Decizia nr. 93/2022 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 7136/2017 a Tribunalului București

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București la data de 22.08.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată Ministerul Afacerilor Interne, în calitate de pârât, solicitând instanței să dispună declasificarea Ordinului MAI nr. S/214/2011 și a anexelor acestuia privind salarizarea polițiștilor; revocarea prevederilor pct. 11.1 lit. a) din Anexa nr. 1 la Ordinul MAI nr. S/214/2011, care prevăd:"categoriile de personal și cuantumul compensației de risc/pericol se stabilesc prin Note-Raport ale ordonatorului secundar de credite", deoarece au fost emise cu încălcarea prevederilor art. 14 alin. (4) din Anexa VII la Legea-cadru nr. 284/2010, precum și obligarea la cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 7136 din 28 noiembrie 2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 06.03.2018, sub nr. x/2017.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 139 din data de 29 mai 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2027, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei de interes, ca neîntemeiată; a admis în parte cererea de chemare în judecată promovată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne; a anulat dispozițiile pct. 11 lit. a) din Anexa 1 la Ordinul M.A.I. nr. S/214/2011 și a respins în rest cererea ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici de nelegalitate subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. A solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei în sensul respingerii acțiunii reclamantului, fie pe cale de excepție, fie ca neîntemeiată. În dezvoltarea recursului promovat recurentul-pârât a susținut, în contextul unei succinte expuneri a considerentelor reținute de prima instanță în susținerea soluției pronunțate, că hotărârea de fond a fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 32-33 din C. proc. civ., a art. 1 din Legea-cadru nr. 284/2010 și a art. 14 alin. (1) din Anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, precum și a art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Prealabil, recurentul-pârât a arătat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile speciale prevăzute la art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în temeiul cărora calea de atac a recursului în materia contenciosului administrativ, spre deosebire de dreptul comun, are caracter devolutiv. 3.1. Sub un prim aspect, recurentul-pârât a susținut că cererea reclamantului a rămas fără obiect, în condițiile în care Ordinul M.A.I. nr. S/214/2011 a fost abrogat, în concordanță cu prevederile art. 16 din Ordinul M.A.I. nr. S/7/31.01.2018 pentru aprobarea normelor metodologice privind aplicarea prevederilor legale referitoare la salarizarea personalului militar, polițiștilor și personalului civil din Ministerul Afacerilor Interne. În condițiile în care doctrina a statuat că actul normativ reprezintă un act juridic emis de către o autoritate publică învestită cu competențe normative, după o anumită procedură și care cuprinde norme juridice general-obligatorii a căror aplicare poate fi adusă la îndeplinire și prin forța coercitivă a statului, apreciază recurentul-pârât, contrar instanței de fond, că actul administrativ cu caracter normativ, odată abrogat, nu mai poate face obiectul controlului de legalitate, întrucât nu mai îndeplinește condițiile cerute de lege pentru a produce efecte juridice, adică de a da naștere, a modifica sau a stinge raporturi juridice, astfel cum prevede art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, condiții esențiale pentru ca un înscris juridic să fie calificat a fi act administrativ și să poată astfel face obiectul unei acțiuni în contencios administrativ. A invocat dispozițiile art. 58 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 conform cărora, după intrarea în vigoare a unui act normativ, pe durata existenței acestuia, pot interveni diferite evenimente legislative, cum ar fi: modificarea, completarea, abrogarea, republicarea, suspendarea sau altele asemănătoare, însă abrogarea reprezintă cea mai importantă modalitate de încetare a efectelor actelor normative și reprezintă scoaterea din vigoare a unei norme vechi, ca urmare a intrării în vigoare a unei norme noi. Așadar, abrogarea Ordinului M.A.I. nr. S/214/2011 a constat în desființarea efectelor vechii reglementări prin precizarea în conținutul noului act administrativ normativ a noilor dispoziții legale, astfel că, nemaiexistând în ordinea juridică, acesta nu mai exprimă manifestarea de voință expresă și exclusivă a autorității publice pentru realizarea puterii publice și, în virtutea art. 8 din Legea nr. 554/2004, ale cărui dispoziții le enunță, recurentul-pârât consideră că Ordinul M.A.I. nr. S/214/2011 nu mai întrunește condițiile pentru a fi considerat un act administrativ, întrucât acesta nu mai poate face obiectul unei acțiuni în anulare, astfel cum este reglementată de Legea contenciosului administrativ. Pentru aceste considerente, considerând că prima instanță a aplicat în mod greșit normele de drept material, a solicitat instanței de control judiciar respingerea acțiunii ca rămasă fără obiect. 3.2. Sub un al doilea aspect, recurentul-pârât a considerat că acțiunea reclamantului este lipsită de interes din mai multe puncte de vedere. Astfel, a susținut că în conformitate cu prevederile art. 32-33 din C. proc. civ., acțiunea este lipsită de interes întrucât, începând cu data de 01.06.2017, reclamantului i-au încetat raporturile de serviciu cu Inspectoratul General al Poliției Române și, ca atare, nu mai are calitatea de funcționar public cu statut special de polițist. Or, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat declasificarea Ordinului M.A.I. nr. S/214/2011, act normativ cu aplicabilitate exclusivă personalului militar/polițiști/funcționari publici cu statut special, iar, în condițiile în care, la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, acesta nu mai avea calitatea de funcționar public cu statut special-polițist, nu își justifică interesul personal în cauză. A susținut recurentul-pârât că acțiunea reclamantului este lipsită de interes și sub un al doilea aspect, care nu a fost luat în considerare de către instanța de fond, și anume faptul că anularea dispozițiilor pct. 11.1 lit. a) din Anexa nr. 1 la Ordinul M.A.I. nr. S/214/2011 nu îi profită în vreun fel. Conform dispozițiilor art. 14 din Anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, redate de către recurentul-pârât în cuprinsul cererii de recurs, drepturile salariale solicitate de reclamant pentru perioada în care avea raporturi de serviciu cu Inspectoratul General al Poliției Române, erau prevăzute de aceste norme legale evocate, însă, fără a fi specificat cuantumul acelui spor, legiuitorul stabilind doar pragul maxim pe care îl poate atinge, de 30%, urmând ca acest procent să fie stabilit prin reglementări interne, în acest sens fiind elaborat Ordinul M.A.I. nr. S/214/2011. În atare situație, dacă s-ar admite în mod definitiv acțiunea reclamantului în sensul anulării dispozițiilor pct. 1.1 lit. a) din Anexa nr. 1 la ordinul M.A.I. nr. S/214/2011, acesta nu ar mai beneficia de sporul pentru munca în condiții de pericol deosebit, întrucât cuantumul sporului nu ar mai fi prevăzut într-un text de lege și, coroborat cu faptul că Legea-cadru nr. 284/2010, în care era prevăzut acest drept salarial, a fost, de asemenea, abrogată prin dispozițiile art. 44 pct. 9 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, rezultă că anularea acelor dispoziții din ordin nu i-ar aduce un beneficiu reclamantului, ci, dimpotrivă, i-ar dăuna în sensul neacordării sporului în discuție, raportat la perioada în care avea calitatea de funcționar public cu statut special-polițist. În consecință, a apreciat recurentul-pârât că respingerea excepției lipsei de interes a reclamantului în promovarea cererii de chemare în judecată reprezintă un motiv de nelegalitate a sentinței de fond. Pe de altă parte, recurentul-pârât a considerat că un alt motiv de nelegalitate a sentinței de fond vizează reținerea greșită a primei instanțe în sensul că reclamantul are interes în promovarea acestui demers judiciar întrucât acesta a înregistrat pe rolul altei instanțe dosarul nr. x/2016 ce are ca obiect drepturi salariale. Sub aspectul evidențiat a susținut recurentul că, dincolo de faptul că numărul dosarului a fost indicat în mod greșit de către prima instanță, aceasta nu a efectuat minime verificări, un minim act de diligență pentru a analiza obiectul respectivului dosar, precizând partea în acest sens că unul dintre capetele de cerere ale dosarului amintit îl constituie acordarea dreptului salarial prevăzut de art. 15 alin. (1) din Anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, iar în dosarul ce face obiectul prezentei cauze reclamantul a solicitat, prin capătul nr. 2 al cererii sale, anularea sporului prevăzut de art. 14 alin. (1) din Anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, astfel încât se observă că acesta solicită acordarea a două drepturi salariale distincte în cele două dosare, fără a avea vreo legătură. Consideră recurentul că soluția instanței de fond, de respingere a excepției lipsei de interes a reclamantului în promovarea acțiunii, este nelegală, întrucât, așa cum a arătat, cele două dosare civile au obiecte distincte, fiind solicitate drepturi salariale diferite, care nu se acordă unul în funcție de celălalt, astfel încât nu se justifică interesul reclamantului în prezenta cauză, prin raportare la dosarul civil nr. x/2016, în condițiile în care acesta nu mai are raporturi de serviciu cu Inspectoratul General al Poliției Române începând cu data de 01.06.2017. 3.3. Având în vedere că a fost emisă Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 75/2020 pentru completarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investițiilor publice și a unor măsuri fiscal-bugetare, publicată în Monitorul Oficial nr. 434 din 22 mai 2020, a solicitat recurentul-pârât să se constate faptul că acțiunea reclamantului a rămas fără obiect, deoarece, astfel cum rezultă din preambulul acestui act normativ, acesta a fost emis în considerarea Deciziei nr. 51/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar efectele urmează a se produce, atât cu privire la personalul în activitate, cât și cu privire la cel pensionat, pentru trecut, în limita termenului de prescripție, calculat de la data publicării Deciziei nr. 51/2019 în Monitorul oficial, cât și pentru viitor. Așadar, având în vedere dispozițiile art. 34 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 114/2018, articol introdus prin O.U.G. nr. 75/2020, potrivit cărora: "În situația personalului ale cărui raporturi de serviciu au încetat, recalcularea cuantumurilor/valorilor salariilor de funcție și, după caz, a cuantumurilor sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii în vigoare, din salariul brut lunar se realizează până la data încetării raporturilor de serviciu, în cadrul perioadei prevăzute la alin. (2)", a concluzionat recurentul că pretenția reclamantului a fost deja executată de către Ministerul Afacerilor Interne, sporul pentru munca în condiții de pericol deosebit urmând a fi acordat la cuantumul maxim, motiv pentru care cererea reclamantului a rămas fără obiect. 3.

În final, criticile recurentului-pârât au vizat încălcarea de către prima instanță, a normelor de drept material reprezentate de prevederile Legii-cadru nr. 284/2010, susținând din această perspectivă faptul că, deși instanța de fond a invocat Decizia Curții Constituționale nr. 318/2019, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 14 alin. (4) din Anexa nr. VII a Legii-cadru nr. 284/2010, asupra excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 21 1 din O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, Curtea Constituțională s-a pronunțat deja prin Decizia nr. 243/2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 328 din 18 mai 2010, în sensul respingerii acesteia. Ca urmare, raportat la considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 243/2010, a apreciat recurentul că în mod justificat, în considerarea principiului separației puterilor în stat, Curtea Constituțională a apreciat că este atributul legiuitorului de a reglementa salarizarea polițiștilor, iar instanței de contencios constituțional îi revine rolul de a veghea la respectarea principiilor egalității și nediscriminării pentru situații identice, și nu în referire la particularizări ce pot să apară în activitatea polițiștilor, în funcție de structura/nivelul/atribuțiile care le revin. A mai susținut recurentul că, potrivit art. 95 din Anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, "În aplicarea prezentei legi, instituțiile publice de apărare, ordine publică și siguranță națională emit norme metodologice, aprobate prin ordin al ordonatorului principal de credite", Ordinul M.A.I. nr. S/214/2011 fiind emis în aplicarea actelor normative de nivel superior care reglementează domeniul salarizării personalului din instituțiile din cadrul sistemului de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, în special a Legii-cadru nr. 284/2010 și a Hotărârii Guvernului nr. 0292/2011 privind stabilirea funcțiilor pe grade militare, respectiv grade profesionale, pe clase de salarizare și coeficienți de ierarhizare ai soldelor de funcție/salariilor de funcție, pentru personalul militar în activitate, polițiștii, funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare și preoții militari din instituțiile de apărare, ordine publică și siguranță națională, informație clasificată, clasa de secretizare-secret de stat, nivel-secret (act normativ de nivel superior emis și în temeiul art. 5 alin. (3) și al art. 32 din Anexa VII la Legea-cadru nr. 284/2010). Concluzionând, recurentul-pârât a arătat că Ordinul M.A.I. nr. S/214/2011 cuprinde și norme metodologice referitoare la aplicarea art. 14 din Capitolul II al Anexei nr. VII din Legea-cadru nr. 284/2010, inclusiv reglementări cu privire la unitățile, categoriile de personal, condițiile, criteriile și mărimea compensației pentru munca cu grad ridicat de risc sau, după caz, în condiții de pericol deosebit, desfășurată în exercitarea atribuțiilor funcționale, stabilite potrivit domeniilor de responsabilitate ale unității. 4. Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată la data de 18.09.2020, intimatul-reclamant a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, respectiv obligarea recurentului-pârât să depună la dosar: Ordinul M.A.I. nr. S/214/2011; Ordinul M.A.I. nr. S/7/31.01.2018 prin care a fost abrogat Ordinul M.A.I. nr. S/214/2011; actul/actele din care să rezulte că pretenția sa referitoare la acordarea sporului pentru muncă în condiții de pericol deosebit a fost executată deja; actele normative de nivel inferior prin care i s-a acordat începând cu data de 01.01.2011 o compensație de 15% pentru muncă în condiții de pericol deosebit, emise în baza art. 14 alin. (4) din Anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, precum și Ordinul ordonatorului principal de credite din cadrul M.A.I., act normativ prevăzut de art. 14 pct. 5 din Anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017, în baza cărora se acordă în prezent polițiștilor o compensație de risc/pericol deosebit de până la 30% calculată la solda de funcție/salariul de funcție/salariul de bază. Totodată, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței de fond ca legală și temeinică, atât în ceea ce privește soluțiile date cu privire la excepțiile lipsei de interes și lipsei de obiect, cât și în ceea ce privește fondul cauzei. La termenul din data de 13 ianuarie 2022, la care au avut loc dezbaterile, Înalta Curte a respins cererea de probe formulată de intimatul-reclamant, reținând că, astfel cum a susținut și partea, înscrisurile solicitate au fost invocate în apărare de către recurentul-pârât, astfel încât era obligația acestuia să le depună la dosar. Totodată, cu privire la cererea intimatului-reclamant de înscriere în fals cu privire la afirmațiile făcute de către recurentul-pârât în cadrul cererii de recurs, respectiv a întâmpinărilor formulate anterior, astfel cum au fost menționate la pagina 5 paragraful 1 din cererea de recurs, Înalta Curte a respins-o cu motivarea că aceasta nu este compatibilă cu specificul căii de atac, prin raportare la mențiunile și contextul în care acestea au fost făcute, considerând astfel că sunt doar mijloace de apărare, respectiv critici aduse hotărârii judecătorești, nefiind susceptibile a fi supuse procedurii de înscriere în fals.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de criticile invocate de recurentul-pârât, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., și de apărările formulate de intimatul-reclamant prin întâmpinarea formulată în cauză, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. 5.1. Cu titlu prealabil, întrucât recurentul-pârât a susținut în cererea de recurs faptul că, fiind aplicabile dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, calea de atac a recursului în materia contenciosului administrativ, spre deosebire de dreptul comun, are caracter devolutiv, Înalta Curte reține că aceste susțineri nu pot fi primite. În contenciosul administrativ hotărârile judecătorești pronunțate în primă instanță nu pot fi atacate cu apel, singura cale de atac de reformare ce poate fi exercitată fiind aceea a recursului. Norma specială cuprinsă în Legea nr. 554/2004 a rămas aplicabilă și după intrarea în vigoare a noului C. proc. civ., situație reglementată în mod expres în art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/2012, conform căruia în materie de contencios administrativ și fiscal, inclusiv în materia azilului, nu se aplică dispozițiile alin. (1) și (2) ale aceluiași articol. În jurisprudența secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul instanței supreme s-a decis că și în situațiile în care C. proc. civ. prevede atacarea unor hotărâri cu apel, în contenciosul administrativ calea de atac de reformare ce poate fi exercitată este recursul, făcându-se aplicarea art. 28 din Legea nr. 554/2004, care permite instanței specializate să verifice compatibilitatea normelor generale procesual-civile cu specificul raporturilor de drept administrativ. Potrivit art. 9 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., dacă legea specială nu cuprinde dispoziții referitoare la procedura de judecată, felul hotărârii instanței ori calea de atac și termenul de exercitare a acesteia, se aplică în mod corespunzător prevederile C. proc. civ. Ca urmare, motivele de recurs, celelalte condiții de exercitare a căii de atac și procedura de judecată sunt cele reglementate prin C. proc. civ., mai puțin soluțiile pronunțate de instanța de contencios administrativ, în privința cărora legea derogă parțial de la regulile prevăzute în art. 497 și art. 498 din C. proc. civ., precum și faptul că în contenciosul administrativ recursul este, în toate cazurile, suspensiv de executare, iar art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 conține o normă specială în ceea ce privește termenul de exercitare a recursului, ce are durata de 15 zile și curge de la data comunicării hotărârii. În acest context, modul în care instanța de fond a interpretat probele administrate și a stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt, nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare, instanța de recurs nemaiavând competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci, doar de a verifica conformitatea hotărârii cu normele de drept aplicabile, prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată. Așadar, criticile părții referitoare la o eventuală stabilire greșită a situației de fapt sau la interpretarea probatoriilor administrate în cauză nu mai pot face obiectul analizei în această fază procesuală, deoarece vizează temeinicia soluției pronunțate și nu nelegalitatea acesteia, astfel încât vor fi respinse de plano, nesatisfăcând exigențele impuse de art. 488 din C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac care instituie un control de legalitate a hotărârii recurate. În acest sens este și jurisprudența Curții Constituționale a României în ceea ce privește calea de atac în materia contenciosului administrativ, în contextul noului C. proc. civ., evidențiindu-se în acest sens Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 775 din 24 octombrie 2014, în care instanța de contencios constituțional a reținut, în esență, că: "În lumina noului C. proc. civ., recursul în materia contenciosului administrativ este esențialmente diferit de recursul exercitat în această materie în vechea reglementare, care permitea, de principiu, examinarea cauzei sub toate aspectele pe calea recursului. Așadar, ca urmare a acestei excluderi, hotărârile primei instanțe date în litigiile de contencios administrativ rămân a fi supuse în continuare recursului". De asemenea, în Decizia nr. 747 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 96 din 6 februarie 2015, Curtea Constituțională a statuat următoarele: "(...). Ca urmare a modificărilor aduse C. proc. civ. din 1865, soluția legislativă cuprinsă în art. 304 1 a fost eliminată, ajungându-se în situația ca, în materia contenciosului administrativ, prin recurs să poată fi invocate numai motive de casare prevăzute de art. 488 din noul C. proc. civ., hotărârea atacată putând fi analizată numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie". Totodată, "Curtea a reținut că natura juridică a recursului în sistemul căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești a cunoscut modificări de-a lungul timpului, recursul fiind considerat uneori o cale de atac ordinară, alteori, deși considerat o cale extraordinară de atac, el putea fi exercitat și pentru motive de netemeinicie a hotărârii, pentru ca în prezent, în noua reglementare a acestei instituții juridice, recursul să fie calificat ca fiind o cale extraordinară de atac, exclusiv pentru motive de nelegalitate a hotărârii. Prin prevederile art. 488 din noul C. proc. civ., care consacră motivele de casare a unor hotărâri judecătorești, legiuitorul a acordat o eficiență sporită principiului conform căruia recursul este o cale de atac nedevolutivă". În consecință, instanța de control judiciar urmează a analiza sentința de fond prin prisma criticilor formulate de recurentul-pârât, circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., așadar, în sensul noii reglementări a recursului, aceea de a verifica conformitatea hotărârii cu normele de drept aplicabile. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, conform argumentelor ce succed. În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că instanța de fond a interpretat și a aplicat în mod greșit normele de drept aplicabile în speță, respectiv: dispozițiile art. 32-33 din C. proc. civ., art. 1 din Legea-cadru nr. 284/2010 și cele ale art. 14 alin. (1) din Anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, precum și ale art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. 5.2. În cadrul primei critici formulate prin cererea de recurs, recurentul-pârât a susținut că cererea reclamantului a rămas fără obiect, în condițiile în care Ordinul M.A.I. nr. S/214/2011 a fost abrogat prin art. 16 din Ordinul M.A.I. nr. S/7/31.01.2018, apreciind că, odată abrogat, acesta nu mai poate face obiectul controlului de legalitate, întrucât nu mai îndeplinește condițiile cerute de lege pentru a produce efecte juridice, adică de a da naștere, a modifica sau a stinge raporturi juridice, astfel cum prevede art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, condiții esențiale pentru ca un înscris juridic să fie calificat a fi act administrativ și să poată astfel face obiectul unei acțiuni în contencios administrativ. Înalta Curte ia act de această critică a recurentului-pârât, însă, constată că o atare apărare este dedusă judecății omisso medio, direct instanței de recurs, nefiind invocată în fața primei instanțe, astfel cum prevăd dispozițiile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., pentru a fi supusă dezbaterii părților, a constitui obiect de analiză a primei instanțe și, implicit, al unei dezlegări proprii a acesteia. În contextul în care o astfel de critică este invocată pentru prima dată în fața instanței de recurs, instanța de control judiciar reține că sub acest aspect devin aplicabile dispozițiile art. 494 raportat la art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., fiind inadmisibilă critica la adresa legalității sentinței primei instanțe pentru acest motiv. Totuși, distinct de aspectul reținut, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentului-pârât referitoare la efectele abrogării actului administrativ normativ dedus judecății, că acest eveniment legislativ nu lipsește de obiect acțiunea reclamantului, deoarece în intervalul de timp în care a fost în vigoare, ordinul a produs efecte juridice prin care s-ar fi putut aduce o vătămare în drepturile sau în interesele legitime ale reclamantului. Or, în măsura în care din probele cauzei rezultă existența unor consecințe vătămătoare pe care le-a produs actul abrogat, acțiunea în contencios administrativ poate fi admisă, în vederea reparării adecvate a prejudiciului produs reclamantului, potrivit art. 52 din Constituția României și art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Așadar, faptul că Ordinul M.A.I. nr. S/214/2011 a fost abrogat nu poate determina inadmisibilitatea acțiunii în anulare, întrucât acest act normativ a produs efecte juridice în perioada în care a fost în vigoare, cu posibile consecințe vătămătoare în drepturile sau în interesele reclamantului și după momentul abrogării acestuia. Concret, deși prevederile pct. 11 lit. a) din Anexa 1 la Ordinul M.A.I. nr. S/214/2022 au produs efecte juridice începând din anul 2011 și până la data pensionării reclamantului, și anume 01.06.2017, acest act normativ a produs efecte juridice și ulterior acestui moment, având în vedere că, astfel cum a susținut și intimatul-reclamant și cum rezultă din actele depuse la dosarul cauzei, în preambulul Dispoziției Inspectorului General al Poliției Române nr. 7606/10.11.2017, a fost invocat ca temei și Ordinul în discuție, astfel încât susținerile recurentului-pârât din această perspectivă sunt neîntemeiate și nu pot fi reținute. De altfel, aceste alegații reflectă propriul demers interpretativ al recurentului-pârât cu privire la dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) și art. 8 din Legea nr. 554/2004, precum și art. 58 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, invocate în susținerea opiniei exprimate, cu scopul de a obține invalidarea soluției primei instanțe, fără a susține însă motivul de casare evocat. Un argument în plus în acest sens îl constituie și faptul că instanța de contencios constituțional a statuat prin Decizia nr. 766/15.06.2011: "Constată că sintagma "în vigoare" din cuprinsul dispozițiilor art. 29 alin. (1) și ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare", interpretarea potrivit căreia constituționalitatea unei legi sau ordonanțe poate fi analizată și după abrogare, dacă efectele juridice continuă să se producă, fiind aplicabilă mutatis mutandis și în situația legalității unui act administrativ normativ, precum cel în discuție în prezenta cauză, ce poate fi analizată și după abrogare, dacă efectele juridice continuă să se producă. În fine, instanța de control judiciar reține că o atare soluție se regăsește și în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, care a stabilit că acțiunea în justiție poate fi îndreptată și împotriva unui act care a fost deja pus în aplicare sau care a fost între timp abrogat, pentru că actul în cauză a putut produce efecte juridice în perioada în care a fost în vigoare, iar aceste efecte nu au fost înlăturate sau au dispărut neapărat prin simpla lui abrogare, scopul acțiunii fiind obținerea unei hotărâri de anulare ce constituie premisa în baza căreia emitentul să fie obligat să readucă într-o stare adecvată situația reclamantului, să înlăture consecințele vătămătoare produse asupra acestuia, sau să evite adoptarea unui act identic, acțiunea în anulare fiind, prin urmare, admisibilă, "dacă permite evitarea repetării în viitor a presupusei nelegalități". (cauza Gencor Ltd. c Comisiei, T-102/96, Hotărârea din 25 martie 1999). 5.3. În ceea ce privește criticile formulate de recurentul-pârât sub aspectul greșitei soluționări a excepției lipsei de interes a reclamantului în promovarea acțiunii, Înalta Curte reține că acestea sunt, de asemenea, neîntemeiate, prima instanță pronunțând soluția de respingere a acestei excepții cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor legale incidente, în raport de situația de fapt stabilită. Cu titlu introductiv, instanța de control judiciar amintește, referitor la excepția lipsei de interes, că aceasta reprezintă un mijloc procesual de apărare prin care se invocă lipsa interesului sau a uneia dintre cerințele acestuia cu privire la cererea de chemare în judecată sau la alt mijloc procedural ce intră în conținutul acțiunii civile (cereri, excepții, exercitarea căilor de atac, executarea silită), fiind o excepție de fond, întrucât se invocă încălcarea cerințelor interesului-condiție de exercitare a acțiunii civile, peremtorie, întrucât admiterea sa împiedică soluționarea fondului cererii, și absolută, deoarece se încalcă norme de ordine publică. În conformitate cu art. 32 alin. (1) lit. d) coroborat cu art. 33 din C. proc. civ., orice demers judiciar poate fi inițiat și întreținut numai prin justificarea unui interes legitim încălcat, dispoziții aplicabile și în cazul căilor de atac. Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmărește cel ce învestește o instanță de judecată cu o cerere (acțiune sau cale de atac), acesta impunându-se a fi determinat, legitim, personal, născut și actual. Prin urmare, interesul reprezintă o condiție generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării unei cauze. De asemenea, potrivit art. 29 din C. proc. civ., acțiunea civilă este reprezentată de ansamblul mijloacelor procesuale prin care se asigură protecția judiciară a drepturilor și intereselor civile legal ocrotite, în materia contenciosului administrativ acest lucru presupunând dovedirea existenței actuale a unui drept sau interes legitim încălcat printr-un act administrativ emis de o autoritate publică sau prin refuzul emiterii actului. Sub un prim aspect partea recurentă-pârâtă a susținut că intimatul-reclamant nu își justifică interesul în formularea acțiunii prin prisma faptului că, începând cu data de 01.06.2017, acesta nu a mai avut calitatea de funcționar public cu statut special-polițist, întrucât a trecut la pensie, încetându-i astfel raporturile de serviciu cu Inspectoratul General al Poliției Române. Sub un alt aspect, recurentul-pârât a criticat soluția de respingere a excepției lipsei de interes și din perspectiva reținerii greșite a interesului reclamantului în promovarea acestui demers judiciar ca urmare a înregistrării pe rolul Tribunalului București a dosarului nr. x/2016 ce are ca obiect drepturi salariale. A susținut recurentul, în primul rând că numărul dosarului a fost indicat în mod greșit de către prima instanță ca fiind x/2017, în loc de x/2016, iar în al doilea rând că unul dintre capetele de cerere ale dosarului amintit îl constituie acordarea dreptului salarial prevăzut de art. 15 alin. (1) din Anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, iar în dosarul ce face obiectul prezentei cauze reclamantul a solicitat, prin capătul nr. 2 al cererii sale, anularea sporului prevăzut de art. 14 alin. (1) din Anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, având, ca urmare, obiect diferit în condițiile în care a solicitat acordarea a două drepturi salariale distincte în cele două dosare, fără vreo legătură între acestea. Aplicând considerentele de ordin teoretic la speța dedusă judecății, instanța de control judiciar constată, în acord cu judecătorul fondului, al cărui raționament îl împărtășește, că intimatul-reclamant justifică un interes în promovarea acțiunii sub aspectele reliefate, criticile recurentului fiind, ca atare, neîntemeiate, urmând a răspunde acestora prin argumente comune, în raport de finalitatea lor concretă. Astfel, este de observat că, deși intimatul-reclamant nu s-a mai aflat în raporturi de serviciu cu recurentul-pârât începând cu data pensionării, și anume 01.06.2017, interesul în promovarea acțiunii derivă din faptul că drepturile salariale au fost solicitate pentru perioada anterioară pensionării, fiind reglementate prin Ordinul M.A.I. nr. S/214/2011 contestat în cauză. Or, din moment ce perioada vizată de drepturile salariale solicitate este anterioară pensionării, fiind stabilite, astfel cum s-a arătat, prin dispozițiile actului administrativ contestat în cauza pendinte, este de netăgăduit că reclamantul justifică un interes determinat, legitim, personal, născut și actual în formularea acțiunii. Această concluzie se desprinde și din împrejurarea că reclamantul a înregistrat pe rolul Tribunalului București un proces care privește drepturi ce decurg din raporturile de serviciu ale acestuia cu unitatea M.A.I. în cadrul căreia a funcționat, proces în cadrul căruia a fost depus Ordinul M.A.I. în discuție, nr. S/214/2011, cu privire la care pârâtul a susținut că este clasificat, astfel încât reclamantul nu a putut avea acces la conținutul acestuia. Pe cale consecință, contrar susținerilor recurentului-pârât, chiar dacă în prezenta cauză reclamantul a solicitat prin petitul nr. 2 al cererii, anularea prevederilor pct. 11.1 lit. a) din Anexa nr. 1 la Ordinul M.A.I. nr. S/214/2011, urmărind acordarea sporului prevăzut de art. 14 alin. (1) din Anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, iar în dosarul aflat pe rolul Tribunalului București partea a solicitat, între altele, acordarea unor drepturi salariale întemeiate pe dispozițiile art. 15 alin. (1) din Anexa nr. VII la aceeași lege-cadru, având astfel obiecte diferite, aspecte necontestate în cauză, câtă vreme pârâtul a administrat în dosarul aflat pe rolul Tribunalului București proba cu Ordinul M.A.I. nr. S/214/2011, însă nu a înțeles să-l desecretizeze pentru a se asigura accesul la conținutul acestuia, reclamantul justifică un folos practic de a obține, prin intermediul demersului judiciar ce face obiectul dosarului pendinte, declasificarea sau anularea dispozițiilor de la pct. 11.1 lit. a) din Anexa 1 la Ordinul M.A.I. nr. S/214/2011, întemeiate pe normele legale cuprinse într-un act normativ cu forță juridică superioară, și anume dispozițiile art. 14 pct. A din Anexa VII la Legea-cadru nr. 284/2010, legătura dintre cele două cauze fiind, în aceste condiții, pe deplin demonstrată. Referitor la susținerea recurentului-pârât potrivit căreia prima instanță a preluat argumentele reclamantului fără a face minime verificări și a manifesta astfel diligență, aspect rezultat din menționarea greșită a numărului dosarului aflat pe rolul Tribunalului București ca fiind x/2017, în loc de x/2016, Înalta Curte reține că aceste aspecte nu reprezintă motive de nelegalitate a sentinței de fond atacate, ce pot fi valorificate prin intermediul căii de atac a recursului, partea având la îndemână instituția îndreptării erorilor sau omisiunilor strecurate în hotărârile instanței, și anume dispozițiile art. 442 din C. proc. civ. În ceea ce privește susținerea că anularea dispozițiilor din Ordinul M.A.I. contestat nu i-ar aduce un beneficiu reclamantului, prima instanță neluând astfel în considerare lipsa de interes a acestuia prin raportare la argumentul că anularea dispozițiilor pct. 11.1 lit. a) din Anexa nr. 1 la Ordinul M.A.I. nr. S/214/2011 nu îi profită în vreun fel, deoarece, conform art. 14 din Anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, drepturile salariale solicitate de reclamant pentru perioada în care avea raporturi de serviciu cu Inspectoratul General al Poliției Române erau prevăzute de aceste norme legale, fără însă a fi specificat cuantumul acelui spor, legiuitorul stabilind doar pragul maxim pe care îl poate atinge, de 30%, urmând ca acest procent să fie stabilit prin reglementări interne, în speță prin Ordinul M.A.I. nr. S/214/2011, Înalta Curte reține că aceste critici reprezintă argumente ce vizează fondul pretențiilor reclamantului, care urmează a fi analizate cu ocazia verificării legalității soluției corespunzătoare adoptate de prima instanță pe fondul cauzei. În fine, cu privire la criticile formulate sub aspectul excepției lipsei de interes a reclamantului în promovarea acțiunii, analizate conform argumentelor prezentate supra, Înalta Curte reține că reperul jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene reprezentat de Hotărârea din data de 25 martie 1999, pronunțată în cauza Gencor Ltd. c. Comisiei CE, T-102/96, invocată și în considerentele expuse la pct. 5.2. din prezenta decizie, prezintă relevanță și sub aspectul condiției interesului reclamantului de a obține anularea actului atacat. Astfel, în hotărârea amintită, tribunalul de primă instanță a menționat că o acțiune în anulare formulată de o persoană fizică sau juridică este admisibilă doar în măsura în care reclamanta are interesul de a obține anularea actului atacat, făcând trimitere, în acest sens, la hotărârea Tribunalului din 9 noiembrie 1994, cauza Scottish Football c. Comisiei, T-46/92. Un astfel de interes poate fi reținut numai dacă anularea actului în sine ar avea consecințe juridice, care nu se limitează la eliminarea actului din sistemul juridic comunitar (eliminare ce rezultă din însăși anularea actului de către instanță), ci presupune îndeplinirea obligației instituției emitente a actului ca în temeiul art. 176 (ulterior art. 228) din Tratatul CE, să ia toate măsurile pentru punerea în aplicare a hotărârii, în sensul de a înlătura efectele produse de actul în cauză. Așadar, și din această perspectivă dezlegările instanței de fond sunt corecte, fiind date cu interpretarea și aplicarea justă a cadrului normativ incident, raportat la situația de fapt reținută în cauză, criticile recurentului-pârât urmând a fi înlăturate. 5.4. Din cuprinsul cererii de recurs rezultă că recurentul-pârât a invocat lipsa de obiect a cererii de chemare în judecată și prin raportare la emiterea O.U.G. nr. 75/2020 pentru completarea O.U.G. nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investițiilor publice și a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea și completarea unor acte normative și prorogarea unor termene și alte modificări fiscal bugetare, publicată în Monitorul Oficial nr. 434 din 22 mai 2020. Mai exact, recurentul-pârât a susținut că, având în vedere art. 34 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 114/2018, introdus prin O.U.G. nr. 75/2020, se poate concluziona că pretenția reclamantului a fost deja executată de către Ministerul Afacerilor Interne, sporul pentru munca în condiții de pericol deosebit urmând a fi acordat la cuantumul maxim, astfel încât cererea acestuia a rămas fără obiect. Potrivit textului de lege antereferit, "În situația personalului ale cărui raporturi de serviciu au încetat, recalcularea cuantumurilor/valorilor salariilor de funcție și, după caz, a cuantumurilor sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii în vigoare, din salariul brut lunar se realizează până la data încetării raporturilor de serviciu, în cadrul perioadei prevăzute la alin. (2)". Într-adevăr, reclamantul nu mai are, începând cu data de 01.06.2017, raporturi de serviciu cu unitatea M.A.I. în cadrul căreia a funcționat, aspect necontestat în cauză, însă, drepturile pretinse de acesta derivă din acele raporturi de serviciu anterioare momentului pensionării, astfel încât nu se poate susține, pe de o parte că aceste drepturi ar fi fost deja executate, iar pe de altă parte că sporul pentru munca în condiții de pericol deosebit urmează a fi acordat la cuantumul maxim, afirmațiile recurentului-pârât sub acest aspect fiind contradictorii. În plus, este de observat faptul că, deși susține că pretenția reclamantului a fost deja executată, această afirmație a părții este lipsită de suport probator, recurentul-pârât neadministrând înscrisuri care să demonstreze că drepturile reclamantului au fost acordate, motiv pentru care criticile formulate din această perspectivă vor fi înlăturate de către instanța de control judiciar, întrucât nu susțin ipoteza avansată de parte în sensul că cererea reclamantului ar fi rămas fără obiect. 5.5. Cât privește alegația recurentului-pârât în sensul că anularea dispozițiilor de la pct. 11.1 lit. a) din Anexa nr. 1 la Ordinul M.A.I. nr. S/214/2011 nu îi profită în vreun fel reclamantului, deoarece, conform art. 14 din Anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, drepturile salariale solicitate de reclamant pentru perioada în care avea raporturi de serviciu cu Inspectoratul General al Poliției Române erau prevăzute de aceste norme legale, fără însă a fi specificat cuantumul acelui spor, legiuitorul stabilind doar pragul maxim pe care îl poate atinge, de 30%, urmând ca acest procent să fie stabilit prin reglementări interne, în speță prin Ordinul M.A.I. nr. S/214/2011, Înalta Curte reține că este neîntemeiată și nu susține motivul de nelegalitate invocat. Astfel, dispozițiile Ordinului M.A.I în discuție, a căror anulare a fost solicitată în prezenta cauză, nu au stabilit unitățile, categoriile de personal, condițiile, criteriile și mărimea compensației care se stabilesc prin ordin al ordonatorului principal de credite, ci, au modificat prevederile art. 14 alin. (4) din Anexa VII la Legea-cadru nr. 284/2010, în sensul că au transmis această competență ordonatorilor secundari, contrar voinței legiuitorului, fiind încălcate astfel prevederile art. 77 și 78 din Legea nr. 24/2000. Ca urmare, întrucât nu a fost emis un act normativ prin raportare la dispozițiile contestate în cauza pendinte, în ipoteza admiterii acțiunii reclamantului și a anulării dispozițiilor de la pct. 11 lit. a) din Anexa nr. 1 la Ordinul M.A.I. nr. S/214/2011, dreptul părții nu ar fi afectat câtă vreme aceste dispoziții anulate nu au stabilit cuantumul sporului solicitat și nici nu a fost emis vreun act normativ în temeiul acestora, dreptul pretins de reclamant fiind acordat în baza altor acte normative. În fine, recurentul-pârât a reproșat primei instanțe interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Legii-cadru nr. 284/2010, prin prisma dezlegărilor date cauzei în raport de considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 139/29.05.2020, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate a art. 14 alin. (4) din Anexa nr. VII a Legii-cadru nr. 284/2010 și a precizat sub acest aspect că asupra excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 21 1 din O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, Curtea Constituțională s-a pronunțat deja prin Decizia nr. 243/2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 328/18 mai 2010, în sensul respingerii acesteia. Raportat la această din urmă decizie a Curții Constituționale a arătat că, în considerarea principiului separației puterilor în stat, instanța de contencios constituțional a considerat că este atributul legiuitorului să reglementeze salarizarea polițiștilor, iar instanței de contencios administrativ îi revine rolul de a veghea la respectarea principiilor egalității și nediscriminării pentru situații identice, și nu cu referire la particularizări apărute în activitatea polițiștilor, în funcție de structura/nivelul/atribuțiile care le revin, invocând în acest sens art. 95 din Anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 potrivit căruia, "în aplicarea prezentei legi, instituțiile publice de apărare, ordine publică și siguranță națională emit norme metodologice, aprobate prin ordin al ordonatorului principal de credite", în respectarea cărora a fost emis Ordinul M.A.I. în discuție în prezenta cauză, în aplicarea actelor normative de nivel superior care reglementează domeniul salarizării. Criticile recurentului-pârât referitoare la interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material din această perspectivă sunt nefondate și, ca atare, nu pot fi primite de instanța de control judiciar. În acord cu prima instanță, Înalta Curte constată că dispozițiile contestate din Ordinul M.A.I. nr. S/214/2011 reprezintă o transpunere în legislația secundară a legii organice, și anume a prevederilor art. 14 alin. (4) din Anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, ce contravin dispozițiilor Constituției României din art. 1 alin. (5), citate în considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 318/2019, încalcând-se astfel principiul ierarhiei actelor juridice și limitând drepturi care sunt prevăzute în acte normative cu forță superioară. Contrar susținerilor recurentului, instanța de control judiciar constată că în mod corect a reținut instanța de fond aplicabilitatea în speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 318/2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 606 din 23.07.2019, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 14 alin. (4) din Anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice. Potrivit art. 1 alin. (2) din acest act normativ, "începând cu intrarea în vigoare a respectivei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1)" - adică personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului - "sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege". Ca urmare, nu prezintă relevanță în speță faptul că asupra excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 21 1 din O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, Curtea Constituțională s-a pronunțat deja prin Decizia nr. 243/2010, astfel cum susține recurentul-pârât, având în vedere, pe de o parte faptul că dispozițiile contestate în cauză, și anume prevederile pct. 11 lit. a) din Anexa nr. 1 la ordinul M.A.I. nr. S/214/2011, s-au întemeiat pe dispozițiile unui act normativ cu forță juridică superioară, respectiv pe dispozițiile Legii-cadru nr. 284/2010 supuse controlului de neconstituționalitate, conform Deciziei Curții Constituționale nr. 318/2019, iar pe de altă parte împrejurarea că, la data de 01.01.2010, O.G. nr. 38/2003 a fost abrogată prin art. 48, alin. (1), pct. 9 din Legea nr. 330/2009 și, așa cum s-a arătat în precedent, "începând cu intrarea în vigoare Legii nr. 284/2010, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1)" - adică personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului - "sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege". Sub acest aspect în mod corect a procedat instanța de fond, în acord cu statuările Curții Constituționale, la verificarea concordanței actelor administrative cu caracter normativ cu actele normative cu forță juridică superioară în temeiul și în executarea cărora au fost emise, ținând seama de principiul ierarhiei și forței juridice a actelor normative, constatând că dispozițiile contestate din Ordinul M.A.I. nr. S/214/2011 reprezintă o transpunere în legislația secundară a legii organice, respectiv a art. 14 alin. (4) din Anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, constatate a fi contrare dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituția României. Potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, "Actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă". Pentru respectarea ierarhiei legislative, actul normativ, întocmit pe baza unui act de nivel superior, nu poate depăși limitele competenței instituite prin acel act și nici nu poate contraveni principiilor și dispozițiilor acestuia (art. 13 din Legea nr. 24/2000). Nu în ultimul rând, potrivit art. 69 din același act normativ "intervențiile legislative pentru clarificarea sensului unor norme legale se realizează printr-un act normativ interpretat