ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 766/2022

Ședința publică din data de 10 februarie 2022

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 23.10.2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, desființarea Rezoluției nr. C-3196/02.10.2019 emise de Inspectorul Șef în lucrarea nr. 19-1971/10.04.2019 și trimiterea dosarului pentru continuarea cercetării disciplinare.

La data de 11.12.2019, reclamantul și-a precizat acțiunea, în sensul că solicită și anularea Rezoluției de clasare nr. 2170/A/04.07.2019 și trimiterea dosarului spre completarea cercetării și începerea cercetării disciplinare.

1.2. Prin sentința civilă nr. 398 din 10 iunie 2020, Curtea a respins acțiunea reclamantului, ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul A. a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, în consecință, admiterea contestației și desființarea Rezoluției C-3196/02.10.2019 a Inspectorului Șef și a Rezoluției de clasare nr. 2170/A/04.07.2019 adoptate în lucrarea nr. 19-1971/2019 și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor și începerea cercetării disciplinare.

A susținut recurentul că instanța a încălcat prevederile art. 517 alin. (4) C. proc. civ., reținând, privitor la aplicarea RIL nr. 8/08.12.2014, că judecătorii au avut dreptul de a interpreta și aplica dispozițiile art. 78 din Codul muncii cu referire la art. 75 alin. (1) din același cod, deși aceste dispoziții au făcut obiectul Deciziei în interesul legii și în raport de care, aceste prerogative ale interpretării textelor legale și modalității de aplicare, odată ce au fost stabilite de ICCJ, atrăgeau obligativitatea iar nu facultatea respectării lor.

Judecătorii prin aplicarea greșită a legii au realizat o distorsionare conștientă a dreptului reclamantului, în scopul producerii unei vătămări acestuia, respectiv acea greșeală care are un caracter evident, neîndoielnic fără justificare, în contradicție cu norma legală și pe fondul căreia au nerespectat o Decizie a ÎCCJ, obligatorie în sensul prevăzut de art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004.

Evident, aplicarea cu rea credință a prevederilor art. 272 Codul muncii s-a făcut cu știință de judecători, nu s-a judecat în echitate, conform art. 6 din CEDO, ci cu rea credință, în sensul prevăzut de art. 99

1

alin. (1)-(2) din Legea nr. 303/2004, cu scopul eludării legii.

Deși sesizarea înregistrată sub nr. x/10.04.2019 vizează și alte dispoziții legale încălcate de judecători, la momentul săvârșirii faptelor, în examinarea recursului trebuie avută în vedere analiza exclusiv a acestora, în raport de care legal să se aprecieze că intră sub incidența abaterilor disciplinare săvârșite de judecători, pentru care se impune a fi angajată răspunderea disciplinară a acestora.

A apreciat recurentul că motivarea sentinței recurate, în sensul că obiectul sesizării pârâtei ar constitui critici ce ar fi putut fi analizate exclusiv prin exercitarea căilor de atac, aruncă în derizoriu obligativitatea respectării de către judecători a RIL și aplicarea unor dispoziții legale ce nu comportă o altă interpretare decât cea expres stabilită de legiuitor.

Referitor la aplicarea greșită a prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, prin sentință s-a reținut că interpretarea normelor de drept nu poate constitui un element al abaterii disciplinare deși a fost invocată prin sesizare, în raport de aplicarea nelegală a prevederilor art. 272 din Codul muncii, iar acestea în stabilirea situației premisă a aplicării RIL nr. 8/2014 privitor la neacordarea preavizului.

În continuarea susținerilor sale, recurentul a făcut trimitere la considerentele Deciziei nr. 1804 din 6 decembrie 2018 a Curții de Apel Cluj, apreciind că, instanța de fond, în sentința recurată, a reținut nelegal, cu o examinare inechitabilă abordată din perspectiva încălcării art. 6 din CEDO și art. 31 din Recomandarea CM/Rec (2010)12, dar și cu o motivare contradictoriu, în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că judecătorii, deși au răspuns în concret și în mod efectiv prin aplicarea ipotezei din textul de lege, au motivat în substanță și în fapt au constatat că apelantul ar fi beneficiat de dreptul legal la un preaviz de 20 de zile lucrătoare.

Deși s-a motivat că judecătorii au analizat premisa factuală din Decizia ICCJ nr. 8/2014, în mod nelegal nu s-a reținut incidența RIL în cauză, urmare a omiterii analizării de către instanța de fond a aplicării nelegale a prevederilor art. 272 din Codul muncii, privind sarcina probei în litigiile de muncă.

A mai apreciat recurentul că analiza îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 99 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 303/2004 s-a făcut cu aplicarea greșită a legii, întrucât trebuia realizată în raport de etapele raționamentului judecătorilor, etapa 1, acțiunea mijloc a judecătorilor, cu consecința stabilirii nelegale a unei alte situații premise, față de cea reală, și etapa a 2-a, acțiunea scop, nerespectarea de către judecători a RIL, cu consecința respingerii excepției nulității deciziei de concediere pentru neacordarea unui preaviz cu durata din CCM, de 20 de zile nelucrătoare.

A mai susținut recurentul că sentința cuprinde motive contradictorii privitor la stabilirea situației premisă aplicării RIL nr. 8/2014 de judecători în Decizia nr. 1804/06.12.2018 a Curții de Apel Cluj.

Activitatea necorespunzătoare a magistraților față de care s-a depus sesizarea trebuia verificată de pârâta Inspecția Judiciară conform art. 74 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 317/2004 dar și de instanța de fond învestită cu judecarea contestației împotriva rezoluțiilor adoptate, inclusiv sub aspectul modalității de stabilire a situației premisă din RIL nr. 8/2014.

Astfel, teza instanței de fond, în sensul că stabilirea situației premisă a unui RIL ar fi atributul exclusiv al instanței de fond, este greșită, întrucât, pe de o parte, ar lăsa în afara limitelor stabilite de lege privitor la angajarea răspunderii disciplinare a magistratului fapta prevăzută de art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004, cu consecința nerespectării deciziilor ICCJ, conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, s-ar restrânge formal verificarea aplicării unui RIL la ceea ce s-a statuat în fapt de magistrat și s-ar arunca în derizoriu concursul de fapte cu caracter de abatere disciplinară, deși judecătorul ar trebui să răspundă distinct, pentru fiecare etapă a raționamentului juridic aplicat prin hotărâre.

Pentru argumentele prezentate, a solicitat recurentul a se aprecia că sentința este nelegală, întrucât s-a considerat, cu încălcarea art. 6 din CEDO și art. 31 din Recomandarea CM/Rec (2010)12, că nu ar fi întrunite elementele angajării răspunderii disciplinare, deși faptele imputate judecătorilor constituie, evident, elemente ale abaterilor disciplinare cercetate, ce confirmă exercitarea funcției cu rea credință în sensul legii, o distorsionare conștientă a dreptului reclamantului, în scopul producerii unei vătămări acestuia.

Motivarea instanței, în sensul că interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale ar fi excluse controlului administrativ asupra lor, este o concluzie nelegală dintr-o perspectivă formală și care să justifice neanalizarea de către pârât a faptelor grave sesizate, pentru că normele materiale și procesuale încălcate și invocate punctual în sesizare pot face obiectul verificărilor, sunt în competența inspectorului judiciar.

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, neputându-se reține incidența motivelor de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 sau 8 C. proc. civ.

4.1. Reclamantul A. a învestit secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București cu o acțiune vizând legalitatea Rezoluției nr. 2170/A/04.07.2019 emise de Inspectorul Șef în lucrarea nr. 19-1971/10.04.2019, prin care s-a dispus clasarea sesizării formulate de petent vizând pe doi judecători din cadrul Curții de Apel Cluj sub aspectul abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. ș) și t) prin raportare la art. 99

1

din Legea nr. 303/2004.

Înalta Curte constată că, prin hotărârea recurată, care respectă cerințele impuse de art. 425 C. proc. civ., sub aspectul motivării, prima instanță a interpretat și aplicat corect normele de drept material incidente în raport de obiectul cauzei, analizarea legalității actelor emise de Inspecția Judiciară având în vedere plângerea formulată de recurent asupra rezoluției de clasare contestate, în cauză neexistând aspecte de nelegalitate de natură a determina casarea sentinței.

4.2. Astfel, în ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată.

În sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentului neputând să atragă casarea hotărârii.

4.3. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că prima instanță a interpretat și aplicat corect dispozițiile art. 99 lit. ș) și t) din Legea nr. 303/2004, care nu pot forma obiectul aplicării în abstract, ci numai coroborat cu dispozițiile art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 în ceea ce privește limitele verificării abaterii disciplinare, verificare care poate realiza numai cu respectarea Constituției României și a Legii nr. 303/2004.

Înalta Curte reține că legalitatea rezoluției de clasare se verifică, în concret, în raport cu elementele constitutive ale abaterii disciplinare reclamate.

Conform art. 97 din Legea nr. 303/2004,

"Art. 97. - (1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac."

Soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate, așadar, doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată.

Totodată, potrivit prevederilor art. 99 din Legea nr. 303/2004 "constituie abatere disciplinară: t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

Noțiunile de rea credință și gravă neglijență sunt definite în art. 99

1

alin. (1) și (2) din aceeași lege, după cum urmează:

"(1) Există rea credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Așadar, interpretând elementele constitutive ale abaterii prevăzută la art. 99 lit. t), pentru a fi în prezența exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, în mod necesar, trebuie îndeplinite cumulativ, mai multe cerințe (ca elemente constitutive ale acestei/acestor fapte).

Pentru existența relei credințe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenționat, voit (cu știință), a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămarea unei persoane sau acceptând acest lucru.

De asemenea, pentru existența gravei neglijențe judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească din culpă normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic și nescuzabil.

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că pârâta Inspecția Judiciară trebuia să analizeze dacă există elemente vădite care să conducă la aprecierea atitudinii judecătorilor în sensul reclamat, iar nu să cenzureze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea care a produs nemulțumirea titularului sesizării.

Prin urmare, contrar alegațiilor recurentului-reclamant A., potrivit limitelor trasate de aceste dispoziții legale, verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural. Modul de examinare a argumentelor, apărărilor sau susținerilor părților în cauzele deduse judecății excedează competențelor Inspecției Judiciare, fiind nepermisă reanalizarea cauzei sub aspectul legalității și temeiniciei soluției pronunțate de instanță, în raport de criticile concrete aduse de autorul sesizării, care vizează, după cum corect a constatat și prima instanță prin hotărârea recurată, analizarea fondului, stabilirea situației de fapt (neacordarea preavizului) și interpretarea normelor juridice și aprecierea probelor administrate în cauză.

Astfel, criticile recurentului, vizând modalitatea de soluționare a apelului său și analiza, interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 78, art. 75 alin. (1), art. 272 din Codul muncii de către Curtea de Apel Cluj nu pot fi avute în vedere în demersul judiciar de față.

În ceea ce privește susținerile recurentului conform cărora instanța de fond ar fi făcut o greșită aplicare a prevederilor legale speciale în materie, având a analiza în speță întrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare indicate la lit. ș) și t), în mod temeinic instanța de fond a constatat că reclamantul nu a făcut dovezi în acest sens, criticile invocate prin sesizare și preluate în contestație vizând în concret operațiunile de stabilire a situației de fapt, o interpretare a normelor juridice și o apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activității de judecată și care se subsumează tocmai raționamentului logico-juridic a magistratului.

Înalta Curte reține că stabilirea situației de fapt, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale sunt operațiuni specifice și esențiale ale activității de judecată, care nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac ordinare și, după caz, extraordinare prevăzute de lege, neputând fi primită susținerea recurentului privind lăsarea în afara limitelor stabilite de lege angajarea răspunderii disciplinare a magistratului, în sensul lipsirii de eficiență a dispozițiilor art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004.

Astfel, în cauză, nici Inspecția Judiciară, nici instanța de fond și nici Înalta Curte, în analiza recursului de față, nu au competența de a analiza aspectele învederate de recurent, referitoare la situația de fapt, la interpretarea probatoriilor și la stabilirea încălcării normelor de drept material (art. 272 Codul muncii) în Dosarul nr. x/2018 al Curții de Apel Cluj, inclusiv cu privire la aplicarea Deciziei nr. 8/2014 a ÎCCJ-Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii în soluționarea apelului său.

Interpretarea normelor de drept reprezintă elemente ale raționamentului logico-juridic, fiind o operațiune rațională și logică de determinare a înțelesului și conținutului acestora, un proces intelectiv, în urma căruia judecătorul stabilește situația de fapt ce urmează să o încadreze în drept.

În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influență și presiune, iar opinia pe care acesta și-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac ordinare și/sau extraordinare prevăzute de lege, nu și în cadrul unei verificări disciplinare. A admite o altă interpretare ar însemna a nesocoti principiile constituționale potrivit cărora judecătorul este independent, iar hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar.

În fine, instanța de control judiciar reține că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speță, considerentele hotărârii reprezentând în esență garanția imparțialității judecătorului, a calității actului de justiție, garanție care a fost asigurată din această perspectivă

Astfel, susținerea recurentului-reclamant din memoriul de recurs, în sensul că aspectele sesizate ar constitui elemente ale abaterilor disciplinare, care confirmă exercitarea funcției cu rea-credință și o distorsionarea conștientă a dreptului său în scopul vătămării sale, este lipsită de suport.

4.4. Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia, astfel că, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 398 din 10 iunie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 10 februarie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.