ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 751/2022

Hotărârea instanței de fond 1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 02.09.2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, - A. în ceea ce privește obligațiile fiscale principale, anularea parțială a Deciziei de impunere nr. x/21.06.2018 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/21.06.2018 emise de ANAF-DGAMC și anularea Deciziei nr. 76/28.02.2019 privind soluționarea contestației sale, înregistrată la ANAF-DGSC sub nr. x/30.08.2018, prin care a fost respinsă contestația. - B. în ceea ce privește obligațiile fiscale accesorii, anularea parțială a Deciziei nr. 5809/01.10.2018 referitoare la obligațiile fiscale accesorii reprezentând penalități de nedeclarare și a Deciziei nr. 5809/01.10.2018 referitoare la obligațiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere, și anularea Deciziei nr. 187/15.05.2019 privind soluționarea contestației sale, înregistrate la ANAF-DGSC sub nr. x/26.11.2018, prin care i-a fost respinsă contestația, anulare parțială corespunzător anulării parțiale a sumelor principale indicate la pct. A. A solicitat reclamanta admiterea acțiunii și anularea parțială a obligațiilor fiscale principale indicate, privind neîncadrarea alocației individuale de hrană acordate în baza prevederilor Legii nr. 142/1998 privind acordarea tichetelor de masă, și neaplicarea tratamentului fiscal aferent tichetelor de masă acordate potrivit legii ca și a obligațiilor accesorii aferente acestora și exonerarea de la plata respectivelor sume. În subsidiar, a precizat că, în ipoteza în care s-a considera că alocația individuală de masă caldă acordată de societate nu ar îndeplini condițiile Legii nr. 142/1998, contestă modalitatea de calcul a obligațiilor fiscale suplimentare și accesorii, respectiv al venitului brut pentru scopul determinării impozitului pe venit și a contribuțiilor sociale obligatorii, ca și a accesoriilor. 1.

Prin sentința civilă nr. 130 din 9 octombrie 2020, Curtea a anulat în întregime Deciziile nr. 76/28.02.2019 și nr. 187/15.05.2019 emise de pârâta de rândul 2 privind respingerea contestațiilor formulate de reclamantă vizând obligațiile fiscale principale în sumă de 12.508.323 RON, respectiv obligatiilor fiscale accesorii în cuantum de 5.324.153 RON respectiv 2.102.188 RON. A anulat parțial Decizia de impunere nr. x/21.06.2018 și Raportul de inspecție fiscală nr. x/21.06.2018 ambele emise de pârâta de rândul 1 pentru suma de 12.508.323 RON, reprezentând următoarele obligații fiscale stabilite suplimentar: contribuția de asigurări sociale datorată de angajator, în sumă de 5.179.074 RON, contribuția de asigurări sociale datorată de angajat, în sumă de 3.020.013 RON; contribuția de asigurări sociale de sănătate datorată de angajator, în sumă de 1.500.083 RON; contribuția de asigurări sociale de sănătate datorată de angajat, în sumă de 1.586.627 RON; contribuția pentru șomaj angajator, în sumă de 144.239 RON; contribuția pentru șomaj angajat, în sumă de 144.239 RON; contribuția pentru accidente de muncă și boli profesionale, în sumă de 85.442 RON; contribuția pentru Fondul de Garantare, în sumă de 72.119 RON; contribuția pentru concedii și indemnizații, în sumă de 245.206 RON; impozit pe venit, în sumă de 531.281 RON. A anulat parțial deciziile referitoare la obligațiile fiscale accesorii reprezentând penalități de nedeclarare nr. 5809/01.10.2018 și referitoare la obligațiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere nr. 5809/01.10.2018 pentru următoarele sume: - 2.102.188 RON, reprezentând penalități de nedeclarare pentru obligații fiscale principale, nedeclarate sau declarate incorect și stabilite de organul de inspecție fiscală prin decizii de impunere; - 5.324.153 RON, reprezentând dobânzi și penalități de întârziere, respectiv: suma de 3.927.183 RON - dobânzi aferente contribuțiilor sociale obligatorii și impozitului pe veniturile din salarii; suma de 1.396.970 RON - penalități de întârziere aferente contribuțiilor sociale obligatorii și impozitului pe veniturile din salarii. A obligat pârâtele în solidar la plata către reclamantă a sumei de 96.269,42 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. 2. Cererile de recurs Împotriva acestei hotărâri, au formulat recurs ambele pârâte. 2.1. Recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate în sensul respingerii acțiunii în totalitate, ca neîntemeiată. După ce a prezentat, pe scurt, cele reținute de prima instanță, recurenta-pârâtă a reiterat aceleași argumente prezentate în cuprinsul întâmpinării la cererea de chemare în judecată, depusă în fața instanței de fond, referitoare la Decizia de soluționare a contestației nr. 76/28.02.2019 și la Decizia de soluționare a contestației nr. 187/15.05.2019. În plus, recurenta-pârâtă a criticat hotărârea instanței de fond cu privire la obligarea pârâtelor în solidar la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 96.269 RON, apreciind că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 451-453 C. proc. civ., cauza neprezentând o complexitate deosebită. 2.2. Recurenta-pârâtă ANAF-Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și-a întemeiat recursul pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. A apreciat recurenta că instanța de fond a interpretat eronat prevederile Legii nr. 142/1998 și ale H.G. nr. 5/1999 și H.G. nr. 23/2015, după care a reluat susținerile prezentate prin întâmpinarea formulată față de acțiunea intimatei-reclamante, depus în cursul judecății fondului cauzei. A mai susținut recurenta că nu poate fi de acord cu susținerea instanței de fond, în sensul că reclamanta a întocmit documente echivalente care permit atingerea scopului urmărit de legiuitor, și că instanța de fond în mod greșit a omologat raportul de expertiză. Recurenta a criticat soluția instanței de fond referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată, solicitând aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Apărările formulate Intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare față de ambele recursuri, prin care a solicitat a se constata nulitatea recursurilor, pentru lipsa motivării reale, în sensul neprezentării de către recurente în concret a argumentelor de pretinsă nelegalitate a hotărârii de fond. În subsidiar, pe fond, a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

Decizia instanței de recurs Înalta Curte urmează a analiza, cu prioritate, conform art. 248 C. proc. civ., în condițiile art. 489 alin. (2) raportat la art. 499 C. proc. civ., excepția nulității recursurilor, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare. 4.1. Instanța de control judiciar constată că niciunul dintre recursuri nu îndeplinește cerințele de formă prevăzute de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. Din lecturarea susținerilor recurentelor-pârâte, rezultă că acestea au invocat formal motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără, însă, a evidenția niciun element de nelegalitate a sentinței atacate care să se poată încadra în motivul de casare menționat. Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înțelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 488 C. proc. civ. În acest sens, este de subliniat faptul că prin dispozițiile art. 489 C. proc. civ. se sancționează cu nulitatea nemotivarea recursului, înțeleasă atât în contextul în care cererea de exercitare a căii de atac nu cuprinde nicio critică la adresa hotărârii atacate (ipoteza prevăzută la alin. (1) al articolului menționat) dar și în situația în care motivele expuse în cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 (ipoteza prevăzută la alin. (2) al articolului). Înalta Curte are în vedere faptul că noțiunea de motivare a recursului trebuie înțeleasă pornind de la trăsăturile specifice ale acestei căi de atac și continuând, apoi, cu faptul că motivele de casare sunt expres și limitativ prevăzute la art. 488 alin. (1) punctele1-8 C. proc. civ. Reglementând calea de atac a recursului, legiuitorul prevede, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanței de control judiciar competente examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Suplimentar celor arătate anterior, se impune a fi precizat faptul că obligația de motivare a recursului presupune concretizarea criticilor recurentului în raport de soluția instanței de fond, astfel că motivarea imprecisă sau generală atrage sancțiunea nulității recursului, în condițiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. 4.2. Raportat cu cele reținute, analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că, deși, la nivel formal, recurentele-pârâte au invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cererile de exercitare a căii de atac nu cuprind o dezvoltare concretă a ipotezelor avute în vedere de legiuitor pentru reglementarea acestui motiv de casare. Ambele recurente, după cum s-a expus la pct. 2 al prezentei decizii, s-au limitat la a arăta o parte a considerentelor primei instanțe și la a reitera aceleași argumente formulate în fața instanței de fond, prin întâmpinările la acțiune, fără, însă, a-și circumstanția în niciun mod critica de nelegalitate și fără a motiva de ce instanța de fond ar fi încălcat sau ar fi aplicat greșit normele de drept material incidente cauzei. Această critică ar fi presupus, în primul rând, identificarea explicită a normei sau normelor de drept material aplicabile cauzei și apoi demonstrarea modului în care măsurile adoptate de instanța fondului încalcă sau reprezintă o greșită aplicare a acestor norme de drept material. Faptul că recurenta-pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a intercalat unele fraze, prin care își exprimă nemulțumirea față de hotărârea primei instanțe și indică actele normative incidente, nu echivalează cu motivarea recursului. Recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventualele greșeli de apreciere a situației de fapt deduse judecății, instanța de recurs fiind competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material sau procesual. O astfel de abordare nu satisface exigențele art. 486 C. proc. civ., astfel că devin aplicabile dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. 4.3. În ceea ce privește criticile formulate de recurente cu privire la proporționalitatea cheltuielilor de judecată în raport cu complexitatea cauzei, Înalta Curte apreciază că acestea, după cum s-a statuat și în Decizia nr. 3/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., astfel că nu pot fi analizate. 4.4. Față de cererea intimatei-reclamante de obligarea a recurentelor la plata cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariu avocațial în sumă de 24.774,18 RON, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., ținând seama de activitatea desfășurată de avocat în faza recursului, va obliga recurentele-pârâte la plata sumei de 14.000 RON reprezentând onorariu de avocat către recurenta-reclamantă. 4.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 486 alin. (3) și art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează a constata nulitatea recursurilor. PENTRU ACESTE MOTIVE,