ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 85/2022

Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 14.05.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 19765 din data de 10 aprilie 2019 (comunicată la data de 06.05.2019) și, pe cale de consecință, să dispună: a) obligarea Fondului de Garantare a Asiguraților la repararea prejudiciului material ce i-a fost creat în urma producerii evenimentului rutier din data de 01.05.2013, în jurul orei 11:30, în timp ce se afla în calitate de pasageră, a autoturismului marca x, cu numărul de înmatriculare x, condus de B., venind dinspre localitatea Sânandrei, județul Timiș, înspre localitatea Carani, la km 6+800 metri, a cărei victima a fost, după cum urmează: -13.045,91 Euro, respectiv 10.823,73 RON diferența de sumă rezultată din faptul că instituția pârâtă a achitat prin virament bancar, la data de 23.02.2017, suma de 11.093 RON și suma de 2298,46 RON, la data de 03.04.2019), cu titlu de daune materiale (24.205,19-11.093-2298,46=10.823,73 RON). A arătat reclamanta că suma de 11.093 RON, cu titlu de daune materiale, a fost acordată de instituția pârâtă în conformitate cu Decizia nr. 4735/06.03.2017, iar suma de 2298,46 RON a fost acordată în baza deciziei contestate pe această cale, la data de 03.04.2019. Așa cum rezultă și din extrasul de cont pe care l-a atașat acțiunii, suma de 2.298,46 RON, propusă de pârât cu titlu de diferență daune materiale, i-a fost virată în cont la data de 03.04.2019, în condițiile în care decizia contestată pe această cale i-a fost comunicată la data de 06.05.2019, după o perioadă de peste o lună, iar în legătură cu existența acestei sume de bani în cont a aflat cu totul întâmplător. De altfel, a susținut că suma respectivă a fost virată chiar înainte de a fi emisă decizia contestată în cauză, respectiv la data de 06.05.2019. b) obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 538 din data de 02 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților; a fost anulată în parte Decizia FGA nr. 19765/10.04.2019 în ce privește cuantumul daunelor materiale; a fost obligată pârâta la emiterea unei noi decizii prin care să acorde și suma de 11.186,46 euro în echivalent RON cu titlu de daune materiale; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 900 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (parte din cheltuielile pretinse) și a fost respinsă în rest acțiunea ca neîntemeiată.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței de fond a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. A solicitat admiterea căii de atac promovate, casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei în sensul respingerii contestației formulate de intimata-reclamantă împotriva Deciziei nr. 20073/29.05.2019, precum și obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată. În dezvoltarea recursului pârâtul a susținut, în contextul unei succinte expuneri a situației de fapt și a considerentelor ce au stat la baza soluției adoptate de către prima instanță, că sentința de fond a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 309 alin. (2) C. proc. civ., art. 11, art. 13 alin. (3) și art. 14 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, a art. 49 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. A enunțat prevederile art. 309 și art. 310 alin. (3) din C. proc. civ. și a arătat că prima instanță a reținut, contrar apărărilor pe care a înțeles să le formuleze, că proba testimonială era admisibilă în cauză raportat la teza probatorie, apreciind, totodată, că era pertinentă, concludentă și utilă, conform art. 258 raportat la art. 255 C. proc. civ.. Așadar, Curtea a valorificat această probă din perspectiva titlului cu care au fost acordați banii de către unchiul reclamantei, pentru a achita spitalizarea din Viena, în sensul că a fost numit împrumut cu privire la care reclamanta avea obligația restituirii. Ca urmare, sentința astfel pronunțată este dată cu încălcarea dispozițiilor legale menționate supra din moment ce prima instanță, deși a constatat că intimata nu a plătit serviciile medicale către C., acestea fiind achitate de o altă persoană, a obligat Fondul la plata acestei sume către intimată cu titlu de despăgubire, în considerarea declarației martorului audiat, care a afirmat că suma reprezintă un împrumut acordat intimatei de către unchiul său și o parte a pretinsului împrumut a fost deja restituit, precum și a înscrisurilor emise de clinica din Viena. În opinia recurentului, instanța a adăugat la lege reținând în mod greșit prevederile art. 250 din C. proc. civ., suplimentar prevederilor art. 49 din Norma ASF nr. 14/2011. A considerat că norma RCA prevăzută de dispozițiile Ordinului CSA nr. 14/2011 reprezintă o lege specială în ceea ce privește pretențiile reprezentând despăgubirile solicitate de victimele accidentelor de autovehicule, ele urmând să se aplice cu prioritate față de alte dispoziții legale, potrivit principiului specialia generalibus derogant. În măsura în care actul normativ special prevede că, în ceea ce privește cheltuielile materiale ce constituie o pagubă care poate fi reparată prin plata de despăgubiri de către cel chemat să răspundă în cauză, la stabilirea despăgubirii se iau în calcul "eventualele cheltuieli prilejuite de accident-cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, cu tratamentul, cu spitalizarea, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentație suplimentară, conform prescripțiilor medicale, probate cu documente justificative", ceea ce înseamnă că norma exclude orice "suplimentare" în afara documentelor justificative admise de aceasta. Totodată, prevederile art. 309 alin. (2) din C. proc. civ. interzic probarea cu martori a unui act ce depășește suma de 250 RON, iar excepția privește un eventual act emis de către un profesionist în contra sa, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză. În plus, din declarația martorului audiat în cauză, în temeiul căreia prima instanță a validat plata către clinica din Viena ca fiind o cheltuială ce poate face parte din despăgubirile acoperite de Norma RCA nr. 14/2011, rezultă că plata a fost făcută de unchiul reclamantei, însă, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, reiese că plata a fost făcută de către o persoană juridică, și anume D. S.R.L.. Astfel, este evident că declarația martorului respectiv nu a venit să completeze sau să suplimenteze lipsa înscrisului pretinsului împrumut, ci, îl infirmă, martorul afirmând că unchiul reclamantei, deci o persoană fizică, a plătit clinicii vieneze cheltuielile de spitalizare, din înscrisurile administrate în cauză rezultând că o firmă a achitat aceste cheltuieli, neexistând nici dovezi privind restituirea pretinsului împrumut. Ca urmare, recurentul a apreciat că soluția primei instanțe încalcă nu numai legislația specială a RCA, ci și dispozițiile exprese ale Legii nr. 213/2015, care impun ca procedura administrativă de plată să se desfășoare exclusiv în temeiul înscrisurilor prezentate de petenți Fondului de Garantare a Asiguraților, în vederea susținerii cererilor lor de plată, în aplicarea prevederilor art. 11, art. 13 alin. (3) și art. 14 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 213/2015. Legea în materie prevede obligația Fondului de analiză proprie a dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări, scopul emiterii Legii nr. 213/2015 fiind acela de a constitui Fondul de Garantare a Asiguraților ca persoană de drept public în vederea întăririi încrederii consumatorului de asigurări și acela de a asigura o bună funcționare a pieței asigurărilor. Ca urmare, acordarea de despăgubiri potrivit procedurii administrative de plată, prevăzută de Legea nr. 213/2015, este obligatorie, legea dând în competența Fondului de Garantare a Asiguraților, ca persoană juridică de drept public, desfășurarea acestei proceduri și aprecierea asupra despăgubirilor sau indemnizațiilor solicitate, iar în cazul contestării deciziilor Fondului instanțele de contencios administrativ se pot pronunța cu verificarea actelor sau a înscrisurilor care au stat la baza emiterii acestora și nu în absența acestor acte. A solicitat recurentul instanței de recurs să aibă în vedere faptul că în cadrul dosarului de daună nu a avut de analizat declarația martorului audiat de către instanța de fond, deși o declarație autentică a acestuia putea să-i fie prezentată de către reclamantă în vederea susținerii cererii de plată, astfel cum impun prevederile Legii nr. 213/2015, iar această declarație lămuritoare pentru instanță în ceea ce privește obligarea sa la plata sumei de 11.186,46 RON reprezintă un act care nu i-a fost adus la cunoștință și asupra căruia să poată aprecia. Sub acest aspect solicită a se observa că instanța de fond nu se putea substitui autorității publice în acordarea acestor despăgubiri, o astfel de soluție încălcând și limitele învestirii în cauza de față, deoarece decizia contestată nu a fost adoptată în urma administrării probatoriului administrat în fața instanței. A făcut recurentul trimitere la jurisprudența recentă a instanței supreme sub acest aspect și a susținut că, potrivit acesteia, împrejurarea că în art. 14 din Legea nr. 213/2015, legiuitorul a făcut referire la o cerere tip care se depune la Fondul de Garantare a Asiguraților, nu are natura unei limitări a motivelor pe care părțile le pot prezenta în susținerea solicitărilor de plată, teorie confirmată chiar de alin. (4) al acestui text de lege, care a prevăzut depunerea, în principal, a anumit documente necesare soluționării cererii de plată. Pe de altă parte, a apreciat că înscrisurile menționate în același text pot curpinde inclusiv declarații autentificate de martori, legea nerestrângând conținutul acestora, astfel cum rezultă din alin. (3) al aceluiași text de lege. Concluzionând pe aspectul reliefat, a susținut că instanța de contencios administrativ, învestită cu soluționarea contestației formulate împotriva actului administrativ, îl poate cenzura exclusiv în temeiul documentelor pe care autoritatea publică le-a avut la dispoziție la momentul emiterii sale, astfel că în prezenta cauză în mod nelegal prima instanță a considerat că se poate justifica plata sumei de 11.186,46 euro către o clinică din Viena, în temeiul unei declarații de martor audiat în instanță, pentru care reclamanta nu a prezentat Fondului niciun înscris și nu a făcut nicio mențiune în actele pe care i le-a înaintat în vederea stabilirii despăgubirii, declarație care atestă că plata s-a făcut de către o persoană fizică și nu de una juridică, așa cum rezultă din înscrisurile depuse de intimata-reclamantă în susținerea cererii de plată. Pentru considerentele prezentate, a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea sentinței recurate și, în rejudecarea cauzei, să se dispună respingerea în tot a contestației formulate de intimata-reclamantă, cu consecința menținerii Deciziei nr. 19765/10.04.2019 emisă de FGA ca temeinică și legală.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii de fond ca temeinică și legală. În esență, a susținut că prima instanță a reținut în mod corect că prin intermediul înscrisurilor depuse la dosar, coroborate cu declarația martorului E., a demonstrat că pe întreaga ședere, atât în perioada internării sale la Spitalul de Ortopedie din Viena, cât și ulterior, cu ocazia controalelor efectuate, a fost susținută din punct de vedere financiar doar din surse proprii, astfel încât majorarea daunelor materiale cu suma de 11.186,46 euro echivalent în RON este justificată.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de motivele invocate de recurentul-pârât prin cererea de recurs și de apărările formulate de intimata-reclamantă prin întâmpinare, Înalta Curte reține următoarele: Demersul judiciar al reclamantei vizează anularea Deciziei nr. 19765 din 10.04.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților și obligarea pârâtului la repararea prejudiciului material ce i-a fost creat în urma producerii evenimentului rutier din data de 01.05.2013, în jurul orei 11:30, în timp ce se afla în calitate de pasageră a autoturismului marca x, cu numărul de înmatriculare x, condus de B., venind dinspre localitatea Sânandrei, județul Timiș, înspre localitatea Carani, la km 6+800 metri, a cărei victima a fost, după cum urmează: -13.045,91 Euro, respectiv 10.823,73 RON diferența de sumă rezultată din faptul că instituția pârâtă a achitat prin virament bancar, la data de 23.02.2017, suma de 11.093 RON și suma de 2298,46 RON, la data de 03.04.2019), cu titlu de daune materiale (24.205,19-11.093-2298,46=10.823,73 RON). A arătat reclamanta că suma de 11.093 RON, cu titlu de daune materiale, a fost acordată de instituția pârâtă în conformitate cu Decizia nr. 4735/06.03.2017, iar suma de 2298,46 RON a fost acordată în baza deciziei contestată pe această cale, la data de 03.04.2019. Așa cum rezultă și din extrasul de cont pe care l-a atașat acțiunii, suma de 2.298,46 RON, propusă de pârât cu titlu de diferență daune materiale, i-a fost virată în cont la data de 03.04.2019, în condițiile în care decizia contestată pe această cale i-a fost comunicată la data de 06.05.2019, după o perioadă de peste o lună, iar în legătură cu existența acestei sume de bani în cont a aflat cu totul întâmplător. De altfel, a susținut că suma respectivă a fost virată chiar înainte de a fi emisă decizia contestată în cauză, respectiv la data de 06.05.2019. Soluționând cauza, prima instanță a admis în parte acțiunea reclamantei, a anulat în parte Decizia FGA nr. 19765/10.04.2019 în ceea ce privește cuantumul daunelor materiale și a obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților să emită reclamantei o nouă decizie prin care să-i acorde și suma de 11.186,46 euro în echivalent RON cu titlu de daune materiale, precum și la plata către reclamantă a sumei de 900 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (parte din cheltuielile pretinse). Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, următoarele: În referire la cheltuielile cu transportul victimei cu ambulanța de la Spitalul Clinic Județean de Urgență Timișoara către Spitalul Clinic de Ortopedie din Viena, a considerat că acest transport este în relație cauzală cu beneficierea de tratamente medicale recomandate conform prescripțiilor medicale, fiind avut în vedere de pârât la determinarea cuantumului daunelor materiale în mod corect, astfel că nu se mai justifică o nouă plată cu acest titlu deoarece ar deveni una nedatorată. Însă, în privința sumei de 1.390,09 RON cu titlu de combustibil necesar transportului său la diferite controale medicale și de recuperare, precum și a sumei de 300 RON reprezentând transportul aparținătorilor zilnic la Spitalul Clinic Județean de Urgență Timișoara, instanța de fond a apreciat că în mod corect a reținut pârâtul că nu pot fi acordate, deoarece, în primul caz nu s-a făcut dovada că sunt în relație cauzală cu beneficierea de tratamente recomandate conform prescripțiilor medicale, iar în cel de-al doilea caz nu au fost prezentate documente justificative potrivit dispozițiilor art. 49 din Norma ASF nr. 14/2011. Cu privire la suma de 11.186,46 euro virată Spitalului din Austria, neacceptată la plată de către pârât, a reținut prima instanță că s-au depus documente justificative în sensul transferului bancar către Spitalul Clinic de Ortopedie din Viena, a sumei solicitate cu acest titlu, dar și alte înscrisuri din care rezultă prestarea serviciilor medicale către reclamantă, precum și declarația martorei audiate sub prestare de jurământ din care rezultă că spitalizarea a fost achitată de unchiul reclamantei, bani ce au fost acordați cu titlu de împrumut reclamantei, din care aceasta a restituit deja o parte. În fine, în privința celorlalte cheltuieli solicitate de reclamantă, prima instanță a reținut că acestea nu sunt justificate, astfel încât în mod corect au fost respinse de la plată de către pârât, decizia fiind legală din această perspectivă. Împotriva hotărârii primei instanțe a exercitat recurs pârâtul Fondul de Garantare, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., doar în ceea ce privește soluția de obligare a acestuia la emiterea unei noi decizii prin care să acorde reclamantei și suma de 11.186,46 euro în echivalent RON cu titlu de daune materiale. Potrivit motivului de nelegalitate antereferit, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive sunt incidente, în limitele și pentru argumentele ce succed. Așa cum s-a arătat în precedent, prima instanță a reținut în ceea ce privește suma de 11.186,46 euro virată Spitalului din Austria, solicitată de reclamantă și neacceptată la plată de către pârât, că s-au depus documente justificative în sensul transferului bancar către Spitalul Clinic de Ortopedie din Viena a sumei solicitate cu acest titlu, dar și alte înscrisuri din care rezultă prestarea serviciilor medicale către reclamantă, precum și declarația martorei audiate sub prestare de jurământ din care rezultă că spitalizarea a fost achitată de unchiul reclamantei, bani ce au fost acordați cu titlu de împrumut reclamantei, din care aceasta a restituit deja o parte. Totodată, instanța de fond a reținut că pârâtul nu a contestat spitalizarea și serviciile medicale de care a beneficiat reclamanta în cadrul Spitalului Clinic de Ortopedie din Viena. Înalta Curte nu poate valida raționamentul logico-juridic care a stat la baza soluției pronunțate de către instanța de fond, deoarece relevă o greșită interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în domeniul soluționării cererilor de despăgubire adresate Fondului de Garantare a Asiguraților. În esență, recurentul-pârât a criticat hotărârea de fond pentru greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 309 alin. (2) din C. proc. civ., a art. 11, art. 13 alin. (3) și art. 14 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, precum și a prevederilor art. 49 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011, afirmând că prima instanță, deși a constatat că reclamanta nu a plătit serviciile medicale către C., acestea fiind achitate de o altă persoană, l-a obligat totuși la plata acestei sume cu titlu de daune materiale, în urma valorificării declarației martorului audiat, care a afirmat că suma respectivă reprezintă un împrumut acordat reclamantei de către unchiul său și o parte a pretinsului împrumut a fost deja restituit, considerând recurentul că prin modul de valorificare a declarației martorului, conform art. 250 din C. proc. civ., instanța de fond a adăugat la lege, și anume la dispozițiile art. 49 din Norma ASF nr. 14/2011. Sub acest aspect a susținut că instanța de fond a încălcat prevederile art. 309 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 RON. În plus, a arătat că, deși martorul audiat a afirmat că plata a fost făcută de unchiul intimatei, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei rezultă că plata a fost făcută de o persoană juridică, respectiv D. S.R.L., iar în ceea ce privește restituirea pretinsului împrumut, a arătat că restituirea parțială a acestuia nu a fost dovedită. În fine, a arătat că la momentul analizării cererii de plată a reclamantei, Fondul de Garantare a Asiguraților nu a avut de analizat declarația martorului audiat de către instanță, astfel că nu se poate constata nelegalitatea unui act administrativ pentru motive ce nu au putut fi cercetate în faza emiterii lui și cu argumente ce nu au putut fi astfel antamate de către autoritatea pârâtă. Ca o primă observație, deoarece din dezvoltarea motivelor de recurs se observă că recurentul este nemulțumit și de modalitatea în care instanța de fond a analizat probatoriile administrate, cu referire punctuală la proba testimonială, Înalta Curte apreciază că se impune a se reține, pe de o parte faptul că această probă a fost valorificată de către prima instanță din perspectiva titlului cu care au fost acordați banii de către unchiul reclamantei pentru a achita spitalizarea din Viena, cu alte cuvinte a probat scopul și nu actul la care se face vorbire în cuprinsul art. 309 alin. (2) C. proc. civ., invocat de recurent, iar, pe de altă parte, că modul în care instanța de fond a interpretat probele administrate și a stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare. Așa fiind, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci, doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată. În atare situație, criticile referitoare la greșita stabilire a situației de fapt sau interpretarea probatoriilor administrate în cauză nu pot face obiectul analizei în această fază procesuală deoarece vizează temeinicia soluției pronunțate și nu nelegalitatea acesteia, astfel că se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 488 din C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac care instituie un control de legalitate a hotărârii recurate. Independent de acest aspect însă, așa cum s-a arătat, proba testimonială era admisibilă în cauză raportat la teza probatorie emisă, probând scopul acordării banilor de către unchiul reclamantei pentru a achita spitalizarea din Viena, și nu actul juridic în accepțiunea art. 309 alin. (2) din C. proc. civ., motiv pentru care vor fi înlăturate criticile aduse sentinței de fond de către recurentul-pârât din această perspectivă. În schimb, instanța de control judiciar reține că sunt întemeiate celelalte critici formulate de recurentul-pârât sub aspectul interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor legale incidente în cauză și le va răspunde prin argumente comune, în raport de finalitatea concretă a acestora. Astfel, un prim aspect de nelegalitate invocat de recurentul-pârât cu privire la hotărârea de fond vizează greșita interpretare și aplicare de către prima instanță a prevederilor art. 49 lit. d) din Norma ASF nr. 14/2011. Criticile recurentului-pârât formulate din această perspectivă sunt întemeiate. Astfel, reține Înalta Curte, potrivit art. 49 din Norma ASF privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011, parte integrantă din Ordinul CSA nr. 14/2011, "La stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere următoarele: 1. În caz de vătămare corporală: d) eventualele cheltuieli prilejuite de accident-cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, cu tratamentul, cu spitalizarea, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentație suplimentară, conform prescripțiilor medicale, probate cu documente justificative, și care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în vigoare". Conform prevederilor art. 1387 alin. (1) din noul C. civ., "În caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății unei persoane, despăgubirea trebuie să acopere cheltuielile de îngrijire medicală și, dacă va fi cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viață ale celui păgubit, precum și orice alte prejudicii materiale". De asemenea, art. 14 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 stabilește pentru potențialul creditor obligația de a formula în scris cererea-tip de plată prevăzută la alin. (1) al aceluiași text legal, care se depune direct la sediul Fondului sau prin poștă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poșta electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia, iar, odată cu această cerere persoana în cauză trebuie să anexeze înscrisurile justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate. În plus, în cerere se menționează natura creanței, momentul nașterii sale și cuantumul sumei pretinse, dacă există vreun privilegiu ori o garanție reală în ceea ce privește creanța, precum și care sunt bunurile acoperite de asigurare. Așadar, Fondul de Garantare avea obligația să determine cuantumul creanței de asigurare solicitate cu titlu de daune materiale, prin raportare la normele menționate supra, cu luarea în considerare a documentelor justificative corespunzătoare. Sub acest aspect Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile recurentului-pârât referitoare la cuantumul daunelor materiale de 11.186,46 euro în echivalent RON, reprezentând cheltuieli de spitalizare virate Spitalului Clinic de Ortopedie din Viena, în privința cărora a fost obligat de către instanța de fond să emită reclamantei o nouă decizie de plată, deoarece din probatoriul administrat în cauză rezultă că prima instanță nu a lămurit situația împrumutului acordat reclamantei de către unchiul acesteia. Din cuprinsul înscrisurilor aflate la dosarul cauzei se observă că, deși a depus dovezi din care rezultă că a fost virată Spitalului din Viena suma solicitată cu titlu de daune materiale pentru cheltuielile de spitalizare invocate, necesare pentru recuperarea în urma accidentului rutier din data de 01.05.2013, reclamanta nu a prezentat și dovada achitării acestei sume de către unchiul său în considerarea pretinsului împrumut acordat acesteia. Astfel, din înscrisurile depuse reiese că plata sumei solicitate de reclamantă cu titlu de despăgubiri materiale pentru cheltuielile de spitalizare de la Spitalul din Viena a fost efectuată de către o persoană juridică, și anume D. S.R.L., fără a se proba existența vreunei legături între respectiva firmă și unchiul reclamantei sau a se face verificări punctuale cu privire la unchiul părții. Totodată, deși reclamanta a susținut că banii respectivi au fost achitați de unchiul său în considerarea unui pretins împrumut acordat acesteia, în privința căruia are obligația restituirii, din înscrisurile administrate nu rezultă dovezi ale restituirii chiar și parțiale a împrumutului, instanța de fond validând ca atare raționamentul părții, fără a-l cenzura prin prisma dispozițiilor legale aplicabile, și anume art. 14 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 213/2015. Întrucât reclamanta nu a depus la dosar documentele justificative, în copie legalizată, astfel cum prevede art. 14 alin. (2) din actul normativ menționat, din care să rezulte că a achitat personal suma de 11.186,46 euro în echivalent RON, pretinsă cu titlu de daune materiale, și nici nu a probat legătura dintre unchiul său și firma care a achitat suma în discuție, respectiv nu a lămurit situația pretinsului împrumut acordat de unchiul său, dovedind în acest sens chiar și o restituire parțială a acestuia, Înalta Curte constată că în mod greșit prima instanță a obligat pârâtul la plata unui prejudiciu nedovedit, fiind nesocotite dispozițiile art. 1385 C. civ., referitoare la întinderea reparației și ale art. 49 pct. 1 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011, care prevăd despăgubiri pentru cheltuielile efectuate de persoana vătămată "cu tratamentul, cu spitalizarea, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentație suplimentară, conform prescripțiilor medicale, probate cu documente justificative." Într-adevăr, astfel cum a reținut și instanța de fond prin sentința pronunțată, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu a contestat spitalizarea și serviciile medicale de care a beneficiat reclamanta în cadrul Spitalului Clinic de Ortopedie din Viena, ceea ce a susținut însă acesta a fost faptul că nu se poate vorbi despre un prejudiciu direct și personal în condițiile în care plata sumei în discuție s-a făcut de către o persoană juridică și nu de către reclamantă, neexistând nicio dovadă că suma respectivă s-a reflectat în patrimoniul reclamantei, chiar și ulterior momentului respectiv, apărări pe care prima instanță nu le-a analizat și nu le-a înlăturat argumentat. Prin urmare, Înalta Curte constată că în mod legal a fost respinsă de către pârât de la plată această pretenție, reținându-se că prejudiciul material sub acest aspect nu îndeplinește condițiile obligatorii prevăzute de lege pentru a putea fi acoperit, astfel că soluția primei instanțe, care a sancționat această conduită a recurentului-pârât, a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor legale incidente în speță. În fine, instanța de control judiciar reține că în procedura administrativă de analizare a cererii de plată recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților nu a fost învestit cu verificarea aspectelor susținute de reclamantă cu privire la persoana care a achitat suma de 11.186,46 euro către Spitalul din Viena, justificate în temeiul declarației unui martor audiat în fața instanței de judecată, astfel că nu se poate constata nelegalitatea deciziei contestate în cauză pentru motive ce nu au fost cercetate în procesul de emitere a acestui act administrativ și în baza unor susțineri neverificate de emitentul actului în discuție. În aceste condiții, având în vedere că nu s-au conturat și demonstrat elemente de nelegalitate a actului administrativ contestat potrivit argumentelor expuse supra, aspecte ce conduc în mod nemijlocit la conturarea caracterului nelegal al hotărârii de fond supuse cenzurii instanței de control judiciar, Înalta Curte reține că sunt întemeiate criticile recurentului-pârât formulate din perspectiva interpretării și aplicării eronate a dispozițiilor legale incidente în speță, sens în care va admite demersul judiciar al acestuia și va reforma sentința de fond recurată. Cât privește solicitarea recurentului-pârât de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, Înalta Curte reține că acestea reprezintă suma de bani în care se regăsesc toate cheltuielile pe care partea care a câștigat procesul le-a efectuat în cadrul litigiului soluționat prin hotărârea judecătorească. Potrivit art. 451 alin. (1) din C. proc. civ., "Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului". Astfel, se observă că sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată pornesc de la principiul independenței procesuale a fiecărei părți în procesul civil și, totodată, au caracter de sancțiune procedurală, iar ca fundament răspunderea civilă delictuală și culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții. În speță, recurentul-pârât a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru în cuantum de 100 RON, conform documentului justificativ depus la dosar, în condițiile art. 452 C. proc. civ. Conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată". În acest context, având în vedere soluția definitivă de admitere a recursului declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A., în aplicarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimata-reclamantă, în calitate de parte care a pierdut procesul, la plata către recurentul-pârât a sumei de 100 RON reprezentând taxa judiciară de timbru, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Temeiul legal al soluției adoptate de instanța de recurs Pentru argumentele expuse la pct. 5 al acestei decizii, constatând că soluția primei instanțe a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor legale aplicabile în cauză, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 544/2004, va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, va casa sentința recurată și, rejudecând, va respinge acțiunea reclamantei ca nefondată și o va obliga pe aceasta să plătească recurentului-pârât suma de 100 RON reprezentând cheltuieli de judecată în recurs. PENTRU ACESTE MOTIVE,