ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 638/2022

Ședința publică din data de 03 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 05 februarie 2019, reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. - C.N.A.I.R. - S.A. (fosta Companie Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A.- C.N.A.D.N.R. - S.A.), în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., a solicitat. în temeiul art. 611 coroborat cu art. 608 alin. (1) lit. a), g) și h) C. proc. civ., anularea sentinței arbitrale 90 din 27 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul arbitral nr. x/2018.

Prin sentința civilă nr. 435 din 11 septembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A.- CNAIR S.A., în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L.

Împotriva sentinței civile nr. 435 din 11 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. recurenta-reclamantă a învederat, în esență, că deși prin acțiunea în anulare a invocat faptul că Tribunalul Arbitral a judecat un litigiu ce nu putea fi supus arbitrajului, în raport de prevederile art. 628 C. proc. civ., instanța de fond a omis a se pronunța cu privire la competența de soluționare a instanței de executare.

Recurenta-reclamantă a susținut că, în condițiile în care acest motiv de recurs poate fi primit dacă s-a invocat excepția necompetentei de ordine publică în condițiile legii, iar instanța a respins în mod greșit excepția ori a omis să se pronunțe asupra acesteia, se impune ca instanța de control judiciar să constate nelegalitatea sentinței recurate, aceasta fiind pronunțată cu încalcarea competenței de ordine publică a instanței de executare.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat, în esență, că instanța de fond, cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 430 alin. (1) și art. 432 din C. proc. civ., în mod nelegal nu a reținut încălcarea autorității de lucru judecat a sentinței arbitrale nr. 65/2017, în condițiile în care în ambele dosare arbitrale A. S.R.L. a solicitat obligarea sa la plata penalităților de întârziere, în baza aceleiași clauze contractuale, nr. x și pentru același debit principal.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că motivarea instanței de fond cu privire la autoritatea de lucru judecat este în totală contradicție cu motivarea aceleiași instanțe față de respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Astfel, deși cu privire la autoritatea de lucru judecat, prima instanță a reținut că nu există identitate de obiect, aceeași instanță, cu privire la motivarea respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune, pagina 5 paragraful 8 din sentința recurată, a retinut că obiectul acțiunii îl constituie un drept accesoriu dreptului principal ce a făcut obiectul dosarului arbitral nr. x/2015 soluționat prin sentința arbitrală nr. 65/27.07.2017.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 13 decembrie 2019, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esență, apărările formulate în fața instanței de fond.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Primul motiv de casare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., presupune nereguli procedurale în ceea ce privește încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, potrivit cărora judecătorul fondului ar fi omis a se pronunța cu privire la competența de soluționare a cauzei, Înalta Curte constată că instanța de fond a soluționat excepția de necompetență prin încheierea pronunțată în data de 21 mai 2019, în sensul respingerii ca neîntemeiată a excepției materiale și funcționale a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Or, în condițiile în care încheierea din 21 mai 2019 nu a fost recurată de părți, se reține că soluția primei instanțe privind excepția de necompetență a intrat sub puterea de lucru judecat, cu consecința corelativă a consolidării competenței instanței învestite, independent de norma care reglementează competența instanței, astfel că vor fi înlăturate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată; Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță.

Totodată, se reține că nu există contradicție între motivarea instanței de fond cu privire la autoritatea de lucru judecat și motivarea aceleiași instanțe față de respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, în condițiile în care în mod judicios judecătorul fondului, pe considerentul faptului că obiectul acțiunii îl constituie un drept accesoriu dreptului principal ce a făcut obiectul arbitrajului soluționat prin sentința arbitrală nr. 65/27.07.2017, respectiv penalități de întârziere pentru o altă perioadă decât cea pentru care au fost acordate în dosarul arbitral nr. x/2015, a făcut aplicarea prevederilor art. 2537 raportat la art. 2539 alin. (1) C. civ., concluzia logică fiind că întrucât prescripția se întrerupe prin introducerea unei cereri arbitrare, potrivit principiului accesoriu sequitur principale întreruperea termenului de prescripție asupra principalului a produs efecte și cu privire la accesorii.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurentă pe această cale se invocă în esență aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor susținerilor formulate de acestea.

Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susținerile recurentei privind incidența unui astfel de motiv de casare.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că în raport de aceste dispoziții casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea autorității de lucru judecat.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de fond nu a dat eficiență dezlegărilor din sentința arbitrală nr. 65/2017, pronunțată în dosarul arbitral nr. x/2015, în cuprinsul căreia s-a reținut o altă marjă a dobânzii de referință a Băncii Naționale a României decât cea avută în vedere la calcularea penalităților contractuale prin sentința arbitrală a cărei anulare se cere.

Astfel, prin acțiunea arbitrală înregistrată pe rolul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei CNAIR S.A. la plata sumei 434.446,56 RON, reprezentând penalități de întârziere, în conformitate cu art. 28.4 din Contractul de servicii "Supervizare autostrada Nădlac - Arad si drum de legătură" nr. 92/37042/28.06.2011, penalități calculate pentru perioada 28 august 2015 (data introducerii cererii arbitrale ce a făcut obiectul dosarului arbitral nr. x/2015) - 22 mai 2018 și în continuare până la data executării efective a obligației de plată a creanței în sumă de 2.760.551,78 RON, iar la data de 25 septembrie 2018 și-a majorat cunatumul pretențiilor la suma de 486.197,46 RON, reprezentând penalități calculate de la 28 mai 2015 până la data de 19 iunie 2018, când CNAIR S.A. a efectuat plata debitului principal.

La termenul de judecată din data de 07 noiembrie 2018, A. S.R.L. a depus o nouă cerere de îndreptare a greșelilor materiale din cuprinsul acțiunii arbitrale și de modificare a cuantumului obiectului cererii prin care a solicitat în principal, obligarea CNAIR S.A. la plata sumei de 463.317,18 RON, reprezentând penalități calculate de la 28 august 2015 până la data de 18 iunie 2018, când CNAIR S.A. a efectuat plata debitului principal, iar în subsidiar, la plata sumei de 380.514,87 RON, reprezentând penalități de întârziere calculate de la 28 august 2015 până la data de 17 decembrie 2017, când CNAIR S.A. a făcut consemnarea cu afectațiune specială.

Prin sentința arbitrală nr. 90 din 27 noiembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Arbitral a respins excepția de necompetență a Tribunalului Arbitral, invocată de CNAIR S.A., a respins excepția tardivității invocării excepției prescripției dreptului la acțiune, invocată de A. S.R.L., a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de CNAIR S.A., a admis în parte acțiunea arbitrală și a obligat CNAIR S.A. să plătească reclamantei A. S.R.L. suma de 380.514,87 RON reprezentând penalități de întârziere, calculate de la data de 28 august 2015 până la 17 decembrie 2017, precum și suma de 31.721 RON reprezentând cheltuieli arbitrale.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că instanța de fond nu a fost în eroare atunci când a reținut că nu există identitate de obiect pentru a se putea reține autoritatea de lucru judecat, având în vedere că în dosarul arbitral nr. x/2015 penalitățile contractuale au fost acordate pentru zilele de întârziere calculate de la data de 28 octombrie 2014 și până la data de 27 august 2015, chestiunea tranșată privind dreptul de accesorii al intimate-pârâte și perioada de la care și până la care se calculează acestea, iar în niciun caz cuantumul acestora, pe când în dosarul arbitral nr. x/2018 Tribunalul Arbitral a avut de analizat dreptul la accesorii al intimatei-pârâte de la data de 28 august 2015 până la data de 17 decembrie 2017, cuantumul acestora fiind indicat prin acțiunea modificată, iar marja de dobândă de referință fiind dovedită cu un extras de pe pagina oficială de internet a Băncii Naționale a României.

Pe de altă parte, așa cum în mod judicios a reținut și judecătorul fondului, în ceea ce privește chestiunea privind rata dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, în raport de care s-au calculat penalitățile contractuale, cuantumul acesteia nu putea fi dat de părți sau tranșat de Tribunalul Arbitral, aceasta fiind stabilită și comunicată lunar de Banca Națională a României, în virtutea rolului acesteia de instituție publică cu atribuții de asigurare și menținere a stabilității prețurilor, conform art. 2 din Legea nr. 312/2004 privând Statutul Băncii Naționale a României.

De altfel, Tribunalul Arbitral învestit cu soluționarea primei acțiuni arbitrale s-a pronunțat pe ceea ce s-a cerut și în limitele sumelor cu care a fost învestită, nefiind făcute apărări de CNAIR cu privire la indicarea unei marje de referință a Băncii Naționale a României de 3,25% față de 2,75% cât a fost indicată în acțiunea arbitrală ce a format obiectul dosarului arbitral nr. x/2015.

În consecință, instanța de control judiciar apreciază că nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 și 7 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1), va respinge recursul declarat de reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. împotriva sentinței civile nr. 435 din 11 septembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 03 februarie 2022.