței a solicitat instanței de judecată aplicarea dispozițiilor art. 57 alin. (5) din Legea concurenței, în sensul obligării reclamantei la plata amenzii prevăzute la art. 6 teza I din decizia atacată, în cuantum de 109.707 RON, ca urmare a pierderii beneficiului recunoașterii odată cu exercitarea acțiunii în anulare împotriva Deciziei nr. 7/19.02.2016. 1. Prin recursul formulat recurenta A. S.R.L. susține aplicarea greșită a dispozițiilor legale privind prescripția extinctivă, susținându-se că a fost prescris dreptul Consiliului Concurenței de a aplica sancțiunea contravențională. Critica este nefondată după cum vom arăta în continuare. Cu privire la momentul de la care curge termenul de prescripție a dreptului de aplicare a sancțiunii contravenționale, se rețin următoarele: Conform art. 58 din Legea concurenței nr. 21/1996, republicată, forma în vigoare la momentul apreciat de Consiliul Concurenței ca fiind acela al epuizării faptelor, anul 2006: "(1)Dreptul Consiliului Concurenței de a aplica sancțiuni contravenționale pentru încălcările prevederilor prezentei legi se prescrie după cum urmează: a) în termen de 3 ani, în cazul încălcării prevederilor art. 50 lit. c), d) și e); b) în termen de 5 ani, în cazul tuturor celorlalte încălcări ale prevederilor prezentei legi. (2) Prescripția dreptului la acțiune al Consiliului Concurenței începe să curgă de la data încetării practicii anticoncurențiale. În cazul încălcărilor legii, ce au caracter de continuitate sau de repetabilitate, prescripția începe să curgă de la data încetării ultimului act sau fapt anticoncurențial în cauză". Prescripția dreptului Consiliului Concurenței de a aplica sancțiuni contravenționale este reglementată de dispozițiile Legii concurenței nr. 21/1996, iar din punct de vedere al aplicării în timp, legea aplicabilă prescripției extinctive, sub toate aspectele, este cea în vigoare la momentul la care a început să curgă. Legiuitorul a stabilit un termen de prescripție de 5 ani pentru aplicarea de sancțiuni contravenționale, termen care începe să curgă la data încetării practicii anticoncurențiale. Prin decizia Consiliului Concurenței s-a reținut că perioada încălcării comise de recurenta reclamantă a fost 01.03.2004-28.02.2006, data de la care începe să curgă termenul de prescripție este data epuizării faptei, respectiv 28.02.2006 (faptă continuă în sensul art. 58 alin. (2) din legea aplicabilă). Cu privire la întreruperea prescripției extinctive, Înalta Curte reține că aceasta reprezintă o modificare a cursului prescripției care constă în ștergerea prescripției începute înainte de ivirea unei cauze întreruptive și presupune oprirea temporară a cursului prescripției pe durata cauzei care o justifică și începerea unei prescripții extinctive noi, durata inițială, scursă anterior survenirii întreruperii, neintrând în calculul termenului de prescripție. Întreruperea intervine întrucât nu se mai justifică producerea efectului prescripției extinctive în situația în care titularul dreptului subiectiv prescriptibil părăsește starea de pasivitate sau cel în folosul căruia curge prescripția extinctivă abandonează atitudinea de împotrivire față de titularul dreptului. Potrivit art. 59 din Legea concurenței nr. 21/1996, forma în vigoare la momentul epuizării faptelor (devenit art. 62 urmare a republicării în M.Of. nr. 240/3.04.2014; devenit art. 64 urmare a republicării în M.Of. nr. 153/29.02. 2016): "(1) Orice acțiune întreprinsă de către Consiliul Concurenței în scopul unei examinări preliminare sau în scopul declanșării unei investigații în legătură cu o anumită încălcare a legii va întrerupe cursul termenelor de prescripție prevăzute la art. 58. Întreruperea termenului de prescripție va avea efect de la data comunicării acțiunii întreprinse de către Consiliul Concurenței, făcută către cel puțin un agent economic sau o asociație de agenți economici care a participat la săvârșirea încălcării legii. (2) Acțiunile ce pot fi întreprinse de către Consiliul Concurenței și care întrerup cursul termenului de prescripție includ, în principal, următoarele: a) solicitări de informații, în scris; b) ordin al președintelui Consiliului Concurenței de declanșare a unei investigații; c) începerea procedurilor legale. (3) Întreruperea termenului de prescripție își produce efectele față de toți agenții economici sau asociațiile de agenți economici care au participat la săvârșirea încălcării legii. (4) În cazul întreruperii termenului de prescripție, un nou termen, cu o durată similară, începe să curgă de la data la care Consiliul Concurenței a întreprins una dintre acțiunile menționate la alin. (2). Termenul de prescripție va expira cel mai târziu în ziua în care se împlinește perioada egală cu dublul termenului de prescripție, aplicabil pentru săvârșirea încălcării în cauză, în situația în care Consiliul Concurenței nu a impus nici una ^ dintre sancțiunile prevăzute de prezenta lege." Controversa între părțile prezentului litigiu pornește de la maniera diferită în care acestea interpretează sintagma "în scopul declanșării unei investigații", recurenta reclamantă înțelegând prin "declanșarea investigației" exclusiv emiterea ordinului Președintelui, iar Consiliul Concurenței susținând că aceeași sintagmă trebuie interpretată ca fiind ansamblul actelor procedurale întreprinse în scopul investigării propriu-zise (deci de realizare a investigației, de derulare a acesteia), nelimitându-se la momentul efectiv de deschidere a unei investigații. Curtea constată că reglementarea prescripției dreptului Consiliului de a instrumenta fapte anticoncurențiale și de a aplica sancțiuni are ca scop stimularea unei conduite active în valorificarea drepturilor și competențelor recunoscute prin lege acestuia și, implicit, sancționarea rămânerii în pasivitate față de orice fapte care prezintă pericol anticoncurențial, fiind astfel de neacceptat ca ieșirea din pasivitate a Consiliului în exercitarea competențelor sale proprii să rămână fără efect sub aspectul întreruperii curgerii termenului de prescripție. În această notă trebuie interpretată dispoziția art. 59 alin. (2) din Legea concurenței nr. 21/1996, în enumerarea acțiunilor ce pot fi întreprinse de către Consiliul Concurenței și care întrerup cursul prescripției, legiuitorul având în vedere toate actele sau faptele juridice emise sau săvârșite de autoritatea de concurență, în limitele sale de competență, cărora li se recunoaște efect întreruptiv al oricărei prescripții care curge împotriva acestuia, după cum vom arăta în continuare. Un prim argument este acela că în ipoteza în care voința legiuitorului ar fi fost aceea de a plasa situațiile de întrerupere a termenului de prescripție exclusiv în examinarea preliminară și/sau cel mai târziu odată cu deschiderea investigației, iar nu pe tot parcursul investigației, textul alin. (2) al art. 59 din lege ar fi enumerat doar acele acțiuni ce, din punct de vedere legal, puteau fi întreprinse de Consiliul Concurenței în acest context, respectiv cererile de informații (art. 59 alin. (2) lit. a) din lege) și ordinul emis de Președintele Consiliului Concurenței (art. 59 alin. (2) lit. b) din lege), în ipoteza în care acestea ar fi coincis cu deschiderea investigației. Or, potrivit art. 59 alin. (2) lit. c) din lege, una dintre situațiile enumerate ca întrerupând termenul de prescripție este începerea procedurilor legale - toate acțiunile oficiale întreprinse pentru investigarea unei încălcări, inclusiv acte procedurale ulterioare deschiderii investigației - procedura de inspecție, procedura adoptării de masuri interimare pentru a preveni riscul apariției unui prejudiciu grav și ireparabil adus concurenței, procedura acceptării propunerilor de angajamente, procedura comunicării raportului de investigație și a formulării de observații la acesta de către întreprinderile implicate, în exercitarea dreptului la apărare, procedura de acces la dosar, procedura audierii părților. Toate aceste acte procedurale sunt realizate ulterior deschiderii investigației, fapt ce plasează actele întreruptive ale termenului de prescripție, din punct de vedere temporal, în cursul investigației, deci ulterior examinării preliminare și deschiderii investigației. Se impune și precizarea suplimentară că actele ce întrerup termenul de prescripție, prevăzute la art. 59 alin. (2) din lege, sunt enumerate cu titlu exemplificativ, iar nu limitativ, existând și alte situații care întrerup termenul de prescripție - adoptarea de masuri interimare, derularea de inspecții, Raportul de investigație, audierile părților etc, acțiuni plasate ulterior examinării preliminare și deschiderii investigației. Se reține că dispozițiile legale în materie de prescripție instituie posibilitatea întreruperii termenului de prescripție pe tot parcursul investigației, prin acțiunile întreprinse în scopul investigării încălcării. În al doilea rând, norma juridică trebuie să fie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul în care să nu se aplice, fiind important a se avea în vedere că investigațiile autorității pârâte analizează fapte ce se continuă și ulterior deschiderii investigației și că faptele investigate constituie, preponderent, încălcări cu caracter continuat, care se pot întinde pe o perioadă lungă de timp. În acest sens, sunt relevante exemplele oferite de Consiliul Concurenței în fundamentarea interpretării prevederilor legale în materia prescripției, respectiv cele doua instrumente de restabilire a mediului concurențial preluate din dreptul european, care vizează doar posibile fapte anticoncurențiale cu caracter de continuitate, neepuizate la data deschiderii investigației (deci care se continua și după deschiderea investigației) și anume, instituția masurilor interimare - art. 48 alin. (1) din lege și instituția angajamentelor - art. 47 alin. (1) din lege - existența acestor instrumente reflectând specificul încălcărilor în materie de concurență constând în fapte ce, în marea majoritate a cazurilor, continuă inclusiv ulterior momentului deschiderii investigației. În al treilea rând, se impune a avea în vedere, astfel cum am arătat mai sus, că termenul de prescripție curge de la momentul încetării faptei pretinse ca fiind anticoncurențială, iar în cazul încălcărilor legii care au caracter de continuitate sau de repetabilitate, prescripția începe să curgă de la data încetării ultimului act sau fapt anticoncurențial în cauză. Or, dacă s-ar accepta interpretarea conform căreia întreruperea termenului de prescripție operează doar în cadrul examinării preliminare sau, cel mult, coincide cu deschiderea investigației, s-ar ajunge în situația ca, în majoritatea cazurilor instrumentate de Consiliul Concurenței, întreruperea termenului de prescripție să nu poată opera pe motivul că deschiderea investigației s-a produs înainte să înceapă curgerea termenului de prescripție, dispoziția legală care reglementează întreruperea termenului de prescripție nemaigăsindu-și aplicarea. Legea concurenței prevede o procedură specifică de investigație care este necesar a se derula pe o perioadă de timp proporțională cu complexitatea cazului, legiuitorul neprevăzând un termen de finalizare a investigațiilor, singurul termen impus de lege fiind termenul de prescripție specială de 10 ani de la data epuizării faptei. În concluzie, acțiunile care întrerup termenul de prescripție nu pot fi limitate strict la cele derulate în scopul unei examinări preliminare/deschiderii unei investigații, întreruperea cursului prescripției putând interveni și ulterior acestui moment, prin acțiuni întreprinse în scopul investigării încălcării, singura limitare impusă expres de legiuitor fiind cea referitoare la termenul special în care se prescrie dreptul Consiliului Concurenței de a aplica sancțiunea, respectiv 10 ani de la data săvârșirii/epuizării faptei. Pe de altă parte, trebuie subliniat faptul că, în soluționarea întrebării preliminare adresată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2015, în ceea ce privește actele întreruptive ale cursului prescripției, Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin Hotărârea din 21 ianuarie 2021, Whiteland Import Export S.R.L., C 308/19, a statuat că: "1) Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că instanțele naționale nu sunt obligate să aplice articolul 25 alin. (3) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele [101 și 102 TFUE] prescripției competențelor unei autorități naționale de concurență în materia aplicării de sancțiuni pentru încălcările dreptului concurenței al Uniunii". S-a precizat că, din moment ce modul de redactare a articolului 25 alin. (1) din Regulamentul nr. 1/2003 face referire exclusiv la competența conferită Comisiei în temeiul articolelor 23 și 24 din acest regulament, iar aceste din urmă articole nu reglementează decât competențele de care dispune această instituție în materie de sancțiuni, nu rezultă că această dispoziție ar fi aplicabilă autorităților naționale de concurență. (paragraful 36), astfel că "stabilirea normelor de prescripție în materia aplicării de sancțiuni de către aceste autorități revine statelor membre, sub rezerva respectării principiilor echivalenței și efectivității. În acest context, autoritățile menționate sunt supuse normelor naționale de prescripție, astfel încât nu este necesar, în principiu, să li se aplice normele de prescripție prevăzute la nivelul Uniunii și aplicabile Comisiei" (paragraful 37). Prin aceeași Hotărâre din 21 ianuarie 2021, Curtea de Justiție a stabilit că: "2) Articolul 4 alin. (3) TUE și articolul 101 TFUE, citite în lumina principiului efectivității, trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale, astfel cum este interpretată de instanțele naționale competente, potrivit căreia ordinul de declanșare a unei investigații, adoptat de autoritatea națională de concurență, care vizează o încălcare a normelor dreptului concurenței al Uniunii este ultimul act al acestei autorități care poate avea ca efect întreruperea termenului de prescripție referitor la competența sa de a aplica sancțiuni și exclude posibilitatea ca un act ulterior de examinare sau de investigare să întrerupă acest termen, atunci când se dovedește, având în vedere ansamblul elementelor regimului de prescripție în cauză, că o astfel de excludere prezintă un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie asemenea încălcări, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere". În considerentele deciziei, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat: "47 Pe de altă parte, trebuie arătat că, în temeiul articolului 4 alin. (3) TUE, statele membre sunt obligate să nu aducă atingere prin legislația lor națională aplicării depline și uniforme a dreptului Uniunii și să nu adopte sau să nu mențină în vigoare măsuri care pot elimina efectul util al normelor de concurență aplicabile întreprinderilor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 martie 1992, Batista Morais, C-60/91, EU:C:1992:140, punctul 11 și jurisprudența citată). 48 Cu toate acestea, stabilirea unor termene de prescripție rezonabile pentru aplicarea de sancțiuni de către autoritățile naționale de concurență în interesul securității juridice, care protejează atât întreprinderile în cauză, cât și autoritățile respective, este compatibilă cu dreptul Uniunii. Astfel, asemenea termene nu sunt de natură să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă punerea în aplicare a dreptului Uniunii (a se vedea prin analogie Hotărârea din 17 noiembrie 2016, Stadt Wiener Neustadt, C-348/15, EU:C:2016:882, punctul 41). 49 Astfel, normele naționale care instituie termenele de prescripție trebuie concepute astfel încât să stabilească un echilibru între, pe de o parte, obiectivele de garantare a securității juridice și de asigurare a examinării cauzelor într-un termen rezonabil ca principii generale ale dreptului Uniunii și, pe de altă parte, punerea în aplicare efectivă și eficientă a articolelor 101 și 102 TFUE, pentru a respecta interesul public care urmărește să evite ca funcționarea pieței interne să fie denaturată prin acorduri sau practici dăunătoare concurenței. 50 Pentru a determina dacă un regim național de prescripție stabilește un astfel de echilibru, trebuie să se ia în considerare toate elementele acestui regim (a se vedea prin analogie Hotărârea din 28 martie 2019, Cogeco Communications, C-637/17, EU:C:2019:263, punctul 45), printre care pot figura în special data de la care începe să curgă termenul de prescripție, durata acestui termen, precum și modalitățile de suspendare sau de întrerupere a acestuia. 51 Trebuie de asemenea să se țină seama de specificitățile cauzelor care țin de dreptul concurenței și mai precis de împrejurarea că aceste cauze necesită, în principiu, realizarea unei analize factuale și economice complexe (a se vedea prin analogie Hotărârea din 28 martie 2019, Cogeco Communications, C-637/17, EU:C:2019:263, punctul 46). 52 Prin urmare, o reglementare națională care stabilește data de la care începe să curgă termenul de prescripție, durata acestui termen și modalitățile suspendării sau întreruperii acestuia trebuie adaptată la specificitățile dreptului concurenței și la obiectivele punerii în aplicare a normelor acestui drept de persoanele în cauză, pentru a nu aduce atingere deplinei efectivități a normelor dreptului concurenței al Uniunii (a se vedea prin analogie Hotărârea din 28 martie 2019, Cogeco Communications, C-637/17, EU:C:2019:263, punctul 47). 53 Or, un regim național de prescripție care, din motive inerente acestuia, se opune în mod sistemic aplicării unor sancțiuni efective și disuasive pentru încălcări ale dreptului concurenței al Uniunii este de natură să facă aplicarea normelor acestui drept practic imposibilă sau excesiv de dificilă (a se vedea prin analogie Hotărârea din 17 ianuarie 2019, Dzivev și alții, C-310/16, EU:C:2019:30, punctul 31, precum și jurisprudența citată). 54 În speță, reglementarea națională în discuție în litigiul principal prevede că termenul de prescripție în materie de sancțiuni pentru încălcările dreptului concurenței este de cinci ani, că acest termen curge din ziua în care a încetat încălcarea, că el poate fi întrerupt de anumite acte ale autorității naționale de concurență și că termenul de prescripție expiră cel mai târziu în ziua în care un termen egal cu dublul termenului de prescripție aplicabil încălcării expiră fără să fi fost aplicată o sancțiune. 55 În plus, din decizia de trimitere reiese că, potrivit unei interpretări stricte a normelor naționale care reglementează termenele de prescripție la momentul faptelor din litigiul principal, reținută de o parte a jurisprudenței naționale și printre altele de Curtea de Apel București în cadrul procedurii principale, ordinul de declanșare a unei investigații în scopul examinării sau al investigării unei încălcări a normelor dreptului concurenței este ultimul act al autorității naționale de concurență care ar putea avea ca efect întreruperea termenului de prescripție referitor la competența acesteia de a aplica sancțiuni, iar niciunul dintre actele adoptate ulterior în scopul examinării sau al investigării încălcării nu poate întrerupe acest termen, chiar dacă adoptarea unor astfel de acte ar constitui o etapă importantă a investigației și ar dovedi voința acestei autorități de a investiga încălcarea. 56 O astfel de interpretare strictă a reglementării naționale, care interzice în mod absolut întreruperea termenului de prescripție prin acte adoptate ulterior în cadrul investigației, pare susceptibilă să compromită punerea în aplicare efectivă de către autoritățile naționale de concurență a normelor dreptului concurenței al Uniunii, în măsura în care această interpretare ar putea prezenta un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie încălcări ale acestui drept. Trebuie amintit în această privință că, astfel cum s-a subliniat la punctul 51 din prezenta hotărâre, cauzele care intră sub incidența dreptului concurenței al Uniunii necesită, în principiu, realizarea unei analize factuale și economice complexe. Astfel, într-un număr semnificativ de cazuri care prezintă un grad ridicat de complexitate, asemenea acte, care prelungesc în mod necesar durata procedurii, s-ar putea dovedi indispensabile. 57 Revine instanței naționale, în lumina principiului efectivității, sarcina de a verifica dacă interpretarea regimului național de prescripție în discuție în litigiul principal, menționată la punctul 55 din prezenta hotărâre, prezintă, ținând seama de ansamblul elementelor regimului național de prescripție în discuție în litigiul principal, un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie astfel de încălcări. 58 Dacă se dovedește că aceasta este situația, ar reveni, în principiu, instanței de trimitere, fără a aștepta ca reglementarea națională în cauză să fie modificată pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional, sarcina să asigure efectul deplin al obligațiilor menționate la punctul 47 din prezenta hotărâre interpretând această reglementare în cea mai mare măsură posibilă în lumina dreptului Uniunii și în special a normelor acestui drept în materie de concurență, astfel cum sunt interpretate de Curte printre altele la punctul 56 din prezenta hotărâre, sau lăsând neaplicată, dacă este necesar, reglementarea menționată (a se vedea prin analogie Hotărârea din 5 iunie 2018, Kolev și alții, C-612/15, EU:C:2018:392, punctul 66, precum și jurisprudența citată). 59 În speță, deși Legea concurenței modificată prevede în prezent că orice măsură luată de Consiliul Concurenței în scopul unei examinări preliminare sau în scopul investigării unei încălcări a dreptului concurenței întrerupe termenele de prescripție, din decizia de trimitere reiese că această lege nu este aplicabilă ratione temporis litigiului principal și că acesta rămâne sub incidența Legii concurenței. 60 În aceste condiții, este obligația instanței naționale ca, luând în considerare dreptul intern în ansamblul său și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, să interpreteze dispozițiile naționale în discuție în litigiul principal, în măsura în care este posibil, în lumina dreptului Uniunii și în special a textului și a finalității articolului 101 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 ianuarie 2007, ITC, C-208/05, EU:C:2007:16, punctul 68, și Hotărârea din 13 iulie 2016, Pöpperl, C-187/15, EU:C:2016:550, punctul 43)." Așadar, potrivit Curții, o interpretare strictă a reglementării naționale, care interzice în mod absolut întreruperea termenului de prescripție prin acte adoptate ulterior în cadrul investigației, pare susceptibilă să compromită punerea în aplicare efectivă de către autoritățile naționale de concurență a normelor dreptului concurenței al Uniunii, în măsura în care această interpretare ar putea prezenta un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie încălcări ale acestui drept; pe de altă parte, s-a apreciat că acele cauze care intră sub incidența dreptului concurenței al Uniunii necesită, în principiu, realizarea unei analize factuale și economice complexe. Ca atare, într-un număr semnificativ de cazuri care prezintă un grad ridicat de complexitate, asemenea acte care prelungesc în mod necesar durata procedurii, s-ar putea dovedi indispensabile, revenind instanței naționale, în lumina principiului efectivității, sarcina de a verifica dacă interpretarea regimului național de prescripție în discuție în litigiu prezintă, ținând cont de ansamblul elementelor regimului național de prescripție în discuție în litigiul principal, un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie astfel de încălcări; în aceste condiții, este obligația instanței naționale ca, luând în considerare dreptul intern în ansamblul său, și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, să interpreteze dispozițiile naționale în discuție în litigiul principal, în măsura în care este posibil, în lumina dreptului Uniunii și în special a textului și a finalității articolului 101 TFUE. Prin urmare, în ceea ce privește actele întreruptive ale cursului prescripției, CJUE a reținut, în esență, că o interpretare conform căreia ordinul de declanșare a investigației ar fi ultimul act întreruptiv al cursului prescripției, excluzându-se demersurile investigative ulterioare ale autorității, se opune articolului 4 alin. (3) TUE și articolul 101 TFUE, atunci când se dovedește că o astfel de excludere prezintă un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie asemenea încălcări. Față de interpretarea dispozițiilor legale privind prescripția dreptului Consiliului Concurenței de a aplica sancțiunea contravențională, astfel cum a fost dezvoltată mai sus, Înalta Curte nu poate reține existența unui risc sistemic de impunitate generat de norma națională. Pe de altă parte, ținând seama de datele statistice prezentate de Consiliul Concurenței, numărul mare al societăților implicate în faptele anticoncurențiale reținute prin decizie, volumul mare al verificărilor efectuate, având în vedere și numărul mare de cauze cu acest specific, aflate atât pe rolul instanțelor de judecată, cât și în curs de investigare, există probabilitatea substanțială ca, în privința unui număr semnificativ de societăți, demersurile întreprinse până în prezent de Consiliul Concurenței și, implicit, scopul intervenției acestuia pe piețele pe care acționează respectivele societăți să fie invalidate de o interpretare restrictivă a normelor privind prescripția. 2. Cu privire la recursul incident, Înalta Curte constată că potrivit dispozițiilor art. 57 alin. (2) și (5) din Legea concurenței nr. 21/1996, forma în vigoare la data emiterii deciziei (2016): "(2)În cazul contravențiilor prevăzute la art. 55 alin. (1), dacă întreprinderea recunoaște, în mod expres, înainte de audieri, săvârșirea faptei anticoncurențiale și, acolo unde este cazul, propune remedii care duc la înlăturarea cauzelor încălcării, Consiliul Concurenței poate aplica o reducere a amenzii cu un procent cuprins între 10% și 30% din nivelul de bază determinat conform instrucțiunilor adoptate potrivit prevederilor alin. (1). În cazul acordării reducerii pentru recunoașterea faptei, nivelul amenzii va fi diminuat inclusiv când acesta este stabilit la minimul prevăzut de lege, fără ca amenda aplicată să fie mai mică de 0,2% din cifra de afaceri realizată în anul financiar anterior sancționării.(...) (5) Exercitarea de către întreprindere a acțiunii în anulare a deciziei Consiliului Concurenței, în privința aspectelor care fac obiectul recunoașterii, atrage pierderea beneficiului prevăzut la alin. (2), referitor la reducerea cuantumului amenzii. La solicitarea Consiliului Concurenței, instanța va soluționa acțiunea în anulare înlăturând beneficiul reducerii acordat pentru recunoaștere și va stabili amenda în consecință." Se poate lesne observa că obiectul recunoașterii este săvârșirea faptei anticoncurențiale. Atacarea în instanță a deciziei, doar sub aspectul prescripției dreptului de a aplica sancțiunea nu este de natură a înlătura beneficiul legal al recunoașterii. Așa fiind, Înalta Curte constată că soluția adoptată a fost corect și amplu motivată, s-a fundamentat pe interpretarea probelor administrate raportat la prevederile legale aplicabile, astfel încât motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză.

Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia Pentru aceste considerente și în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 și art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul principal declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 3747 din 25 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat și recursul incident declarat de pârâtul Consiliul Concurenței împotriva sentinței civile nr. 3747 din 25 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,