ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 94/2022

Ședința publică din data de 13 ianuarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pârâții Unitatea Militară 0793 Bacău (Cabinet medical), Spitalul Militar de Urgență "Prof. Dr. Agrippa Ionescu" și Serviciul Român de Informații, solicitând instanței obligarea pârâtei Unitatea Militară 0793 Bacău (Cabinet medical) să depună la dosarul cauzei înscrisuri reprezentând: trimiterea medicală emisă de Cabinetul medical al unității pentru reclamant în mai 2003, în baza căreia acesta a fost internat la Spitalul Militar de Urgență "Prof. Dr. Agrippa Ionescu" București; diagnosticul și motivele medicale care susțin trimiterea medicală; scrisoarea medicală emisă Spitalul Militar de Urgență "Prof. Dr. Agrippa Ionescu" București la externare; recomandări și tratamentul prescris la spitalizare; obligarea pârâtului Spitalul Militar de Urgență "Prof. Dr. Agrippa Ionescu" să depună la dosar: trimiterea medicală în baza căreia reclamantul a fost internat la Spitalul Militar de Urgență "Prof. Dr. Agrippa Ionescu" București; foaia de observații nr. FO 3373, diagnosticul și motivele medicale care susțin internarea și tratamentul administrat; scrisoarea medicală emisă la externare de către Spitalul Militar de Urgență "Prof. Dr. Agrippa Ionescu" București; recomandări și tratamentul prescris post spitalizare; dacă în perioada spitalizării reclamantul a părăsit unitatea spitalicească, motivul, documentul și persoana care a dispus/aprobat.

Totodată, a solicitat obligarea pârâtului Serviciul Român de Informații să depună la dosar: Hotărârea Consiliului de judecată din data de 09.06.2003 prin care s-a propus trecerea în rezervă a reclamantului; materialele care au stat la baza adoptării acestei hotărâri și motivarea oportunității aplicării unei perfuzii la sosirea în spital și a urgenței de a fi scos din spital imediat după internarea din data de 09.06.2003.

Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 21 din 10 februarie 2017, a admis excepția autorității lucrului judecat și a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Unitatea Militară 0793 Bacău (Cabinet medical), Spitalul Militar de Urgență "Prof. dr. Agrippa Ionescu" și Serviciul Român de Informații, reprezentați de Oficiul Juridic - Unitatea Militară 0198, pentru existența autorității de lucru judecat.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 6015 din 28 noiembrie 2019, a admis recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 21/2017 din 10 februarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța această soluție instanța de recurs a reținut, în esență, că instanța de fond a admis excepția autorității de lucru judecat față de capetele de cerere la care reclamantul renunțase prin notele scrise depuse la dosarul de fond, considerând în mod eronat că celelalte solicitări ale reclamantului nu reprezintă adevărate capete de cerere asupra cărora a fost chemată a se pronunța. Totodată, a constatat că, în urma soluționării cererii de renunțare la judecată a reclamantului, instanța a rămas învestită cu soluționarea celorlalte petite ale acțiunii, ce reprezintă veritabile capete de cerere asupra cărora instanța a fost chemată să se pronunțe.

În rejudecare cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 25 mai 2020, sub nr. x/2016*.

Prin sentința civilă nr. 11 din 5 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2016, s-a admis acțiunea astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Unitatea Militară 0793 Bacău, Spitalul Militar de Urgență "Prof. Dr. Agrippa Ionescu" și Serviciul Român de Informații, reprezentați de Oficiul Juridic - Unitatea Militară 0198 București; a fost obligată pârâta Unitatea Militară 0793 Bacău (Cabinet medical) să comunice reclamantului: trimiterea medicală emisă de Cabinetul medical al unității pentru reclamant în iunie 2003, în baza căreia acesta a fost internat la Spitalul Militar de Urgență "Prof. dr. Agrippa Ionescu" București; diagnosticul și motivele medicale care susțin trimiterea medicală; scrisoarea medicală emisă Spitalul Militar de Urgență "Prof. Dr. Agrippa Ionescu" București la externare; recomandări și tratamentul prescris post-spitalizare.

A fost obligat pârâtul Spitalul Militar de Urgență "Prof. Dr. Agrippa Ionescu" să comunice reclamantului: trimiterea medicală în baza căreia reclamantul a fost internat la Spitalul Militar de Urgență "Prof. Dr. Agrippa Ionescu" București; foaia de observații nr. FO3373, diagnosticul și motivele medicale care susțin internarea și tratamentul administrat; scrisoarea medicală emisă la externare de către Spitalul Militar de Urgență "Prof. Dr. Agrippa Ionescu"; recomandări și tratamentul prescris post-spitalizare; dacă în perioada spitalizării reclamantul a părăsit unitatea spitalicească, motivul, documentul și persoana care a dispus/aprobat.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut, în esență, că acțiunea reclamantului are la bază refuzul pârâților de a răspunde reclamantului la cererea acestuia din data de 03.02.2016, prin care a solicitat comunicarea unei serii de înscrisuri care vizau internarea sa în anul 2003 la Spitalul Militar de Urgență "Prof. Dr. Agrippa Ionescu" București. Totodată, a reținut că, deși la dosar a fost înaintată o parte a înscrisurilor solicitate (certificat concediu medical, bilet de ieșire din spital, fișă medicală, foaie de observație clinică generală, adeverință medicală, buletin de analize), pârâtele au refuzat în mod nejustificat să îi comunice reclamantului informațiile referitoare la internarea sa în anul 2003 la Spitalul Militar de Urgență "Prof. Dr. Agrippa Ionescu" București, astfel cum acestea au fost solicitate prin cererile din data de 03.02.2016.

Împotriva acestei hotărâri pronunțate în rejudecare au declarat recurs Serviciul Român de Informații-Unitatea Militară 0793 Bacău (Cabinet medical) și Spitalul Clinic de Urgență "Prof. Dr. Agrippa Ionescu", reprezentați de Direcția Juridică - Unitatea Militară 0198 București, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.. Au solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată formulate de reclamant, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea recursului pârâții au susținut, în contextul expunerii unor chestiuni preliminare referitoare la calitatea de reprezentant a Unității Militare 0198 București, a situației de fapt ce a generat prezentul litigiu, a soluțiilor pronunțate de instanțele judecătorești în cadrul primului ciclu procesual, precum și a argumentelor reținute de instanța de fond în rejudecarea cauzei, că aceste aspecte reținute în cuprinsul hotărârii atacate și care au stat la baza soluției adoptate, sunt contradictorii și au fost date cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, împrejurare de natură a atrage incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

5.1. În referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., au menționat recurenții că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii, judecătorul trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților. Astfel, a apreciat că motivarea este de esența hotărârilor și este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părți, dar și pentru a permite instanței de apel sau de recurs să verifice, după caz, stabilirea situației de fapt și a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

De asemenea, a arătat că motivarea reprezintă și un instrument de dialog între diferiți destinatari, precum instanța care pronunță și părți, instanța care pronunță hotărârea de fond și instanța superioară care efectuează controlul judiciar. În plus, motivarea trebuie să constituie o puternică garanție împotriva eventualului arbitrar al judecătorului.

În considerarea acestor argumente, au apreciat recurenții că abordarea instanței de fond este confuză și superficială, aceasta recunoscând, pe de o parte că "la dosarul cauzei au fost înaintate note scrise, prin care pârâții, prin Direcția Juridică, au arătat că la data externării petentul a primit documentele solicitate, însă fără a face dovada în acest sens și fără a răspunde solicitării dacă în perioada spitalizării reclamantul a părăsit unitatea spitalicească, motivul, documentul și persoana care a dispus/aprobat".

Or, din moment ce biletul de ieșire atestă numai data externării, se presupune că pe întreaga perioadă a spitalizării nu a părăsit unitatea spitalicească sau dacă a făcut acest lucru l-a făcut pe propria răspundere, fără a avea aprobările necesare, prin încălcarea legislației în vigoare, a ordinelor și regulamentelor ce reglementează o asemenea procedură.

În opinia recurenților, din modul în care reclamantul a formulat cererea de chemare în judecată rezultă că acesta are toate documentele solicitate și că, în realitate, nu face altceva decât să-și exercite cu rea-credință drepturile procesuale, astfel încât intră sub incidența prevederilor art. 12 din C. proc. civ., redate în cuprinsul cererii de recurs.

Pe de altă parte, recurenții au susținut incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., dat fiind caracterul nefondat și insuficient motivat al sentinței pronunțate de instanța de fond ce reiese, în primul rând din perspectiva intervalului de timp foarte îndelungat de la data la care se reclamă faptele (peste 13 ani), iar, în al doilea rând, din ignorarea caracterului aparte al relației medic-pacient care, de cele mai multe ori, nu urmează procedura instituită de Legea contenciosului administrativ.

Sub acest aspect au subliniat faptul că relația medic-pacient se bazează pe principii de umanitate, afecțiune și empatie cu suferințele acestuia din urmă, medicul neavând nici atribuțiile și nici abilitățile necesare pentru a formaliza într-un document scris care să aibă forța juridică a unui înscris formulat de un profesionist. Astfel fiind, datele și informațiile solicitate de petent au fost consemnate în biletul de trimitere emis de medicul de unitate care, în conformitate cu uzanțele de la momentul respectiv, i-a înmânat personal biletul de trimitere, diagnosticul și motivele medicale care susțin trimiterea medicală, toate aceste înscrisuri emițându-se, la acel moment, într-un singur exemplar ce era predat pacientului, fără alte formalități suplimentare.

Așadar, scrisoarea medicală emisă de Spitalul Militar de Urgență "Prof. Dr. Agrippa Ionescu" București la externare; recomandări și tratamentul prescris post-spitalizare, nu pot fi puse la dispoziție de către cabinetul medical din cadrul Unității Militare 0793 Bacău, întrucât acestea se predau fizic la externare pacientului, acesta din urmă având opțiunea de a-l informa pe medicul de unitate despre afecțiunile constatate pe parcursul spitalizării prin înmânarea documentelor eliberate de unitatea spitalicească în care a fost internat. În realitate, au susținut recurenții, de foarte multe ori pacienții omit informarea medicului de familie/unitate, acesta din urmă neavând niciun mijloc de constrângere pentru a intra în posesia acestor înscrisuri.

În ceea ce privește părăsirea unității spitalicești de către reclamant pe perioada spitalizării au susținut că din documentele identificate rezultă că pacientul s-a externat în baza biletului de ieșire din data de 30.06.2002, neexistând alte date sub acest aspect.

5.2. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., au arătat recurenții că textul legal amintit are în vedere situațiile în care instanța recurge la aceste norme juridice, în litera sau spiritul lor, însă, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă, ori cu totul eronată. În spiritul reglementării restrictive a recursului, au susținut că art. 488 alin. (2) C. proc. civ. a introdus o condiție foarte importantă, și anume aceea că motivele de casare nu pot fi invocate sau primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului, ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

În opinia recurenților-pârâți, soluția menționată vine să întărească ideea exprimată, în sensul că instanța de apel este cea chemată să înlăture nedreptățile și încălcările de lege, recursul fiind o cale suplimentară care se poate exercita numai în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege. Sub acest aspect, au apreciat că instanța de fond a omis să analizeze solicitarea reclamantului prin prisma prevederilor art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, în care se arată că termenul de introducere a acțiunii este de 6 luni de la data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluționare a cererii.

De asemenea, art. 7 din Legea nr. 554/2004 statuează că plângerea prealabilă se poate adresa autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului.

În prezenta cauză, au arătat recurenții, însuși reclamantul recunoaște prin paragrafele 3 și următoarele ale paginii nr. 3 din cererea de chemare în judecată, că documentele respective i-au fost comunicate (unele sub semnătură de primire), încă din anul emiterii lor, și anume 2003. Astfel, în conformitate cu alin. (5) al art. 11 din Legea nr. 554/2004, termenul de 6 luni este termen de prescripție, iar termenul de 1 an este termen de decădere.

Au mai arătat recurenții că o simplă cerere adresată Serviciului Român de Informații la data de 09.02.2016, la care acesta i-a răspuns prin adresa din 22.02.2016, nu constituie o repunere în termenele expres stipulate de lege și nici nu poate constitui temei legal pentru justificarea cererilor adresate instanței de judecată.

În plus, la nivelul anului 2003 procedurile administrative legate de actul medical erau foarte diferite față de cadrul legislativ actual, singurul document în care se consemnau diagnosticul, tratamentul și celelalte aspecte medicale era foaia de observație clinică generală și biletul de externare, care erau documente tipizate, uzuale în tot sistemul medical, însă acesta era modul de operare din fiecare unitate medicală existentă pe teritoriul României, iar consemnările medicale erau scrise olograf de către medic sau asistentul medical și foarte rar erau tehnoredactate electronic, fișele medicale nefiind operaționalizate într-un sistem care să permită o arhivare, cum se întâmplă în prezent.

În aceste condiții, au considerat că acțiunea reclamantului nu mai poate fi admisă, fiind introdusă cu mult peste termenul legal, o hotărâre definitivă punând instituția pârâtă în situația imposibilității punerii în executare a unei hotărâri judecătorești, din motive obiective și din cauze străine persoanei astfel obligate.

În final, recurenții au susținut că împrejurarea că au pus la dispoziția petentului singurele documente pe care le deține dovedește buna-credință a instituției, chiar și în contextul în care, după trecerea în rezervă, între petent și Serviciul Român de Informații au existat numeroase litigii înregistrate pe rolul instanțelor de judecată, toate finalizate cu soluții defavorabile reclamantului.

Pentru considerentele prezentate, recurenții-pârâți au apreciat că soluția instanței de fond este dată cu încălcarea prevederilor legale în materie, motiv pentru care criticile invocate în susținerea argumentelor de nelegalitate sunt întemeiate și își găsesc pe deplin justificarea în cauză, în sensul solicitării admiterii recursului, casării sentinței recurate și rejudecării cauzei cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin întâmpinarea formulată la data de 10.05.2020, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței de fond atacate ca fiind temeinică și legală. În esență, a susținut că pârâții nu i-au eliberat documentele solicitate, din care să rezulte starea sa de sănătate, și a făcut trimitere la dispozițiile art. 22 alin. (1) din Constituția României referitoare la dreptul la viață și la integritate fizică și psihică, precum și la prevederile art. 34 din legea fundamentală, care reglementează dreptul la ocrotirea sănătății.

Recurenții-pârâți au formulat răspuns la întâmpinarea intimatului-reclamant, precum și concluzii scrise, solicitând înlăturarea susținerilor acestuia și reiterând argumentele esențiale invocate în susținerea recursului promovat în cauză.

Analizând sentința recurată în raport de criticile invocate de recurenții-pârâți, circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., și de apărările formulate prin întâmpinare de către intimatul-reclamant, Înalta Curte constată că recursul pârâților este fondat, în limitele și pentru considerentele ce succed.

7.1. Astfel cum rezultă din argumentele expuse la pct. 5.1. din prezenta decizie, pârâții au criticat sentința de fond, în principal din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Potrivit textului de lege invocat: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În literatura de specialitate s-a precizat că, deși la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare, și anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Un atare motiv de casare se justifică prin faptul că, în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluția adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

În speță, recurenții-pârâți au susținut, pe de o parte că hotărârea de fond cuprinde motive contradictorii, iar, pe de altă parte, că hotărârea atacată reflectă o motivare nefondată și insuficientă, acest din urmă aspect rezultând, în primul rând din perspectiva intervalului de timp foarte îndelungat de la data la care se reclamă faptele (peste 13 ani), iar, în al doilea rând, din ignorarea caracterului aparte al relației medic-pacient care, de cele mai multe ori, nu urmează procedura instituită de Legea contenciosului administrativ.

În susținerea argumentului potrivit căruia hotărârea instanței de fond ar cuprinde motive contradictorii, recurenții au afirmat că abordarea primei instanțe este confuză și superficială, rezultând din faptul că a recunoscut că, "la dosarul cauzei au fost înaintate note scrise, prin care pârâții, prin Direcția Juridică, au arătat că la data externării petentul a primit documentele solicitate, însă fără a face dovada în acest sens și fără a răspunde solicitării dacă în perioada spitalizării reclamantul a părăsit unitatea spitalicească, motivul, documentul și persoana care a dispus/aprobat".

Or, au considerat recurenții-pârâți, din moment ce biletul de ieșire din spital atestă numai data externării, se presupune că pe întreaga perioadă a spitalizării reclamantul nu a părăsit unitatea spitalicească sau, dacă a făcut acest lucru, l-a făcut pe propria răspundere, fără a avea aprobările necesare, prin încălcarea legislației în vigoare, a ordinelor și regulamentelor ce reglementează o asemenea procedură.

Observând textul art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., invocat, de altfel, și de către recurenții-pârâți, se desprinde necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept ce au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, ea constituind astfel o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și, de altfel, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include, printre altele, dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României și hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României).

Circumstanțiind aspectele de ordin teoretic la speța dedusă judecății, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a analizat susținerile părților și a răspuns argumentelor acestora, expunând în mod logic, concis și gradual considerentele care au fundamentat soluția adoptată.

Astfel, este de observat că motivarea hotărârii atacate nu este contradictorie, ci, dimpotrivă, este clară, concisă și concretă, sub acest aspect Înalta Curte constatând că, în realitate, susținerile recurenților-pârâți referitoare la argumentele reținute de prima instanță în fundamentarea soluției adoptate, pretins a fi contradictorii, nu reflectă decât dezacordul părții în privința acestor argumente, respectiv propria viziune în ceea ce privește argumentația ce s-ar fi impus a fi expusă în sprijinul soluției adoptate de către prima instanță, fără a susține însă motivul de casare invocat.

Contrar susținerilor recurenților-pârâți, instanța de control judiciar constată că argumentele reținute de prima instanță validează raționamentul logico-juridic expus de aceasta în sprijinul soluției pronunțate, nefiind contradictorii.

Pe de altă parte, în ceea ce privește susținerea recurenților-pârâți privind caracterul nefondat și insuficient motivat al sentinței pronunțate de către instanța de fond, Înalta Curte constată că și din această perspectivă recursul este nefondat, considerentele primei instanțe explicând în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente care demonstrează că judecătorul fondului a analizat situația de fapt și susținerile părților, trecându-le prin filtrul propriei sale aprecieri.

În egală măsură, se cuvine a se aminti faptul că cerința motivării adecvate a unei hotărâri judecătorești nu trebuie confundată cu obligația de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părți în vederea susținerii temeiurilor de fapt și de drept pe care se întemeiază solicitările acestora, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziția procesuală a părților.

Or, în sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică.

În aceste condiții, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocat de recurenții-pârâți din perspectiva caracterului contradictoriu și insuficient al motivării hotărârii primei instanțe, nu este fondat. Împrejurarea că recurenții nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe, nu poate conduce la incidența motivului de nelegalitate referitor la nemotivarea hotărârii, deoarece acest text de lege se referă la pronunțarea hotărârii în baza unor temeiuri străine de natura pricinii sau pe baza unor argumente contradictorii, ipoteză care, așa cum s-a arătat, nu se verifică în speță.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de către recurenții-pârâți pe această cale s-ar putea reține că aceștia au invocat, eventual o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente, aspecte ce vor fi verificate și analizate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., însă ipoteza că hotărârea recurată ar fi nemotivată nu poate fi primită.

7.2. Așadar, procedând la verificarea sentinței de fond și din perspectiva criticilor recurenților-pârâți subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată incidența în cauză a acestui motiv de casare, criticile formulate de părți sub acest aspect fiind, ca urmare, parțial fondate, de natură a determina reformarea sentinței de fond.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauză, aceste motive sunt incidente, în limitele și pentru argumentele ce se vor arăta în continuare.

În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții-pârâți au susținut că instanța de fond a interpretat și a aplicat în mod greșit normele de drept aplicabile în speță.

Pe de o parte, au arătat că instanța de fond a omis să analizeze solicitarea reclamantului prin prisma prevederilor art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, care prevăd că termenul de introducere a acțiunii este de 6 luni de la data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluționare a cererii. În plus, au susținut că art. 7 din Legea nr. 554/2004 statuează în sensul că plângerea prealabilă se poate adresa autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului.

Pe de altă parte, au arătat că nu se poate vorbi despre un refuz nejustificat de soluționare a cererii, însuși reclamantul recunoscând în cuprinsul cererii de chemare în judecată că documentele solicitate i-au fost comunicate, unele chiar sub semnătură de primire, încă din anul 2003. Totodată, au susținut că o simplă cerere adresată Serviciului Român de Informații la data de 09.02.2016, la care i s-a răspuns prin adresa din 22.02.2016, nu constituie o repunere în termenele expres stipulate de lege și nici nu poate constitui temei legal pentru justificarea cererilor adresate instanței de judecată.

Cu titlu prealabil Înalta Curte observă că, urmarea deciziei de casare nr. 6015 din 28 noiembrie 2019, pronunțată de instanța supremă în dosarul nr. x/2016, instanța de fond învestită cu rejudecarea cauzei avea de soluționat celelalte petite ale acțiunii reclamantului, în privința cărora nu a renunțat prin notele scrise depuse la dosarul de fond. Prin acele note de ședință, reclamantul a renunțat la solicitările ce vizau obligarea pârâtului să depună Hotărârea Consiliului de judecată din data de 09.06.2003, precum și materialele care au stat la baza adoptării acestei hotărâri, rămânând astfel de soluționat solicitarea părții de comunicare a mai multor înscrisuri care priveau internarea sa în anul 2003 în Spitalul Militar de Urgență "Prof. Dr. Agrippa Ionescu" București, după cum urmează: trimiterea medicală emisă de Cabinetul medical al unității pentru reclamant în iunie 2003, în baza căreia acesta a fost internat la Spitalul Militar de Urgență "Prof. Dr. Agrippa Ionescu" București; diagnosticul și motivele medicale care susțin trimiterea medicală; scrisoarea medicală emisă Spitalul Militar de Urgență "Prof. Dr. Agrippa Ionescu" București la externare; recomandări și tratamentul prescris post-spitalizare; foaia de observații nr. FO 3373, dacă în perioada spitalizării reclamantul a părăsit unitatea spitalicească, motivul, documentul și persoana care a dispus/aprobat.

Soluționând cauza în rejudecare, prima instanță a reținut refuzul pârâților de a răspunde reclamantului la solicitarea sa din 03.02.2016, de comunicare a înscrisurilor menționate supra, apreciind că, deși pârâții, prin Direcția Juridică, au arătat că la data externării petentul a primit documentele solicitate, aceștia nu au dovedit acest aspect și nu au răspuns solicitării acestuia de a-i comunica dacă în perioada spitalizării a părăsit unitatea spitalicească, motivul, documentul și persoana care a dispus/aprobat.

De asemenea, instanța de fond a reținut că, deși la dosar a fost înaintată o parte a înscrisurilor solicitate (certificat concediu medical, bilet de ieșire din spital, fișă medicală, foaie de observație clinică generală, adeverință medicală, buletin de analize), pârâtele au refuzat în mod nejustificat să îi comunice reclamantului informațiile referitoare la internarea sa în anul 2003 la Spitalul Militar de Urgență "Prof. Dr. Agrippa Ionescu" București, astfel cum acestea au fost solicitate prin cererile din 03.02.2016.

Înalta Curte nu poate valida raționamentul logico-juridic care a stat la baza soluției pronunțate de către instanța de fond, deoarece relevă o greșită interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în materia soluționării cererilor întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 554/2004.

O primă critică formulată de recurenții-pârâți la adresa instanței de fond vizează omisiunea acesteia de a analiza solicitarea reclamantului prin prisma dispozițiilor art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, care prevăd termenul de introducere a acțiunii în contencios administrativ.

Sub acest aspect, contrar susținerilor recurenților-pârâți, Înalta Curte constată că raportat la cererile adresate acestuia de reclamant la data de 03.02.2016 și de adresa de răspuns a instituției pârâte nr. x/22.02.2016, acțiunea reclamantului a fost formulată cu respectarea termenului prevăzut de lege, astfel încât criticile părții formulate din această perspectivă sunt neîntemeiate și nu pot fi reținute. De altfel, aceste alegații reflectă propriul demers interpretativ al recurenților-pârâți cu privire la dispozițiile art. 11 alin. (1) lit. c) și art. 7 din Legea nr. 554/2004, invocate în susținerea opiniei exprimate, cu scopul de a obține invalidarea soluției primei instanțe, fără a susține însă motivul de casare invocat.

În schimb, instanța de control judiciar reține că sunt întemeiate celelalte critici formulate de recurenții-pârâți sub aspectul interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor legale incidente în materia soluționării cererilor întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 554/2004.

Din această perspectivă este de observat că, așa cum s-a arătat și în precedent, prima instanță a reținut refuzul nejustificat al pârâților de a răspunde reclamantului la solicitarea sa din data de 03.02.2016, de comunicare a înscrisurilor în discuție în prezentul litigiu.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. (. . . . . . . . . .)".

Actul administrativ este definit de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o manifestare unilaterală de voință a unei autorități publice, cu caracter individual sau normativ, în scopul de a da naștere, a modifica sau a stinge drepturi și obligații, în regim de putere publică, în vederea executării ori a organizării executării legii, iar alin. (2) al aceluiași text de lege prevede că:

"Se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal".

Așadar, în concepția legii contenciosului administrativ, refuzul unei autorități publice de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim îmbracă trei forme: - refuzul nejustificat explicit sau manifest, respectiv exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea (art. 2 alin. (1) lit. i) teza I din Legea nr. 554/2004); - refuzul nejustificat asimilat - nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluționării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile (art. 2 alin. (1) lit. i) teza a II-a din Legea nr. 554/2004); - tăcerea administrației, adică nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, definită ca faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen (art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004).

Conform doctrinei, caracterul "explicit" al manifestării de voință a autorității administrative (de a ignora o cerere și, prin urmare, de a refuza soluționarea acesteia) nu rezultă numai din împrejurarea că răspunsul autorității conține adverbe negative. Interpretarea literală extensivă a noțiunii de "exprimare explicită" aduce în lumină o firească similitudine existentă între refuzul expres și cel explicit, atunci când ambele se realizează prin exprimări "explicite", de natură a nu lăsa niciun dubiu asupra sensului acestora.

În speță, prin cererile formulate la data de 03.02.2016, reclamantul a solicitat comunicarea mai multor înscrisuri care priveau internarea sa în anul 2003 în Spitalul Militar de Urgență "Prof. Dr. Agrippa Ionescu" București, după cum urmează: trimiterea medicală emisă de Cabinetul medical al unității pentru reclamant în iunie 2003, în baza căreia acesta a fost internat la Spitalul Militar de Urgență "Prof. Dr. Agrippa Ionescu" București; diagnosticul și motivele medicale care susțin trimiterea medicală; scrisoarea medicală emisă Spitalul Militar de Urgență "Prof. Dr. Agrippa Ionescu" București la externare; recomandări și tratamentul prescris post-spitalizare; foaia de observații nr. FO 3373, dacă în perioada spitalizării reclamantul a părăsit unitatea spitalicească, motivul, documentul și persoana care a dispus/aprobat.

Prin adresa de răspuns nr. x din data de 22.02.2016, emisă de Serviciul Român de Informații, acesta a comunicat reclamantului faptul că documentele solicitate i-au fost înmânate secvențial, anterior și respectiv, ulterior evaluării medicale, iar la dosarul cauzei a fost înaintată o parte a înscrisurilor solicitate (certificat concediu medical, bilet de ieșire din spital, fișă medicală, foaie de observație clinică generală, adeverință medicală, buletin de analize).

Cum recurenții-pârâți invocă faptul că nu este vorba în cauză despre un refuz nejustificat de soluționare a cererii intimatului-reclamant, Înalta Curte apreciază că soluția de admitere a acțiunii reclamantului din această perspectivă este greșită.

Astfel cum rezultă din cadrul normativ expus supra, legea contenciosului administrativ dă posibilitatea instanțelor de a verifica dacă refuzul de a soluționa o cerere, exprimat explicit de către o autoritate, este sau nu justificat, situație în care, dacă îl apreciază ca nejustificat, fiind dat cu exces de putere, poate analiza cererea persoanei respective.

Or, în prezenta cauză, instanța de fond a reținut că acțiunea reclamantului are la bază refuzul nejustificat al pârâților de a răspunde acestuia la cererea din 03.02.2016, prin care a solicitat să îi fie comunicate o serie de înscrisuri, fără să analizeze dacă, în primul rând, este vorba despre un refuz al autorității pârâte de a răspunde cererii reclamantului și, în caz afirmativ, să facă o analiză asupra răspunsului justificat sau nejustificat al autorității, iar în această din urmă ipoteză dacă a fost sau nu exprimat cu exces de putere.

Raportat la conținutul adresei de răspuns nr. x din 22.02.2016, emisă de Serviciul Român de Informații, din perspectiva dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, prima instanță a reținut în mod eronat refuzul nejustificat al pârâților de a soluționa cererea reclamantului, limitându-se aceasta doar să constate că, deși la dosar a fost înaintată o parte a înscrisurilor solicitate, pârâtele au refuzat în mod nejustificat să îi comunice reclamantului informațiile referitoare la internarea sa în anul 2003 la Spitalul Militar de Urgență "Prof. Dr. Agrippa Ionescu" București, așa cum au fost solicitate prin cererile din 03.02.2016.

Astfel, instanța de control judiciar observă că pârâții au răspuns petiției formulate de reclamant conform adresei amintite, iar împrejurarea că reclamantul este nemulțumit de răspunsul primit nu echivalează cu un refuz nejustificat de rezolvare a cererii sale, în accepțiunea Legii nr. 554/2004, răspunsul primit neputând fi condiționat de soluționarea favorabilă a solicitării respective. De altfel, chiar și în ipoteza în care este unul negativ, răspunsul autorității pârâte nu echivalează cu refuzul nejustificat, cum în mod greșit a apreciat prima instanță, ci, dimpotrivă, reprezintă chiar răspunsul argumentat dat solicitării părții de către emitentul adresei în discuție.

În cauză, recurenții-pârâți au arătat că, la nivelul anului 2003, procedurile administrative legate de actul medical erau foarte diferite față de cadrul legislativ actual, singurul document în care se consemnau diagnosticul, tratamentul și celelalte aspecte medicale era foaia de observație clinică generală și biletul de externare, care erau documente tipizate, uzuale în tot sistemul medical, însă acesta era modul de operare din fiecare unitate medicală existentă pe teritoriul României, iar consemnările medicale erau scrise olograf de către medic sau asistentul medical și foarte rar erau tehnoredactate electronic, fișele medicale nefiind operaționalizate într-un sistem care să permită o arhivare, cum se întâmplă în prezent.

De asemenea, au subliniat că datele și informațiile solicitate de petent au fost consemnate în biletul de trimitere emis de medicul de unitate care, în conformitate cu uzanțele de la momentul respectiv, i-a înmânat personal biletul de trimitere, diagnosticul și motivele medicale care susțin trimiterea medicală, toate aceste înscrisuri emițându-se, la acel moment, într-un singur exemplar predat pacientului, fără alte formalități suplimentare. Ca urmare, scrisoarea medicală emisă de Spitalul Militar de Urgență "Prof. Dr. Agrippa Ionescu" București la externare; recomandări și tratamentul prescris post-spitalizare, nu pot fi puse la dispoziție de către cabinetul medical din cadrul Unității Militare 0793 Bacău, întrucât se predau fizic la externare pacientului, acesta din urmă având opțiunea de a-l informa pe medicul de unitate despre afecțiunile constatate pe parcursul spitalizării prin înmânarea documentelor eliberate de unitatea spitalicească în care a fost internat.

În ceea ce privește părăsirea unității spitalicești de către reclamant pe perioada spitalizării, au susținut recurenții că din documentele identificate rezultă că pacientul s-a externat în baza biletului de ieșire din data de 30.06.2002, neexistând alte date sub acest aspect.

În plus, au arătat că documentele solicitate de reclamant au fost înmânate acestuia în mod secvențial, anterior și respectiv, ulterior evaluării medicale, iar la dosar au înaintat o parte a înscrisurilor solicitate (certificat concediu medical, bilet de ieșire din spital, fișă medicală, foaie de observație clinică generală, adeverință medicală, buletin de analize), justificând astfel imposibilitatea de a-i comunica informațiile referitoare la internarea sa în anul 2003 la Spitalul Militar de Urgență "Prof. Dr. Agrippa Ionescu" București.

Pe cale de consecință, în exercitarea atribuțiilor sale, este evident că Serviciul Român de Informații avea posibilitatea și, totodată, obligația de a răspunde reclamantului, cum, de altfel, a și procedat, aducându-i la cunoștință în ce măsură solicitarea acestuia a putut fi soluționată favorabil, și comunicându-i în acest sens înscrisurile pe care le-a deținut, precum și motivele pentru care cererea sa nu a putut fi soluționată favorabil sub celelalte aspecte.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, "refuzul nejustificat de a soluționa o cerere este exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane (. . . . . . . . . . . . .)", iar art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 prevede că excesul de putere reprezintă "exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor."

În contextul factual și normativ reliefat, nu se poate susține cu suficient temei că recurenții-pârâți ar fi refuzat nejustificat să-i răspundă reclamantului la solicitarea din 03.02.2016, câtă vreme au pus la dispoziția acestuia singurele documente pe care le-au deținut, dovedind astfel bună-credință, iar în privința celorlalte documente solicitate au arătat motivele de fapt și de drept pentru care nu îi pot fi puse la dispoziție.

În plus, pentru a fi considerat nejustificat, refuzul pârâților ar fi trebuit să fie dat cu exces de putere.

Sub acest aspect, instanța de control judiciar constată că manifestarea de voință exprimată prin intermediul adresei de răspuns nr. x din 22.02.2016, emisă de Serviciul Român de Informații, precum și conduita pârâtului pe parcursul procedurii de soluționare a cererii reclamantului, nu reflectă manifestarea unui exces de putere și nu prezintă caracteristicile acestuia, în accepțiunea dată acestei noțiuni prin dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, redate supra, susceptibile de a-i produce părții o vătămare în raport de care să fie îndrituită a supune cenzurii instanței de contencios administrativ actul astfel emis.

În egală măsură, Înalta Curte găsește întemeiate susținerile recurenților-pârâți în referire la faptul că unele documente i-au fost comunicate reclamantului încă din momentul emiterii lor, și anume din anul 2003. Sub acest aspect se observă că la dosarul de fond din primul ciclu procesual partea reclamantă a depus o serie de acte medicale generate de internarea sa în unitățile spitalicești în cursul anului 2003, în completarea unei note de ședință.

În aceste condiții, având în vedere că, potrivit argumentelor expuse supra, nu s-a conturat refuzul nejustificat al autorității pârâte de a răspunde reclamantului la cererea sa din data de 03.02.2016, înregistrată la U.M. 0793 Bacău sub nr. 1.540.389 din data de 09.02.2016, prin care a solicitat să îi fie comunicate o serie de înscrisuri care priveau internarea sa în anul 2003 în Spitalul Militar de Urgență "Prof. Dr. Agrippa Ionescu" București, aspecte ce conduc în mod nemijlocit la conturarea caracterului nelegal al hotărârii de fond supuse cenzurii instanței de control judiciar, Înalta Curte reține că sunt întemeiate criticile recurenților-pârâți formulate din perspectiva interpretării și aplicării eronate a dispozițiilor legale incidente în speță, sens în care va admite demersul judiciar al acestora și va reforma sentința de fond recurată.

Pentru argumentele expuse la pct. 7 al acestei decizii, constatând că soluția primei instanțe a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor legale aplicabile în cauză, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 544/2004, va admite recursul declarat de pârâții Serviciul Român de Informații - U.M. 0793 Bacău (cabinet medical) și Spitalul Clinic de Urgență "prof. Dr. Agrippa Ionescu", reprezentați de Direcția Juridică - Unitatea Militară 0198 București, va casa sentința recurată și, rejudecând, va respinge acțiunea reclamantului A. ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâții Serviciul Român de Informații - U.M. 0793 Bacău (cabinet medical) și Spitalul Clinic de Urgență "prof. Dr. Agrippa Ionescu", reprezentați de Direcția Juridică - Unitatea Militară 0198 București împotriva sentinței nr. 11 din 05 februarie 2021 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând:

Respinge acțiunea reclamantului A. ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 13 ianuarie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.