ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 8/2021

Dosar nr. x/2017

Ședința publică din data de 12 ianuarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a chemat in judecata pe paratul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea în parte a deciziei nr. 8950/31.08.2017 emise de pârâtul FGA, în ceea ce privește soluția dată capătului 2 din cererea de despăgubiri; obligarea pârâtului FGA să emită o decizie prin care să admită cererea de despăgubiri a reclamantului pentru: suma de 10.264 RON, reprezentând penalități de întârziere de 0,2% calculate pe perioada 04.07.2014-03.08.2017, și suma de 2.035 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2014 aflat pe rolul Judecătoriei Oradea, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1660 din 4 aprilie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, ca neîntemeiată; s-a respins excepția lipsei calității de reprezentant, ca neîntemeiată; s-a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1660 din 4 aprilie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii formulate.

În motivarea cererii de recurs, recurentul a susținut că prima instanța a interpretat în mod greșit faptul că penalitățile de întârziere nu se circumscriu noțiunii de despăgubiri/indemnizații, astfel cum se prevede în art. 2 și 4 din Legea nr. 213/2015.

Daunele moratorii, în speță - penalitățile de întârziere - sunt acele despăgubiri în bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului cauzat creditorului prin întârzierea executării obligației asumate contractual de către debitor. Așadar, consideră că și aceste penalități de întârziere reprezintă o parte a prejudiciului suferit de reclamant ca urmare a întârzierii plății, prejudiciu pentru care este îndreptățit la plata unor despăgubiri conform art. 1535 C. civ. și art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011.

În opinia recurentului, atât penalitățile de asigurare cât și cheltuielile de judecată pot și trebuie să fie incluse în această categorie de "creanță de asigurări". După cum se poate observa, acestea își au izvorul în contractul de asigurare încheiat cu societatea intrată în procedura insolvenței. Practic, toate aceste sume solicitate la plata sunt consecințele incidentului rutier petrecut din culpa persoanei asigurate la S.C. B. S.A., și implicit derivă din contractul de asigurări încheiat cu această societate.

De asemenea, apreciază că la soluționarea prezentei cauze trebuie avut în vedere motivul constituirii Fondului de Garantare a Asiguraților, acesta fiind creat ca o schema de garantare în domeniul asigurărilor și care are drept scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător. Singurul mod în care se poate realiza o protecție efectivă a creditorilor de asigurări este prin despăgubirea integrală a prejudiciului cauzat, respectiv inclusiv în ceea ce privește cheltuielile de judecată și penalitățile de întârziere.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea nr. x/13.07.2016, C., prin reprezentant A., a solicitat pârâtului FGA plata despăgubirii de 8.603,93 RON, precum și a penalităților de întârziere de 0,2%/zi de întârziere datorate de B. S.A., precum și a cheltuielilor de judecată din dosarul civil nr. x/2014 al Judecătoriei Oradea.

Prin decizia nr. 8950/31.08.2017, pârâtul FGA a admis cererea în parte, în sensul că a acordat despăgubiri de numai 4.566 RON pentru autovehicul și a respins cererea în privința penalităților și a cheltuielilor de judecată, cu motivarea că acestea nu ar constitui creanțe de asigurare, deoarece nu reprezintă echivalentul prejudiciului produs prin accident de către persoana asigurată, ci sunt consecința conduitei necorespunzătoare a societății de asigurare.

Recurentul-reclamant a atacat decizia emisă de pârât referitor la calificarea sumelor solicitate ca având natura unor creanțe de asigurare, iar instanța de fond a analizat argumentele de nelegalitate ale reclamantei și le-a respins, ca neîntemeiate.

În esență, instanța de fond a reținut că potrivit art. 2 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări.

Această concluzie este împărtășită și de instanța de control judiciar.

Astfel, Înalta Curte reține că potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului."

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 definește creanțele de asigurare, ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, în sensul că "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 și Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent.

De asemenea, trebuie avute în vedere și prevederile art. 2214 C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite." Așadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În acest context, Înalta Curte constată că asigurătorul nu datorează penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligație rezultă exclusiv în urma constatării de către instanță a culpei societății asiguratoare în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare, precum și a culpei sale procesuale în demararea litigiului.

Sumele pretinse cu titlu de penalități de întârziere stabilite și cheltuieli de judecată în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare, ce ulterior a intrat în faliment, nu au izvorul direct în contractul de asigurare, ci reprezintă, așa cum s-a reținut anterior, despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind așadar diferită, întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și art. 1350 din C. civ.

De asemenea, Înalta Curte observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile și/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit.

Reclamantul nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Așadar, legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului, pentru recuperarea ei reclamantul având la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanței la masa credală.

Așa fiind, față de cele arătate, Înalta Curte constată că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs de către societatea reclamantă nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 1660 din 4 aprilie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 ianuarie 2021.