ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3730/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3730/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 10556 din 1 iulie

2009 Tribunalul București, secția a VI-a comercială a admis excepția

prematurității acțiunii formulate de reclamanta C.C. B.V. Olanda împotriva

pârâtului R.S. respingând acțiunea formulată împotriva acestuia ca fiind

prematur introdusă și a admis excepția lipsei calității procesuale active și a

respins cererea formulată împotriva pârâtei SC A.R. - A.V.I.G. SA București, ca

fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.

Prin Decizia

comercială nr. 559 din 16 decembrie 2009 Curtea de Apel București, secția a V-a

civilă, a admis apelul reclamantei, a desființat sentința și a trimis cauza

spre rejudecare aceleiași instanțe cu motivarea că procedura concilierii

directe prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ. a fost efectuată cu

pârâta SC A.R. - A.V.I.G. SA București, astfel că ea produce efecte și în ceea

ce-l privește pe pârâtul R.S. care are același interes juridic situație în care

nu era necesară efectuarea unei proceduri distincte de conciliere directă.

Excepția lipsei

calității procesuale active a fost respinsă cu motivarea că societatea N.B. NV

Olanda este deținătoarea poliței de asigurare x/04, iar plata sumei asigurate a

fost efectuată de A. în calitate de broker al asigurătorilor F. și A. către

numitul B.B., conform documentelor depuse la dosar. Prin urmare, R.N.N. este

asiguratul din polița de asigurare și în temeiul acestei calități a emis

formularul de subrogare în favoarea asigurătorilor F. și A. prin brokerul A.,

care în calitate de mandatar a împuternicit-o pe reclamantă să formuleze

acțiune împotriva pârâtei SC A.R. - A.V.I.G. SA București, în calitate de

asigurător legal al pârâtului R.S. precum și împotriva acestuia în calitate de

persoană responsabilă pentru daunele cauzate ca urmare a accidentului de

circulație care a avut loc la data de 17 iunie 2005 în localitatea Bucoșnița,

județul Caraș-Severin România.

Această hotărâre a

rămas irevocabilă prin Decizia nr. 217 din 9 iunie 2010 pronunțată în Dosarul

nr. 22801/3/2008 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială,

prin respingerea recursului declarat de pârâta SC A.R. - A.V.I.G. SA București.

Soluționând cauza în

rejudecare, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin Sentința nr. 1954

din 15 februarie 2002 a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta C.C.

B.V. Olanda împotriva pârâților SC A.R. - A.V.I.G. SA București și R.S. cu

consecința obligării pârâtei SC A.R. - A.V.I.G. SA București la plata sumei de

81.804,05 euro și a penalităților de întârziere de 0,1% pe zi, aferente acestei

sume începând cu data pronunțării hotărârii și până la achitarea debitului.

Pârâtul R.S. a fost obligat la plata sumei de 13.288,65 euro și a dobânzii

legale aferente acestei sume începând cu data pronunțării sentinței și până la

achitarea debitului. S-a dispus majorarea onorariului de expert cu suma de

4.000 RON, fiecare dintre pârâți fiind obligați la plata sumei de câte 2.000

RON cu acest titlu, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța

această soluție prima instanță a reținut, în esență, că reclamanta în calitate de

reprezentant al societății A.R.M. a chemat în judecată pârâții SC A.R. -

A.V.I.G. SA București și R.S. solicitând obligarea acestora în solidar la plata

sumei de 95.092,70 euro cu titlu de despăgubire pentru distrugerea bunurilor în

accidentul de circulație ce a avut loc la data de 17 iunie 2005, precum și a

penalităților de 0,1% pe zi de întârziere aferente acestei sume. Prin

precizările ulterioare, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei SC A.R. -

A.V.I.G. SA București la plata sumei de 81.804,05 euro și a pârâtului R.S. la

plata diferenței de 13.288,65 euro, precum și a penalităților de întârziere,

respectiv dobânzilor legale aferente acestor sume.

În motivarea acțiunii

reclamanta a arătat că la data de 17 iunie 2005 pe raza comunei Bucoșnița,

județul Caraș-Severin a avut loc un accident de circulație în care au fost

implicate autovehicul condus de pârâtul R.S. și autovehiculul autotractor și

remorcă încărcat cu marfă proprietatea societății N.T. (R.N.) B. Olanda, marfa

fiind transportată pe ruta Olanda - Turcia. Vinovat de producerea accidentului

este pârâtul, conform procesului-verbal de constatare a contravenției, în urma

coliziunii ambele autovehicule au suferit avarii și de asemenea, o parte din

marfa transportată a fost distrusă în totalitate, iar o altă parte a fost

reambalată de șoferul autotractorului, a doua zi fiind încărcată într-un alt

autovehicul al transportatorului și transportată în Turcia unde serviciul de

calitate al societății R.N. a decis returnarea mărfii în Olanda, iar în urma expertizării

s-a decis distrugerea acesteia.

Întrucât persoana

vinovată de producerea accidentului, respectiv pârâtul R.S. era titularul

poliței de asigurare obligatorie de răspundere civilă emisă de pârâta SC A.R. -

A.V.I.G. SA București și având în vedere că în drepturile proprietarului

mărfurilor distruse în accident s-au subrogat prin plată asigurătorii acestuia,

F. și A. prin brokerul A., de la care reclamanta a primit împuternicire pentru

exercitarea acțiunii în regres împotriva SC A.R. - A.V.I.G. SA București ca

asigurător al pârâtului R.S., precum și împotriva acestuia în calitate de autor

al accidentului, reclamanta a solicitat obligarea acestora la plata sumelor

anterior menționate.

Raportând această

stare de fapt la probele administrate în cauză, prima instanță a apreciat în

temeiul art. 998, 999 C. civ. și art. 49 și 54 din Legea nr. 136/1995, că

cererea reclamantei este întemeiată în condițiile în care documentele de

transport, raportul de expertiză extrajudiciară întocmit de B. după producerea

accidentului precum și expertiza efectuată în cauză au stabilit faptul că marfa

transportată a fost parțial distrusă în accident, iar o altă parte rămasă în

autovehicul s-a deteriorat ulterior acestui moment prin avarierea ambalajelor,

deși conducătorul autor al autovehiculului care transporta bunurile a reambalat

o parte din produse.

În acest context,

arată tribunalul, transportatorul a luat toate măsurile care în mod rezonabil

puteau fi luate în acele împrejurări pentru a încerca să limiteze paguba însă,

având în vedere faptul că produsele transportate reprezentau alimente

perisabile acestea au devenit periculoase, în sensul prevăzut de art. 2 lit. c)

din Legea nr. 245/2004 prezentând un risc în sensul prevăzut de art. 3 lit. k)

din aceeași lege constând în probabilitatea apariției unui efect nociv pentru

sănătate și severitatea acestui efect ca urmare a expunerii unui pericol, chiar

și prin avarierea ambalajului având în vedere variațiile de temperatură și

umiditate. Acelorași riscuri erau supuse și instrumentele medicale speciale

destinate asigurării alimentației artificiale a bolnavilor.

Prin urmare, reținând

că accidentul de circulație produs din culpa pârâtului R.S. a determinat

distrugerea întregii cantități de marfă aflată în proprietatea societății N.T.

(R.N. Olanda) prima instanță a admis acțiunea obligând pârâții la plata sumelor

solicitate. Totodată s-a înlăturat apărarea pârâtei SC A.R. - A.V.I.G. SA

București potrivit căreia valoarea despăgubirilor trebuia redusă la limita

plafonului prevăzut de art. 23 din Convenția CMR, cu motivarea că această

dispoziție legală reglementează cuantumul despăgubirilor datorate de

transportator în situația în care marfa a pierit total sau parțial din culpa

sa, situație care nu este incidență în speță, răspunderea celor doi pârâți

fiind angajată în temeiul art. 998 - 999 C. civ. și respectiv art. 49 și 54 din

Legea nr. 136/1995.

Apelul formulat de

pârâta SC A.R. - A.V.I.G. SA București a fost respins ca nefondat prin Decizia

civilă nr. 399 din 17 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a V-a

civilă.

În argumentarea

deciziei pronunțate instanța de apel a arătat că dispozițiile art. 21 din

Normele tehnice aprobate prin Ordinul nr. 3108/2004 al Comisiei de Supraveghere

a Asigurărilor au fost corect aplicate, tribunalul reținând culpa exclusivă a

pârâtului R.S. în producerea pagubei.

Convenția CMR

reglementează raporturile juridice de transport internațional, drepturile și

obligațiile părților din contractul de transport, astfel că nu este incidență

în speță. Legile nr. 245/2004 și nr. 150/2004 sunt incidente în speță în

condițiile în care mărfurile au fost avariate și transbordate în limitele

teritoriale, fiind aplicabile pe teritoriul României potrivit principiului

constituțional al teritorialității.

Pe de altă parte,

Legea nr. 245/2004 transpune Directiva 2001/1995/CE a Parlamentului European și

a Consiliului privind standardele europene pentru produsele destinate

consumatorilor, iar conform Regulamentului CE 178/2002 produsele alimentare

exportate din Comunitate trebuie să respecte aceleași cerințe de siguranță

alimentară stabilite de regulament.

A fost înlăturată

critica referitoare la stabilirea culpei transportatorului, cu motivarea că

acesta și-a îndeplinit obligația esențială de a efectua transportul în siguranță

luând măsurile de conservare, posibile în acele condiții, iar pe de altă parte

probele administrate au stabilit culpa exclusivă a pârâtului R.S. în producerea

accidentului, tribunalul interpretând corect constatările efectuate cu privire

la deteriorarea mărfii a concluzionat că pierderea în parte a calității

produselor are drept consecință imposibilitatea utilizării acestora conform

destinației, în același sens fiind și actele normative anterior menționate.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta SC A.R. - A.V.I.G. SA București criticând-o

pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

susținând că hotărârea instanței de apel este lipsită de temei legal și a fost

dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a prevederilor art.

1003 C. civ., art. 49 și 54 din Legea nr. 136/1995, art. 21 din Normele tehnice

aprobate prin Ordinul CSA nr. 3108/2005, a prevederilor art. 14, art. 16 și

art. 17 din Convenția CMR, precum și a prevederilor Legii nr. 145/2004 privind

securitatea generală a produselor și a Legii nr. 150/2004 privind siguranța

alimentelor republicată.

În dezvoltarea

criticilor recurenta invocă faptul că, în mod greșit instanța de apel, a

apreciat că în speță sunt aplicabile dispozițiile Legilor nr. 245/2004 și

150/2004 care erau incidente doar în ipoteza în care marfa era supusă unei

expertizări pe teritoriul României sau aceasta era destinată consumului intern,

niciuna dintre aceste ipoteze nefiind îndeplinite în speță.

În concret, arată

recurenta, marfa era în tranzit pe teritoriul României, întreaga cantitate a

fost pierdută pe parcursul transportului, precum și ca urmare a returnării la

expeditor iar pentru a fi declarată nesigură potrivit legislației române, marfa

parțial deteriorată și cea nedeteriorată trebuia supusă unui control calitativ

în urma căruia se putea stabili modul și gradul de contaminare sau distrugere.

Având în vedere că

raportul de expertiză extrajudiciară efectuat de B. face o analiză detaliată a

întregului lot de marfă arătând care dintre produse erau degradate și care erau

intacte, însă și-au pierdut aspectul comercial, instanța era obligată să ia în

considerare această analiză și să constate aplicabilitatea legii bulgare în

domeniu.

A doua critică

vizează faptul că în mod greșit s-a apreciat prin decizia recurată că

transportatorul și-a îndeplinit obligațiile esențiale de a efectua transportul

în siguranță, deși în conformitate cu art. 14, art. 16 și art. 17 din Convenția

CMR, acesta are o obligație de rezultat și nu de diligentă, fiind răspunzător

pentru pierderea totală sau parțială ori pentru avarierea mărfii primite pentru

efectuarea transportului fiind obligat să ia toate măsurile ce se impun pentru

conservarea mărfii și având posibilitatea să o valorifice în cazuri urgente.

Prin urmare, rezultă

că instanța trebuia să verifice dacă transportatorul și-a îndeplinit sau nu

obligațiile contractuale în conformitate cu Convenția CMR pentru că în caz

contrar potrivit art. 21 din Ordinul nr. 3108/2005 cel chemat să răspundă va fi

putea fi obligat numai în măsura în paguba care îi este imputabilă.

Decizia recurată

încalcă și dispozițiile art. 49 din Legea nr. 136/1995, susține recurenta, prin

ultimul motiv de recurs argumentând că instanța de apel trebuia să aplice

dispozițiile art. 1003 C. civ., cu consecința că asigurătorul poate fi obligat

doar la plata despăgubirii pentru partea din prejudiciu imputabilă asiguratului

său și nu pentru pierderea întregii încărcături. Deși, este real faptul că

pârâtul R.S. este vinovat de producerea accidentului de circulație acesta nu

poartă întreaga răspundere pentru distrugerea în totalitate a mărfii,

prejudiciul fiind imputabil și transportatorului care nu a luat măsurile ce se

impuneau conform CMR pentru limitarea pagubelor, aspecte dovedite prin expertiza

extrajudiciară efectuată în cauză.

Prin întâmpinările

formulate intimații au solicitat respingerea recursului.

Analizând recursul

formulat prin prisma motivelor invocate și dispozițiilor legale anterior

menționate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, cu precizarea că nu

vor fi avute în vedere criticile referitoare la modul de interpretare a

probelor administrate în cauză, respectiv a expertizei extrajudiciare efectuate

de B., întrucât acestea sunt aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate

fiind, prin urmare, excluse analizei instanței de recurs, din perspectiva

specificului acestei căi de atac.

De asemenea,

criticile referitoare la aplicabilitatea legii bulgare, și respectiv aplicarea

greșită a dispozițiilor art. 1003 C. civ. reprezintă critici noi formulate

pentru prima dată în recurs, astfel încât, în mod evident, fiind invocate

omisso medio, exced analizei acestei instanțe.

Referitor la primul

motiv vizând aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 245/2004 privind

siguranța generală a produselor și a Legii nr. 150/2004 privind siguranța

alimentelor, în sensul că acestea nu sunt incidente speței și trebuiau

înlăturate de la aplicare, Înalta Curte observă că instanțele anterioare, în

mod corect au argumentat că aceste acte normative sunt aplicabile pe teritoriul

Românei potrivit principiului constituțional al teritorialității, în condițiile

în care mărfurile au fost avariate și transbordate în limitele teritoriale, în

considerarea faptului că Legea nr. 245/2004 transpune Directiva nr. 201/95/CE a

Parlamentului European și a Consiliului și este concordantă cu Regulamentul CE

nr. 178/2002. Actele comunitare privesc standardele europene pentru produsele

destinate consumatorilor stabilind că produsele alimentare exportate din

Comunitate trebuie să respecte aceleași cerințe de siguranță alimentară

prevăzute de Regulament.

Relevant în această

privință este faptul că Legea nr. 245/2004 transpune Directiva nr. 2001/1995/CE

a Parlamentului European și a Consiliului referitoare la securitatea generală a

produselor, astfel că aceleași reguli se aplică în orice altă țară membră a

Uniunii Europene, inclusiv în Bulgaria, Olanda și România, iar această lege

este conformă Regulamentului CE nr. 178/2002 de stabilire a principiilor și

cerințelor generale ale legislației în domeniul alimentar și de stabilire a

procedurilor în domeniul siguranței alimentelor, aceleași principii și

proceduri referitoare la siguranța alimentelor fiind prevăzute și de Legea nr.

150/2004.

În consecință,

această critică formulată de recurentă este nefondată și va fi înlăturată ca

atare.

Concluzia este

identică și în privința aplicării greșite a dispozițiilor art. 14, art. 16 și

art. 17 din CMR, în condițiile în care ambele instanțe au reținut în mod corect

că, Convenția CMR reglementează raporturile juridice de transport internațional

stabilind drepturile și obligațiile ce revin transportatorului și

beneficiarului mărfii și nivelul despăgubirilor datorate pentru neexecutarea

sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor asumate prin contractul de

transport astfel că, în speță, nu sunt incidente aceste dispoziții, răspunderea

celor doi pârâți fiind angajată în temeiul prevederilor art. 998, 999 C. civ.

și respectiv art. 49 și 54 din Legea nr. 136/1996.

Cu toate acestea,

decizia recurată a arătat, pe baza probelor administrate în cauză că,

transportatorului nu îi poate fi reținută nicio culpă pentru deteriorarea

parțială a mărfii, întrucât acesta a luat toate măsurile de a efectua

transportul în siguranță și de a limita pagubele produse ca urmare a

accidentului provocat din culpa exclusivă a pârâtului R.S. și a luat toate

măsurile de conservare reambalând mărfurile care nu au fost avariate, însă

având în vedere specificul acestora, respectiv produse perisabile și

instrumente medicale, a rezultat că pierderea, chiar și în parte, a calității

produselor a avut drept consecință imposibilitatea utilizării acestora conform

destinației.

De asemenea și

motivul de recurs referitor la încălcarea prevederilor art. 49 din Legea nr.

136/1995 este lipsit de suport în condițiile în care invocând aplicarea greșită

a acestei dispoziții legale recurenta, în realitate reia criticile privind

culpa transportatorului care nu a luat măsurile ce se impuneau conform

Convenției CMR pentru limitarea pagubei, dispozițiile Convenției nefiind

incidente în speță, astfel cum s-a precizat anterior.

În conformitate cu

art. 49 din lege asigurătorul, respectiv recurenta, are obligația de a acorda

despăgubiri pentru prejudiciile de care asigurații săi, în speță, pârâtul R.S.

răspund. În cauză s-a stabilit culpa exclusivă a asiguratului recurentei în

producerea accidentului care a avut drept consecință directă deteriorarea

totală a mărfii transportate, astfel încât, prin decizia recurată aplicând

corect prevederile legale anterior menționate instanța de apel a argumentat că

asigurătorul este obligat la plata despăgubirilor pentru prejudiciile cauzate

în acest mod.

În concluzie, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul pârâtei este nefondat și va

fi respins și de asemenea, și cererea intimatei reclamante C.C. B.V. Olanda

privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată având în vedere că prin

copiile necertificate și ilizibile depuse la dosar nu rezultă plata sumelor

solicitate conform art. 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul formulat de pârâta SC A.R. - A.V.I.G. SA București împotriva Deciziei

civile nr. 399 din 17 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a V-a civilă.

Respinge cererea

intimatei C.C. B.V. Olanda de acordare a cheltuielilor de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 5 noiembrie 2013.

Procesat de GGC - CL