ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 84/2022

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 17.01.2020, sub nr. x/2020, reclamantul Spitalul Clinic de Urgență București a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 22069/20.12.2019 emisă de pârât și obligarea acestuia la plata sumei de 4.580,11 RON și dobânda legală, reprezentând cheltuieli de spitalizare acordate persoanei vătămate A., sume stabilite in dosarul nr. x/2018, precum și la plata cheltuielilor de judecată. În motivare, reclamantul a arătat că este îndreptățit sa primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă, aspect reținut în procesul penal prin care asigurătorul S.C. B. S.A., prin lichidator judiciar, a fost obligat să plătească despăgubirile rezultate în urma producerii riscului asigurat, și anume accidentul rutier ce a avut loc la data de 01.10.2016. În drept, a invocat dispozițiile Legii nr. 503/2004, republicată, cu modificări, dispozițiile Legii nr. 213/2015, ale Normei 16/2015, art. 8 din Legea 554/2004, art. 581 C. proc. pen., art. 433, art. 434, art. 435, art. 622 alin. (1) C. proc. civ., precum și prevederile Legii nr. 95/2006.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 409 din data de 12 iunie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea de chemare în judecată promovată de reclamantul Spitalul Clinic de Urgență București, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților; a anulat Decizia nr. 22069/20.12.2019; a obligat pârâtul să emită o nouă decizie prin care să dispună plata sumei de 4.580,11 RON și l-a obligat pe același pârât la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în valoare de 1.500 RON.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 409 din 12 iunie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici de nelegalitate circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată și menținerii în tot a Deciziei nr. 22069/20.12.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților ca temeinică și legală, precum și obligarea intimatului-reclamant la plata tuturor cheltuielilor de judecată efectuate în legătură cu soluționarea prezentei cauze. În dezvoltarea recursului promovat recurentul-pârât a susținut că hotărârea de fond a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Astfel, a arătat că prima instanță a făcut o interpretare și o aplicare greșită a prevederilor legale incidente în speță, și anume dispozițiile art. 4 din Legea nr. 213/2015, art. 313 și art. 320 din Legea nr. 95/2006, argumentele pe care și-a întemeiat aceasta soluția în ceea ce privește calitatea reclamantului de creditor de asigurare fiind, prin urmare, neîntemeiate. A enunțat recurentul prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 referitoare la creditorii de asigurare și a arătat că, atât Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările ulterioare, prin art. 3 alin. (1) lit. c), cât și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, definesc creanța de asigurare ca fiind creanța creditorului de asigurare rezultată dintr-un contract de asigurare. Textul reprezintă transpunerea Directivei 2001/17/CE privind reorganizarea și lichidarea societăților de asigurări, preluată în legislația națională, care definește "creanța de asigurare" ca fiind orice sumă care este datorată de către societatea de asigurare unor asigurați, titulari de polițe de asigurare, beneficiari sau oricărei părți vătămate având drept direct de acțiune împotriva societății de asigurare și care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operațiune prevăzută de Directiva 2002/83/EC din activitatea de asigurare directă, inclusiv sume rezervate pentru persoanele menționate, când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Primele datorate de către societatea de asigurare rezultate din neîncheierea sau anularea acestor contracte sau operațiuni în conformitate cu legea aplicabilă pentru astfel de contracte sau operațiuni, înaintea deschiderii procedurilor de lichidare, se consideră, de asemenea, ca fiind creanțe de asigurare. Acest text a fost preluat și în noua Directivă care a abrogat Directiva 2001/17/CE, respectiv Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind accesul la activitatea și desfășurarea activității de asigurare și de reasigurare. Ca urmare, pentru a îndeplini condițiile prevăzute de lege și a-și putea recupera sumele solicitate din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților, este absolut necesar ca suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare, condiție neîndeplinită de spitale, deoarece Fondul garantează plata despăgubirilor în baza unei obligații izvorâte din contracte de asigurare, facultative și obligatorii, conform scopului prevăzut de Legea nr. 213/2015. Consideră recurentul că definițiile creanței de asigurare cuprinse la art. 3 alin. (1) lit. i) și ulterior în art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 și ale creditorilor de asigurare prevăzute de art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004 și, ulterior, prin art. 4 alin. (1) lit. b) punctele (i), (ii) și (iii) din Legea nr. 213/2015, nu pot fi aplicate în litigiile de drept comun între asigurați sau beneficiarii asiguraților și asigurători, ci, numai în raporturile cu Fondul, legiuitorul dorind să facă o distincție clară între creanțele pe care FGA le achită potențialilor creditori de asigurare și celelalte creanțe ale asigurătorului falit, Fondul neachitând indemnizații de asigurare, ci creanțe de asigurare. În speță, apreciază că spitalul nu deține o creanță de asigurare în raport cu Fondul și nu este creditor de asigurare în temeiul dispozițiilor Legii nr. 213/2015, întrucât pretinsa creanță nu rezultă dintr-un raport de asigurare și nici nu este beneficiar al asigurării, creanța de asigurare în discuție rezultând numai în baza unei polițe de asigurare de răspundere civilă. În litigiile de drept comun între asigurați sau beneficiarii polițelor de asigurare, asigurătorul este obligat să achite indemnizația la care s-a obligat prin contractul de asigurare și părțile din raportul contractual sunt asigurați/beneficiari ai poliței de asigurare și asigurător, iar în raporturile cu Fondul de Garantare a Asiguraților există acesta și creditorul de asigurare. În schimb, în raporturile de răspundere civilă, spre deosebire de celelalte asigurări, de bunuri și persoane, pe lângă asigurător și asigurat, dacă se produce riscul acoperit prin asigurare, mai intervine și o a treia persoană, respectiv terțul păgubit, pe care legiuitorul a înțeles să-l încadreze în art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015. În opinia recurentului, rolul social al asiguraților este acela de a permite persoanelor care au avut de suferit în urma diferitelor accidente, să fie despăgubire prompt și integral de către societatea de asigurare, iar în acest fel persoanele păgubite nu mai așteaptă până când autorul faptei va fi în măsură să achite despăgubirea sau până când acesta va fi descoperit, în situația accidentelor de autovehicule în care nu sunt identificați imediat autorii. Totodată, rolul social al Fondului este acela de a proteja creditorii de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, în speță creditorul de asigurare fiind beneficiarul poliței de asigurare RCA, prin asigurările de răspundere civilă fiind acoperite, de regulă, numai acele prejudicii produse de asigurat unor terțe persoane, care sunt urmarea unui accident. A subliniat că prin asigurările de răspundere civilă pot fi acoperite numai pagubele produse de asigurat unor terțe persoane, în anumite condiții, care se cer a fi îndeplinite în mod cumulativ, după cum urmează: în primul rând este necesară săvârșirea unei fapte ilicite de către asigurat; în al doilea rând trebuie să fie dovedită existența unui prejudiciu, a unei pagube produse terței persoane accidentate; în al treilea rând este necesar să existe un raport de cauzalitate între fapta ilicită a asiguratului care a produs accidentul și prejudiciul adus terței persoane păgubite; iar în al patrulea rând este necesar să se poată constata culpa, vinovăția asiguratului care a săvârșit fapta ilicită ce a condus la producerea accidentului. Așadar, dacă una dintre aceste condiții nu este îndeplinită, înseamnă că nu sunt întrunite toate elementele ce definesc răspunderea civilă, iar pagubele astfel rezultate nu pot fi acoperite prin asigurarea de răspundere civilă. În speță, instanța care a soluționat cauza penală a stabilit existența tuturor acestor condiții și a obligat asigurătorul să achite aceste sume, asigurător care, în prezent, se află în faliment, astfel că Fondul nu plătește pentru acesta, după cum nici asigurătorul falit nu plătește prin FGA. Obiectul asigurărilor de răspundere civilă îl reprezintă tocmai prejudiciul produs unor terțe persoane de către asigurat, fiind vorba de prejudiciul care poate fi produs prin folosirea anumitor bunuri, cum sunt: autovehicule, clădiri și diferite alte construcții, exercitarea unei activități etc. Spre deosebire de situația întâlnită la asigurările de bunuri și la cele de persoane, unde eventuala vinovăție a asiguraților în producerea riscului conduce, de regulă, la decăderea din drepturi a acestora, în cazul asigurărilor de răspundere civilă culpa asiguratului este una dintre condițiile de bază care se cere a fi îndeplinită pentru ca asigurătorul să plătească despăgubirea cuvenită terților păgubiți. De asemenea, în asigurările de răspundere civilă, în calitate de beneficiari, pot apărea numai terțe persoane necunoscute în momentul încheierii asigurării. Cu toate că, de cele mai multe ori, aceste persoane primesc despăgubirea sau suma asigurată direct de la societatea de asigurare, ele nu au dreptul să formuleze acțiune în justiție decât împotriva asiguratului, deoarece din contractul de asigurare încheiat în cazul asigurării de răspundere civilă nu rezultă raporturi juridice între societatea de asigurare și terțele persoane păgubite. Opinează că spitalele se constituie ca părți civile în cauzele penale, în caz contrar acestea pierzând dreptul de a acționa asigurătorul la instanța civilă, spitalele având numai dreptul de a acționa vinovatul de producerea accidentului, adică pe asiguratul RCA, întrucât în cazul asigurării de răspundere civilă asiguratul răspunde delictual și asigurătorul răspunde contractual pentru fapta delictuală a asiguratului de răspundere civilă. Art. 2208 alin. (1) din C. civ. prevede că: "În cazul producerii riscului asigurat, asigurătorul trebuie să plătească indemnizația de asigurare în condițiile prevăzute în contract. Atunci când există neînțelegere asupra cuantumului indemnizației de asigurare, partea necontestată din aceasta se va plăti de asigurător anterior soluționării neînțelegerii prin bună învoială sau de către instanța judecătorească", or, în prezenta cauză Fondul de Garantare a Asiguraților nu plătește indemnizații de asigurare, ci, doar creanțe de asigurare. Chiar dacă se va afirma că, în fapt, Fondul este obligat prin lege să achite aceste indemnizații pe care asigurătorul falit nu le-a achitat, Legea nr. 213/2015 prevede în mod clar definiția creanței de asigurare și a creditorilor de asigurare și, astfel, Fondul este obligat prin lege să analizeze dacă petentul deține o creanță de asigurare și dobândește, prin urmare, calitate de creditor de asigurare. În contextul expunerii unor scurte considerente de ordin teoretic referitoare la indemnizația de asigurare în accepțiunea C. civ., recurentul a susținut că indemnizația de asigurare se achită integral, iar în caz de contestare a întinderii acestei obligații, legea obligă asigurătorul ca partea necontestată din indemnizație să fie plătită anterior soluționării neînțelegerii prin bună învoială sau de către instanța judecătorească. Totodată, obligația de plată a indemnizației de asigurare este certă numai dacă riscul asigurat s-a produs fără intervenția celui asigurat ori a altor persoane având legătură cu acesta. În cadrul asigurărilor de răspundere civilă, pentru a putea fi angajată răspunderea contractuală a societății de asigurare, este necesară stabilirea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, pentru ca ulterior să poată fi angajată răspunderea contractuală a asigurătorului. Astfel, în ipoteza în care despăgubirile depășesc limita contractuală la care este obligat asigurătorul, diferența va fi imputată asiguratului, cum este cazul în care sumele acordate cu titlu de daune morale și materiale depășesc suma maximă asigurată, prevăzută în polița RCA. În aceste situații spitalul are deschisă o acțiune împotriva asiguratului RCA, vinovatul de producerea evenimentului, care răspunde delictual și, în urma achitării de către acesta a sumei, devine creditor de asigurare și poate formula cerere de plată către FGA, în termenul de 90 de zile de la data nașterii dreptului, având în vedere că acesta se naște ulterior, conform art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015. În continuare, recurentul-pârât a susținut că este incident principiul legalității răspunderii juridice a asigurătorului, care este evident în ipoteza contractelor de asigurare obligatorii, conținutul acestui contract fiind reglementat expressis verbis prin lege, așa-zisele contracte de asigurare "forțate", caracter dat acestora de faptul că toate condițiile și clauzele contractuale sunt stabilite de legiuitor și nu de părți, acest tip de contract fiind un contract de adeziune atât pentru asigurat, cât și pentru asigurător. Ca urmare, în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru pagubele cauzate de accidente, suma asigurată este stabilită prin lege, iar cauza răspunderii asigurătorului RCA nu este dauna pricinuită prin vătămarea sănătății, integrității corporale sau prin moartea celui asigurat/beneficiar al poliței de asigurare, ci primele plătite de asigurat, cauza răspunderii fiind, așadar, una contractuală, independent de incidența vreunei forme de vinovăție. De asemenea, din analiza dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) punctele i)-iii) din Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul are obligația satisfacerii doar a creanțelor de asigurări, prin acestea înțelegându-se creanțele creditorilor de asigurări rezultate dintr-un contract de asigurare facultativă sau obligatorie, încheiat în condițiile legii. Așadar, acest text de lege stabilește în mod clar și fără dubiu că are calitatea de creditor de asigurare, fie persoana asigurată care a încheiat contractul de asigurare cu asigurătorul său, fie beneficiarul asigurării care este terța persoana indicată de persoana asigurată ca îndreptățită a încasa despăgubirea ca urmare a producerii riscului asigurat sau persoana păgubită care este cea îndreptățită la acordarea despăgubirii aferente riscului acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă RCA. În consecință, reclamantul din prezenta cauză nu face parte din categoria creditorilor de asigurări și nici nu deține o creanță de asigurări aptă de valorificare din disponibilitățile Fondului. În referire la susținerea reclamantului în sensul că, potrivit prevederilor art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile și obligațiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate și dobândesc calitatea procesuală a acestora în toate procesele și cererile aflate pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent de faza de judecată, în limita sumelor plătite, recurentul-pârât a susținut că aceasta nu prezintă relevanță pentru soluționarea cauzei, întrucât prin această subrogare reclamantul nu a dobândit și calitate de creditor de asigurare în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015. Ca atare, reclamantul deține contra asigurătorului B. cel mult o creanță chirografară, nu o creanță de asigurare ce poate fi acoperită din disponibilitățile Fondului, și în această calitate de creditor chirografar are opțiunea înscrierii creanței sale în tabelul creditorilor B. S.A. în cadrul procedurii de faliment a acestui asigurător. În temeiul acestor argumente, ținând cont că FGA este o persoană juridică de drept public, constituită în baza Legii nr. 213/2015, cu rol și atribuții stabilite de actul normativ de înființare, distincte de cele ale unui asigurător, având în vedere că Fondul nu preia ope legis obligațiile vreunui asigurător în faliment, ci are ca scop protejarea creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, raportat la faptul că acesta este obligat să se comporte ca un profesionist în ceea ce privește utilizarea resurselor financiare de care dispune și în considerarea faptului că legiuitorul a obligat Fondul să analizeze și să instrumenteze dosarele de daună și cererile de plată, a considerat recurentul-pârât că a procedat în temeiul dispozițiilor legale incidente în cauză, în acest sens analizând și instrumentând cererea reclamantului și emițând în mod temeinic și legal deciziile contestate. Pentru considerentele prezentate pe larg în cererea de recurs, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței de fond recurate și rejudecarea cauzei cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată și menținerii Deciziei nr. 22069/20.12.2019 emisă de FGA ca temeinică și legală.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată de intimatul-reclamat Spitalul Clinic de Urgență București s-a invocat excepția tardivității recursului, iar pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței de fond ca temeinică și legală, precum și obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată. În esență, intimatul a susținut că prima instanță a pronunțat o soluție legală deoarece, fiind un prejudiciu cauzat de o faptă ilicită, îngrijirile medicale acordate victimei accidentului rutier nu sunt suportate de asigurarea de sănătate a victimei, Spitalul având obligația de a le recupera potrivit dispozițiilor art. 320 din Legea nr. 95/2006 de la persoana vinovată care are acest risc acoperit de o poliță de asigurare. Or, având în vedere că asigurătorul este falit, obligația de plată revine instituției create cu acest scop, respectiv pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților. La termenul de dezbateri din data de 13 ianuarie 2022, intimatul-reclamant, prin reprezentant, a precizat că nu mai susține excepția tardivității recursului, Înalta Curte luând act de această renunțare a părții și reținând spre soluționare recursul promovat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, pe fondul acestuia.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de criticile invocate de recurentul-pârât, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., și de apărările formulate prin întâmpinare de către intimatul-reclamant, Înalta Curte constată că recursul pârâtului este nefondat, pentru considerentele ce succed. În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut, în esență, că instanța de fond a interpretat și a aplicat în mod greșit normele de drept material cuprinse în art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004, art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, art. 313 și art. 320 din Legea nr. 95/2006, sub aspectul calității reclamantului Spitalul Clinic de Urgență București de creditor de asigurare. Pe de altă parte, recurentul-pârât a formulat critici cu privire la sentința de fond și pentru greșita apreciere a despăgubirilor solicitate de Spitalul Clinic de Urgență București, cu titlu de cheltuieli de spitalizare, ca fiind o creanță de asigurare, invocând astfel greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, după cum se va arăta în continuare. Pentru a răspunde criticilor formulate Înalta Curte reține că, în fapt, prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/20.11.2019, Spitalul Clinic de Urgență București a solicitat plata, din disponibilitățile Fondului, a sumei de 4.580,11 RON și dobânda legală, sumă stabilită în dosarul penal nr. x/2018 Astfel, potrivit sentinței penale nr. 118/12.06.2019, pronunțată de Judecătoria Lehliu Gară în dosarul nr. x/2018, instanța a dispus obligarea asigurătorului de răspundere civilă S.C. B. S.A. la plata către Spitalul Clinic de Urgență București a sumei de 4.580,11 RON și dobânda legală, ca urmare a producerii riscului asigurat, și anume accidentul rutier din data de 01.10.2016, când conducătorul autoturismului cu numărul de înmatriculare x a accidentat pe victima A.. La data evenimentului, autoturismul era asigurat RCA de către Societatea de asigurări B. S.A. iar în urma avizării daunei a fost constituit dosarul de daună nr. x În cadrul instrumentării dosarului de daună amintit, s-a constatat că accidentul rutier a avut drept urmare producerea unor leziuni victimei A., care au necesitat servicii medicale în cuantum de 4.580,11 RON. În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamantul Spitalul Clinic de Urgență București a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 22069/20.12.2019 emisă de pârât, prin care a fost respinsă solicitarea Spitalului Clinic de Urgență București formulată în cadrul cererii de plată menționate, cu motivarea că acesta nu are calitatea de creditor de asigurare conform prevederilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților. Soluționând cauza prin sentința civilă nr. 409/12.06.2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea reclamantului, a anulat Decizia nr. 22069/20.12.2019 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și l-a obligat pe pârât să emită o nouă decizie prin care să dispună plata sumei de 4.580,11 RON, precum și la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în valoare de 1.500 RON. Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că reclamantul este un creditor de asigurare, iar creanța invocată de acesta este una de asigurare, având în vedere în acest sens cauza efectuării cheltuielilor de spitalizare ce fac obiectul cererii de plată adresată Fondului de Garantare a Asiguraților, apreciind, ca urmare, că sunt incidente în speță dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004 și art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, respectiv prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 și art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006. Așa cum s-a arătat în precedent, în cuprinsul cererii de recurs întemeiate pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că instanța de fond a interpretat și a aplicat în mod greșit normele de drept material cuprinse în art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004, art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, art. 313 și art. 320 din Legea nr. 95/2006, sub aspectul calității reclamantului Spitalul Clinic de Urgență București de creditor de asigurare. Pe de altă parte, recurentul-pârât a reproșat instanței de fond greșita apreciere a despăgubirilor solicitate de Spitalul Clinic de Urgență București, cu titlu de cheltuieli de spitalizare, ca fiind o creanță de asigurare, invocând astfel interpretarea și aplicarea eronată a art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și a art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. Contrar susținerilor recurentului-pârât, instanța de control judiciar constată că prima instanță a pronunțat hotărârea cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materie raportat la situația de fapt reținută, soluție pe care, la rândul său, o adoptă ca atare, apreciind, implicit, că sunt neîntemeiate criticile recurentului-pârât formulate din această perspectivă, urmând să le răspundă prin argumente comune, în raport de finalitatea concretă a acestora. Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015: "creditorii de asigurări sunt, după caz: (i) persoana asigurată - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare; (ii) beneficiarul asigurării - terța persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul debitor urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat; (iii) persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă." Înalta Curte observă că potrivit dispozițiilor enunțate supra, în categoria creditorilor de asigurări, în cazul asigurării de răspundere civilă, intră și persoanele păgubite, respectiv persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă. În acest sens se constată că prin sentința penală nr. 118/12.06.2019 pronunțată de Judecătoria Lehliu Gară în dosarul nr. x/2018, s-a recunoscut Spitalului Clinic de Urgență București calitate procesuală în raportul juridic de dezdăunare decurgând din angajarea de cheltuieli cu spitalizarea victimei A., în urma accidentului de circulație provocat de conducătorul autoturismului cu numărul de înmatriculare x, asigurat de răspundere civilă la Societatea de asigurări B. S.A., reținându-se astfel că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru a fi acordate despăgubirile în cuantumul solicitat, de 4.580,11 RON, pe care societatea de asigurare a fost obligată a le acoperi. Potrivit art. 49 și art. 50 din Legea nr. 136/1995, forma în vigoare în perioada de referință, asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, în caz de vătămare corporală și deces, iar art. 55 din același act normativ statuează în sensul că despăgubirile se plătesc de către asigurător persoanelor fizice sau juridice păgubite. Așadar, rezultă fără putere de tăgadă că Spitalul Clinic de Urgență București are calitatea de persoană păgubită în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2005, astfel că în acest temei este parte în raportul de drept administrativ cu Fondul de Garantare al Asiguraților. De asemenea, potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului". Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare". În raport de aceste norme, care reprezintă o transpunere în dreptul național a Directivei 2009/138/CE, în mod just a reținut instanța de fond că producerea riscului asigurat, respectiv producerea accidentului rutier anterior descris, a fost cauza determinantă în efectuarea de către spital a cheltuielilor de spitalizare cu victima accidentului, instanța învestită cu soluționarea litigiului decurgând din acest accident, valorizând în acțiunea civilă exercitată de Spitalul Clinic de Urgență București pretențiile acestuia în cuantum de 4.580,11 RON în contradictoriu cu societatea de asigurare a persoanei vinovate de producere a accidentului. Ca urmare, despăgubirea menționată este o obligație izvorâtă din contractul de asigurare obligatoriu încheiat de conducătorul auto culpabil (asiguratul) cu asigurătorul în faliment, pârâtului în calitate de parte civilă fiindu-i recunoscută și sancționată ca atare o acțiune directă împotriva asigurătorului întemeiată pe clauzele contractul de asigurare deținut de autorul prejudiciului. În acest punct instanța de control judiciar amintește că, în materie penală, este consacrat dreptul de opțiune al persoanei vătămate, care poate alege între soluționarea pretențiilor sale civile pe calea acțiunii civile promovate la o instanță civilă și promovarea unei acțiuni civile în cadrul procesului penal, prin constituirea de parte civilă în termenele prevăzute de leg, ambele variante juridice conferind părții vătămate posibilitatea de a acționa în justiție în mod direct asigurătorul pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin producerea evenimentului stipulat în contractul de asigurare ca reprezentând riscul asigurat. Este adevărat că sentința penală nr. 118 din data de 12 iunie 2019 pronunțată de Judecătoria Lehliu Gară în dosarul nr. x/2018, nu are autoritate de lucru judecat față de litigiul de față, având un obiect diferit, însă aspectele dezlegate se impun cu putere de lucru judecat și în această cauză. De altfel, deși prevederile Legii nr. 213/2015 și ale Legii nr. 503/2004 operează, în aparență, cu noțiuni autonome, acestea au același înțeles și întindere cu cele prevăzute de C. civ. și ale Legii nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările din România. Noțiunile de persoană îndreptățită să primească despăgubiri sau de creanță de asigurare au fost analizate, discutate și soluționate de Judecătoria Lehliu Gară în dosarul nr. x/2018, care, în soluționarea laturii civile cu care a fost învestită, a stabilit că Spitalul Clinic de Urgență București este îndreptățit să primească despăgubiri decurgând din contractul de asigurare încheiat de autorul prejudiciului. Ca atare, chiar dacă recurentul-pârât nu a fost parte în acest litigiu, dezlegările menționate sunt opozabile și acestuia în calitate de garant al despăgubirii rezultate din contractul de asigurare obligatoriu încheiat, în condițiile legii, de autorul prejudiciului, în cazul falimentului societății de asigurări B. S.A., în baza art. 2 din Legea nr. 213/2015. Așa fiind, în temeiul obligației de garanție legală pentru plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, recurentul Fondul de Garantare a Asiguraților are obligația plății despăgubirilor stabilite pe cale amiabilă și, cu atât mai mult, a celor stabilite pe cale judiciară, principiul securității juridice opunându-se repunerii în discuție în procedura administrativă de executare în concret a acestei obligații legale, a calității de creditor de asigurare în privința solicitantului sau de creanță de asigurare a sumei pretinse, chestiuni deja tranșate de către o instanță judecătorească, cu exigențele procesuale specifice. În acest sens sunt avute în vedere dispozițiile art. 2214 din C. civ., care prevăd că: "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite", precum și dispozițiile art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, potrivit cărora: "(1) Persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane răspund potrivit legii și au obligația să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii medicale. Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile și obligațiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate și dobândesc calitatea procesuală a acestora, în toate procesele și cererile aflate pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent de faza de judecată." Totodată, Înalta Curte reține și prevederile art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, potrivit cărora: "Cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată de furnizorii de servicii medicale, aflați în relație contractuală cu casele de asigurări de sănătate, persoanelor cărora le-au fost aduse daune sănătății prin fapta altor persoane sunt recuperate de către furnizorii de servicii medicale de la persoanele care răspund potrivit legii și au obligația reparării prejudiciului produs. (… )". De asemenea, potrivit art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE, creanța de asigurare este orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asigurați, deținători de polițe de asigurare, beneficiari sau oricărei părți vătămate având drept direct de acțiune împotriva întreprinderii de asigurare și care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operațiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) și c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute. În acest context normativ rezultă, așadar, că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare nu este reprezentată doar de contravaloarea pierderii suferite prin producerea riscului asigurat de persoana asigurată sau a beneficiarului asigurării, ci este reprezentată și de contravaloarea pierderii suferite de o terță persoană îndreptățită prin producerea riscului asigurat, în speță de către Spitalul Clinic de Urgență București. Din această perspectivă, față de cele reținute prin sentința penală nr. 118/12.06.2019 a Judecătoriei Lehliu Gară, instanța de control judiciar constată că efectuarea de către reclamant a cheltuielilor de spitalizare în cuantum de 4.580,11 RON a fost cauzată de vătămarea corporală produsă din vina asiguratului RCA la Societatea de asigurare B. S.A., aflată în procedura falimentului. Ca urmare, producerea riscului asigurat, respectiv producerea unui accident rutier, a fost cauza determinantă în efectuarea de către reclamant a cheltuielilor de spitalizare, astfel încât este neîndoielnic că suma solicitată de acesta îndeplinește condiția de a reprezenta o creanță de asigurare, iar obligația de despăgubire ce revine pârâtului derivă din contractul de asigurare, reprezentând un drept direct de acțiune, fără a fi necesară dovedirea unui prejudiciu direct. Pe cale de consecință, în speță este dovedită calitatea reclamantului de creditor de asigurare, fiind o persoană îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă, aspect reținut în procesul penal, prin care asigurătorul de răspundere civilă S.C. B. S.A. a fost obligat să plătească reclamantului Spitalul Clinic de Urgență București suma de 4.580,11 RON și dobânda legală, reprezentând cheltuieli de spitalizare furnizate persoanei vătămate A. în urma accidentului rutier provocat de persoana asigurată RCA la societatea de asigurare menționată. În această situație, contrar susținerilor recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte reține că suma solicitată de reclamantul Spitalul Clinic de Urgență București cu titlu de cheltuieli de spitalizare rezultă dintr-un contract de asigurare, iar în realizarea scopului prevăzut de Legea nr. 213/2015, conform căruia Fondul garantează plata despăgubirilor în baza unei obligații izvorâte din contracte de asigurare, facultative și obligatorii, constată că refuzul pârâtului de a verifica pe fond cererea de plată formulată de către reclamant, pe baza documentelor justificative, este nelegal, iar hotărârea instanței de fond care a sancționat această conduită este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în materie. Pe cale de consecință, în considerarea argumentelor expuse supra, constatând că toate susținerile recurentului-pârât sunt nefondate și că nu a fost demonstrată nelegalitatea hotărârii criticate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul de față ca nefondat. Cât privește solicitările părților de obligare la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că acestea reprezintă suma de bani în care se regăsesc toate cheltuielile pe care partea care a câștigat procesul le-a efectuat în cadrul litigiului soluționat prin hotărârea judecătorească. Potrivit art. 451 alin. (1) C. proc. civ.: "Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului". Astfel, se observă că sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată pornesc de la principiul independenței procesuale a fiecărei părți în procesul civil și, totodată, au caracter de sancțiune procedurală, iar ca fundament răspunderea civilă delictuală și culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții. În speță, pârâtul a promovat calea extraordinară de atac a recursului, solicitând și obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, în cuantum de 100 RON reprezentând taxă judiciară de timbru, iar intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului și obligarea părții recurente la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON reprezentând onorariul aferent serviciilor de asistență și reprezentare juridică, dovedit cu înscrisurile depuse la dosarul de recurs. În temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată". În aplicarea dispozițiilor legale precitate, Înalta Curte va admite cererea intimatului-reclamant Spitalul Clinic de Urgență București și va obliga recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților să-i plătească acestuia cheltuielile de judecată avansate în recurs în cuantum de 2.000 RON, dovedite ca atare, având în vedere că, raportat la modalitatea de soluționare a recursului, recurentul-pârât este partea care a căzut în pretenții în accepțiunea prevederilor legale incidente în materie.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Față de toate considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care să determine reformarea hotărârii primei instanțe, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât și, în consecință, va menține sentința de fond atacată. PENTRU ACESTE MOTIVE,