ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3730/2013

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 10556 din 1 iulie 2009 Tribunalul București, secția a VI-a comercială a admis excepția prematurității acțiunii formulate de reclamanta C.C. B.V. Olanda împotriva pârâtului R.S. respingând acțiunea formulată împotriva acestuia ca fiind prematur introdusă și a admis excepția lipsei calității procesuale active și a respins cererea formulată împotriva pârâtei SC A.R. - A.V.I.G. SA București, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă. Prin Decizia comercială nr. 559 din 16 decembrie 2009 Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a admis apelul reclamantei, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe cu motivarea că procedura concilierii directe prevăzută de art. 720 1 C. proc.

civ. a fost efectuată cu pârâta SC A.R. - A.V.I.G. SA București, astfel că ea produce efecte și în ceea ce-l privește pe pârâtul R.S. care are același interes juridic situație în care nu era necesară efectuarea unei proceduri distincte de conciliere directă. Excepția lipsei calității procesuale active a fost respinsă cu motivarea că societatea N.B. NV Olanda este deținătoarea poliței de asigurare x/04, iar plata sumei asigurate a fost efectuată de A. în calitate de broker al asigurătorilor F. și A. către numitul B.B., conform documentelor depuse la dosar. Prin urmare, R.N.N. este asiguratul din polița de asigurare și în temeiul acestei calități a emis formularul de subrogare în favoarea asigurătorilor F. și A. prin brokerul A., care în calitate de mandatar a împuternicit-o pe reclamantă să formuleze acțiune împotriva pârâtei SC A.R.

- A.V.I.G. SA București, în calitate de asigurător legal al pârâtului R.S. precum și împotriva acestuia în calitate de persoană responsabilă pentru daunele cauzate ca urmare a accidentului de circulație care a avut loc la data de 17 iunie 2005 în localitatea Bucoșnița, județul Caraș-Severin România. Această hotărâre a rămas irevocabilă prin Decizia nr. 217 din 9 iunie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 22801/3/2008 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, prin respingerea recursului declarat de pârâta SC A.R. - A.V.I.G. SA București. Soluționând cauza în rejudecare, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin Sentința nr. 1954 din 15 februarie 2002 a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta C.C.

B.V. Olanda împotriva pârâților SC A.R. - A.V.I.G. SA București și R.S. cu consecința obligării pârâtei SC A.R. - A.V.I.G. SA București la plata sumei de 81.804,05 euro și a penalităților de întârziere de 0,1% pe zi, aferente acestei sume începând cu data pronunțării hotărârii și până la achitarea debitului. Pârâtul R.S. a fost obligat la plata sumei de 13.288,65 euro și a dobânzii legale aferente acestei sume începând cu data pronunțării sentinței și până la achitarea debitului. S-a dispus majorarea onorariului de expert cu suma de 4.000 RON, fiecare dintre pârâți fiind obligați la plata sumei de câte 2.000 RON cu acest titlu, precum și la plata cheltuielilor de judecată. Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că reclamanta în calitate de reprezentant al societății A.R.M.

a chemat în judecată pârâții SC A.R. - A.V.I.G. SA București și R.S. solicitând obligarea acestora în solidar la plata sumei de 95.092,70 euro cu titlu de despăgubire pentru distrugerea bunurilor în accidentul de circulație ce a avut loc la data de 17 iunie 2005, precum și a penalităților de 0,1% pe zi de întârziere aferente acestei sume. Prin precizările ulterioare, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei SC A.R. - A.V.I.G. SA București la plata sumei de 81.804,05 euro și a pârâtului R.S. la plata diferenței de 13.288,65 euro, precum și a penalităților de întârziere, respectiv dobânzilor legale aferente acestor sume. În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că la data de 17 iunie 2005 pe raza comunei Bucoșnița, județul Caraș-Severin a avut loc un accident de circulație în care au fost implicate autovehicul condus de pârâtul R.S.

și autovehiculul autotractor și remorcă încărcat cu marfă proprietatea societății N.T. (R.N.) B. Olanda, marfa fiind transportată pe ruta Olanda - Turcia. Vinovat de producerea accidentului este pârâtul, conform procesului-verbal de constatare a contravenției, în urma coliziunii ambele autovehicule au suferit avarii și de asemenea, o parte din marfa transportată a fost distrusă în totalitate, iar o altă parte a fost reambalată de șoferul autotractorului, a doua zi fiind încărcată într-un alt autovehicul al transportatorului și transportată în Turcia unde serviciul de calitate al societății R.N. a decis returnarea mărfii în Olanda, iar în urma expertizării s-a decis distrugerea acesteia. Întrucât persoana vinovată de producerea accidentului, respectiv pârâtul R.S.

era titularul poliței de asigurare obligatorie de răspundere civilă emisă de pârâta SC A.R. - A.V.I.G. SA București și având în vedere că în drepturile proprietarului mărfurilor distruse în accident s-au subrogat prin plată asigurătorii acestuia, F. și A. prin brokerul A., de la care reclamanta a primit împuternicire pentru exercitarea acțiunii în regres împotriva SC A.R. - A.V.I.G. SA București ca asigurător al pârâtului R.S., precum și împotriva acestuia în calitate de autor al accidentului, reclamanta a solicitat obligarea acestora la plata sumelor anterior menționate. Raportând această stare de fapt la probele administrate în cauză, prima instanță a apreciat în temeiul art. 998, 999 C. civ.

și art. 49 și 54 din Legea nr. 136/1995, că cererea reclamantei este întemeiată în condițiile în care documentele de transport, raportul de expertiză extrajudiciară întocmit de B. după producerea accidentului precum și expertiza efectuată în cauză au stabilit faptul că marfa transportată a fost parțial distrusă în accident, iar o altă parte rămasă în autovehicul s-a deteriorat ulterior acestui moment prin avarierea ambalajelor, deși conducătorul autor al autovehiculului care transporta bunurile a reambalat o parte din produse.

În acest context, arată tribunalul, transportatorul a luat toate măsurile care în mod rezonabil puteau fi luate în acele împrejurări pentru a încerca să limiteze paguba însă, având în vedere faptul că produsele transportate reprezentau alimente perisabile acestea au devenit periculoase, în sensul prevăzut de art. 2 lit. c) din Legea nr. 245/2004 prezentând un risc în sensul prevăzut de art. 3 lit. k) din aceeași lege constând în probabilitatea apariției unui efect nociv pentru sănătate și severitatea acestui efect ca urmare a expunerii unui pericol, chiar și prin avarierea ambalajului având în vedere variațiile de temperatură și umiditate. Acelorași riscuri erau supuse și instrumentele medicale speciale destinate asigurării alimentației artificiale a bolnavilor.

Prin urmare, reținând că accidentul de circulație produs din culpa pârâtului R.S. a determinat distrugerea întregii cantități de marfă aflată în proprietatea societății N.T. (R.N. Olanda) prima instanță a admis acțiunea obligând pârâții la plata sumelor solicitate. Totodată s-a înlăturat apărarea pârâtei SC A.R. - A.V.I.G. SA București potrivit căreia valoarea despăgubirilor trebuia redusă la limita plafonului prevăzut de art. 23 din Convenția CMR, cu motivarea că această dispoziție legală reglementează cuantumul despăgubirilor datorate de transportator în situația în care marfa a pierit total sau parțial din culpa sa, situație care nu este incidență în speță, răspunderea celor doi pârâți fiind angajată în temeiul art. 998 - 999 C. civ.

și respectiv art. 49 și 54 din Legea nr. 136/1995. Apelul formulat de pârâta SC A.R. - A.V.I.G. SA București a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 399 din 17 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă. În argumentarea deciziei pronunțate instanța de apel a arătat că dispozițiile art. 21 din Normele tehnice aprobate prin Ordinul nr. 3108/2004 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor au fost corect aplicate, tribunalul reținând culpa exclusivă a pârâtului R.S. în producerea pagubei. Convenția CMR reglementează raporturile juridice de transport internațional, drepturile și obligațiile părților din contractul de transport, astfel că nu este incidență în speță. Legile nr. 245/2004 și nr. 150/2004 sunt incidente în speță în condițiile în care mărfurile au fost avariate și transbordate în limitele teritoriale, fiind aplicabile pe teritoriul României potrivit principiului constituțional al teritorialității.

Pe de altă parte, Legea nr. 245/2004 transpune Directiva 2001/1995/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind standardele europene pentru produsele destinate consumatorilor, iar conform Regulamentului CE 178/2002 produsele alimentare exportate din Comunitate trebuie să respecte aceleași cerințe de siguranță alimentară stabilite de regulament. A fost înlăturată critica referitoare la stabilirea culpei transportatorului, cu motivarea că acesta și-a îndeplinit obligația esențială de a efectua transportul în siguranță luând măsurile de conservare, posibile în acele condiții, iar pe de altă parte probele administrate au stabilit culpa exclusivă a pârâtului R.S.

în producerea accidentului, tribunalul interpretând corect constatările efectuate cu privire la deteriorarea mărfii a concluzionat că pierderea în parte a calității produselor are drept consecință imposibilitatea utilizării acestora conform destinației, în același sens fiind și actele normative anterior menționate. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC A.R. - A.V.I.G. SA București criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susținând că hotărârea instanței de apel este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a prevederilor art. 1003 C. civ., art. 49 și 54 din Legea nr. 136/1995, art. 21 din Normele tehnice aprobate prin Ordinul CSA nr. 3108/2005, a prevederilor art. 14, art. 16 și art. 17 din Convenția CMR, precum și a prevederilor Legii nr. 145/2004 privind securitatea generală a produselor și a Legii nr. 150/2004 privind siguranța alimentelor republicată.

În dezvoltarea criticilor recurenta invocă faptul că, în mod greșit instanța de apel, a apreciat că în speță sunt aplicabile dispozițiile Legilor nr. 245/2004 și 150/2004 care erau incidente doar în ipoteza în care marfa era supusă unei expertizări pe teritoriul României sau aceasta era destinată consumului intern, niciuna dintre aceste ipoteze nefiind îndeplinite în speță. În concret, arată recurenta, marfa era în tranzit pe teritoriul României, întreaga cantitate a fost pierdută pe parcursul transportului, precum și ca urmare a returnării la expeditor iar pentru a fi declarată nesigură potrivit legislației române, marfa parțial deteriorată și cea nedeteriorată trebuia supusă unui control calitativ în urma căruia se putea stabili modul și gradul de contaminare sau distrugere.

Având în vedere că raportul de expertiză extrajudiciară efectuat de B. face o analiză detaliată a întregului lot de marfă arătând care dintre produse erau degradate și care erau intacte, însă și-au pierdut aspectul comercial, instanța era obligată să ia în considerare această analiză și să constate aplicabilitatea legii bulgare în domeniu. A doua critică vizează faptul că în mod greșit s-a apreciat prin decizia recurată că transportatorul și-a îndeplinit obligațiile esențiale de a efectua transportul în siguranță, deși în conformitate cu art. 14, art. 16 și art. 17 din Convenția CMR, acesta are o obligație de rezultat și nu de diligentă, fiind răspunzător pentru pierderea totală sau parțială ori pentru avarierea mărfii primite pentru efectuarea transportului fiind obligat să ia toate măsurile ce se impun pentru conservarea mărfii și având posibilitatea să o valorifice în cazuri urgente.

Prin urmare, rezultă că instanța trebuia să verifice dacă transportatorul și-a îndeplinit sau nu obligațiile contractuale în conformitate cu Convenția CMR pentru că în caz contrar potrivit art. 21 din Ordinul nr. 3108/2005 cel chemat să răspundă va fi putea fi obligat numai în măsura în paguba care îi este imputabilă. Decizia recurată încalcă și dispozițiile art. 49 din Legea nr. 136/1995, susține recurenta, prin ultimul motiv de recurs argumentând că instanța de apel trebuia să aplice dispozițiile art. 1003 C. civ., cu consecința că asigurătorul poate fi obligat doar la plata despăgubirii pentru partea din prejudiciu imputabilă asiguratului său și nu pentru pierderea întregii încărcături. Deși, este real faptul că pârâtul R.S.

este vinovat de producerea accidentului de circulație acesta nu poartă întreaga răspundere pentru distrugerea în totalitate a mărfii, prejudiciul fiind imputabil și transportatorului care nu a luat măsurile ce se impuneau conform CMR pentru limitarea pagubelor, aspecte dovedite prin expertiza extrajudiciară efectuată în cauză. Prin întâmpinările formulate intimații au solicitat respingerea recursului. Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate și dispozițiilor legale anterior menționate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, cu precizarea că nu vor fi avute în vedere criticile referitoare la modul de interpretare a probelor administrate în cauză, respectiv a expertizei extrajudiciare efectuate de B., întrucât acestea sunt aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate fiind, prin urmare, excluse analizei instanței de recurs, din perspectiva specificului acestei căi de atac.

De asemenea, criticile referitoare la aplicabilitatea legii bulgare, și respectiv aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1003 C. civ. reprezintă critici noi formulate pentru prima dată în recurs, astfel încât, în mod evident, fiind invocate omisso medio, exced analizei acestei instanțe.

Referitor la primul motiv vizând aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 245/2004 privind siguranța generală a produselor și a Legii nr. 150/2004 privind siguranța alimentelor, în sensul că acestea nu sunt incidente speței și trebuiau înlăturate de la aplicare, Înalta Curte observă că instanțele anterioare, în mod corect au argumentat că aceste acte normative sunt aplicabile pe teritoriul Românei potrivit principiului constituțional al teritorialității, în condițiile în care mărfurile au fost avariate și transbordate în limitele teritoriale, în considerarea faptului că Legea nr. 245/2004 transpune Directiva nr. 201/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului și este concordantă cu Regulamentul CE nr. 178/2002.

Actele comunitare privesc standardele europene pentru produsele destinate consumatorilor stabilind că produsele alimentare exportate din Comunitate trebuie să respecte aceleași cerințe de siguranță alimentară prevăzute de Regulament. Relevant în această privință este faptul că Legea nr. 245/2004 transpune Directiva nr. 2001/1995/CE a Parlamentului European și a Consiliului referitoare la securitatea generală a produselor, astfel că aceleași reguli se aplică în orice altă țară membră a Uniunii Europene, inclusiv în Bulgaria, Olanda și România, iar această lege este conformă Regulamentului CE nr. 178/2002 de stabilire a principiilor și cerințelor generale ale legislației în domeniul alimentar și de stabilire a procedurilor în domeniul siguranței alimentelor, aceleași principii și proceduri referitoare la siguranța alimentelor fiind prevăzute și de Legea nr. 150/2004.

În consecință, această critică formulată de recurentă este nefondată și va fi înlăturată ca atare. Concluzia este identică și în privința aplicării greșite a dispozițiilor art. 14, art. 16 și art. 17 din CMR, în condițiile în care ambele instanțe au reținut în mod corect că, Convenția CMR reglementează raporturile juridice de transport internațional stabilind drepturile și obligațiile ce revin transportatorului și beneficiarului mărfii și nivelul despăgubirilor datorate pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor asumate prin contractul de transport astfel că, în speță, nu sunt incidente aceste dispoziții, răspunderea celor doi pârâți fiind angajată în temeiul prevederilor art. 998, 999 C. civ.

și respectiv art. 49 și 54 din Legea nr. 136/1996. Cu toate acestea, decizia recurată a arătat, pe baza probelor administrate în cauză că, transportatorului nu îi poate fi reținută nicio culpă pentru deteriorarea parțială a mărfii, întrucât acesta a luat toate măsurile de a efectua transportul în siguranță și de a limita pagubele produse ca urmare a accidentului provocat din culpa exclusivă a pârâtului R.S. și a luat toate măsurile de conservare reambalând mărfurile care nu au fost avariate, însă având în vedere specificul acestora, respectiv produse perisabile și instrumente medicale, a rezultat că pierderea, chiar și în parte, a calității produselor a avut drept consecință imposibilitatea utilizării acestora conform destinației.

De asemenea și motivul de recurs referitor la încălcarea prevederilor art. 49 din Legea nr. 136/1995 este lipsit de suport în condițiile în care invocând aplicarea greșită a acestei dispoziții legale recurenta, în realitate reia criticile privind culpa transportatorului care nu a luat măsurile ce se impuneau conform Convenției CMR pentru limitarea pagubei, dispozițiile Convenției nefiind incidente în speță, astfel cum s-a precizat anterior. În conformitate cu art. 49 din lege asigurătorul, respectiv recurenta, are obligația de a acorda despăgubiri pentru prejudiciile de care asigurații săi, în speță, pârâtul R.S. răspund.

În cauză s-a stabilit culpa exclusivă a asiguratului recurentei în producerea accidentului care a avut drept consecință directă deteriorarea totală a mărfii transportate, astfel încât, prin decizia recurată aplicând corect prevederile legale anterior menționate instanța de apel a argumentat că asigurătorul este obligat la plata despăgubirilor pentru prejudiciile cauzate în acest mod. În concluzie, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul pârâtei este nefondat și va fi respins și de asemenea, și cererea intimatei reclamante C.C. B.V. Olanda privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată având în vedere că prin copiile necertificate și ilizibile depuse la dosar nu rezultă plata sumelor solicitate conform art. 274 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul formulat de pârâta SC A.R. - A.V.I.G. SA București împotriva Deciziei civile nr. 399 din 17 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. Respinge cererea intimatei C.C. B.V. Olanda de acordare a cheltuielilor de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 noiembrie 2013. Procesat de GGC - CL