Decizia nr. 618/2022 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 277/2019 a Curții de Apel Alba Iulia

Cadrul procesual Prin acțiunea înregistrată la data de 12.08.2019 pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România a solicitat, în contradictoriu cu Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, anularea deciziei nr. 8645 din 30.05.2019, emise de pârât și restituirea imobilului în natură.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 277/2019 din 27.11.2019, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a respins acțiunea formulată de reclamantul Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A din România, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România.

Cererea de recurs Împotriva sentinței nr. 277/2019 din 27.11.2019, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice CA. din România, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și admiterea cererii de chemare în judecată. În motivarea recursului critică considerentele instanței de fond, conform cărora: susținerea reclamantului că temeiul legal al exproprierii nu este indicat ar fi neîntemeiată, deoarece temeiul legal este Decretul Lege nr. 485/1944; ceea ce a aparținut Consistoriului Regnicolar Evanghelic CA din Sibiu și a fost intabulat în CF x în 1939 a fost preluat în CF x și a devenit proprietatea A.; Convenția generală încheiată la 11 august 1942 ar fi avut ca efect predarea de către Biserica Regnicolară Evanghelică către A. a întregii averi mobile și imobile ce forma proprietatea acesteia; Convenția generală din 1942 ar fi avut efect translativ de proprietate, întrucât la art. II pct. 4 condiționează dobândirea proprietății de intabulare, iar intabutarea s-ar fi realizat pe numele A.. Consideră că toate aceste argumente sunt neîntemeiate, întrucât din cărțile funciare x și y Sibiu nu reies cele susținute de instanță, iar prevederile Convenției generale din 1942, ale Decretului-Lege nr. 485/1944, ale Decretului-Lege nr. 115/1938 și ale O.U.G. nr. 94/2000 au fost interpretate și aplicate greșit. În fapt, arată că A. și Biserica Evanghelică Regnicolară CA din România nu au constituit aceeași persoană juridică. Astfel, A. a constituit o persoană juridică înființată prin Decretul regal nr. 330/1940, desființată apoi prin Decretul-Lege nr. 485/1944, iar Biserica Regnicolară Evanghelică C.A. din România a constituit un cult religios istoric care a luat ființă după momentul reformării Bisericii Catolice, în jurul anului 1572, funcționând în baza Statutelor proprii ale Bisericii și în conformitate cu legislația de la acea vreme. Statutele respective au fost: Constituția Bisericii Evanghelice Regnicolare de Confesiune augustană din partea transilvăneană a Ungariei din 1361, aprobată prin Ordinul Ministerului Cultelor și învățământului chesaro-craiesc din 4 decembrie 1860; Statutul organic al Bisericii Regnicolare Evanghelice C.A. din România, aprobat prin Decretul regal nr. 1063 din 16.04.1924; Statutul organic al Bisericii Regnicolare Evanghelice C.A. din Republica Populară Română, aprobat prin Decretul Prezidiului M.A.N. nr. 627/06.06.1949. În prezent, Statutul Bisericii Evanghelice C.A. din România este aprobat prin HGR nr. 898/2008, iar Legea nr. 486/2006 enumeră acest cult printre cultele recunoscute în România. Cultul nu a fost niciodată desființat de la înființarea sa. Susține că, în fapt, Convenția generală din 1942 nu a identificat niciunul din imobilele ce ar face obiectul acesteia, așa încât nu se poate susține că imobilul din speță a făcut obiectul Convenției și ar fi fost predat A.. Mai mult, la punctul 12 alin. (2) lit. a) din Convenția generală se prevede că: "în proprietatea bisericii regnicolare și a comunităților districtuale rămâne: 1. Averea bisericii regnicolare și a comunităților districtuale, 2. Averea parohială, averea mobilă și imobilă folosită de preot pe baza ultimei sale convenții de instalare și a altor hotărâri cu caracter juridic, 3. Averea bisericească propriu-zisă/clădirea bisericei împreună cu castelul, întrucât sunt legate între ele, curtea bisericească, curtea capelanului, terenul agricol și pădurea bisericii, terenul agricol al capelanului și cantorului și cimitirul și toate celelalte părți de avere care sunt exceptate în sensul punctului 12, b, 1-4". Susține că imobilul din speță, nr. top. x, 154, așa cum reiese din Cf x Sibiu poziția B+l, a făcut parte din averea Bisericii Regnicolare, fiind exceptat de la predarea prevăzută de Convenția generală, conform punctului 12 alin. (2) lit. 1 din Convenție, astfel că argumentul preluării sale în temeiul Convenției generale, de către G.E.G., nu subzistă. Recurentul-reclamant susține că, potrivit Decretului-lege nr. 115/1938, transmiterea proprietății bunurilor imobile este condiționată de intabularea dreptului de proprietate a dobânditorului, or, A. nu a fost intabulat niciodată ca dobânditor al imobilului din speță, nefiind îndeplinită nici această condiție a transmiterii dreptului de proprietate de la Biserica Regnicolară Evanghelică C.A. la GEG. Consideră că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât la fila x din hotărâre, se aduc o serie de argumente cu privire la necesitatea intabulării actului de achiziție al imobilului de către GEG, ulterior instanța ajungând, totuși, la concluzia efectuării transferului de proprietate de la Biserica Evanghelica la GEG. Pe de altă parte, susține că instanța de fond nu s-a pronunțat în niciun fel față de motivul de nelegalitate referitor la identificarea topografică greșită a imobilului. Consideră că Decizia de retrocedare nr. 8645/30.05.2019 este nelegală și pentru faptul că nr. topo menționat identifică întreg imobilul înscris în CF x Sibiu, descris la poziția A+25, cu nr. top. x și y, construcții și teren cu 964 mp., cuprinzând mai multe spații nedezmembrate, și nu doar spațiul ocupat de B..

Cererea de intervenție accesorie Intervenienta B. a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul intimatei Comisia Specială de Retrocedare, solicitând respingerea recursului. Precizează că toate apartamentele din imobilul în discuție au fost vândute chiriașilor, cu excepția apartamentului său; că a făcut demersuri pentru cumpărarea locuinței, în baza Legii nr. 112/1995, iar prin sentința civilă nr. 3337/15.02.2001, cererea privind efectuarea formalităților de vânzare-cumpărare a fost admisă, dar pentru că nu a valorificat sentința în termenul general de prescripție, aceasta nu a mai putut fi pusă în aplicare. Arată că în anul 2009 a înregistrat o nouă cerere, pe rolul Judecătoriei Sibiu sub nr. x/2009, care a fost suspendată de mai multe ori, ca urmare a cererii de retrocedare depuse de recurent. Ulterior, s-a adresat cu o cerere Tribunalului Sibiu, secția contencios administrativ și fiscal, înregistrată în dosarul nr. x/2019 și declinată la Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, în care a solicitat, în contradictoriu cu Comisia Specială de Retrocedare, soluționarea cererii de retrocedare a recurentului. Intervenienta menționează că a formulat cerere de repunere pe rol a dosarului nr. x/2009, iar prin sentința nr. 5577/2019 din 29.10.2019, s-a admis cererea intervenientei de obligare a Municipiului Sibiu prin Primar, Serviciului Public pentru Administrarea Serviciului Locativ din subordinea Municipiului Sibiu la încheierea contractului de vânzare-cumpărare asupra apartamentului din Sibiu, str. x, precum și intabularea dreptului de proprietate la OCPI Sibiu.

Apărările intimatei-pârâte Intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului, ca neîntemeiat, și menținerea, ca temeniciă și legală, a sentinței recurate, susținând, în esență, că prima instanță a dat o dezlegare corectă cauzei, întrucât imobilul din litigiu a fost preluat în afara perioadei de referință la care se referă O.U.G. nr. 94/2000, respectiv 06.03.1945-22.12.1989. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante. Reclamantul Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, anularea deciziei nr. 8645 din 30.05.2019, emise de pârât și restituirea imobilului în natură. Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România a depus cererea de retrocedare nr. x/28.01.2003 adresată Comisiei Speciale de Retrocedare, care a fost respinsă prin Decizia nr. 8645/30.05.2019. Cererea de retrocedare viza imobilul înscris în C.F. nr. x a localității Sibiu, nr. top. x. În motivarea deciziei, emitenta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a reținut că imobilul a fost preluat de către Statul Român în baza Decretului-lege nr. 485/1944, respectiv în afara perioadei de referință a O.U.G. nr. 94/2000. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat. Subsumat acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă susține că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, respectiv la fila x din hotărâre, se aduc o serie de argumente cu privire la necesitatea intabulării actului de achiziție al imobilului de către GEG, ulterior instanța ajungând, totuși, la concluzia efectuării transferului de proprietate de la Biserica Evanghelică la GEG. Înalta Curte constată că nu este fondat acest motiv de recurs, întrucât, analizând hotărârea recurată din această perspectivă, se constată că la filele x din sentință, judecătorul fondului a prezentat înscrierile din cartea funciară, în ordine cronologică, reținând că, atât art. 431 din C. civ. austriac, cât și Decretul-lege nr. 115/1938, intrat ulterior în vigoare, au prevăzut faptul că înscrierea dreptului real în cartea funciară avea efect constitutiv de drepturi. Prin urmare, în cauză nu se relevă considerente contradictorii care să poată fi subsumate motivului de casare invocat. O altă critică formulată de către recurentul-reclamant și subsumată aceluiași motiv de casare rezidă în faptul că instanța de fond nu s-a pronunțat în niciun fel față de motivul de nelegalitate referitor la identificarea topografică greșită a imobilului. Or, în condițiile în care instanța de fond a reținut că imobilul în litigiu a fost preluat de către Statul Român în baza Decretului-lege nr. 485/1944, respectiv în afara perioadei de referință a O.U.G. nr. 94/2000, o analiză de fond a cererii de retrocedare, întemeiată pe acest din urmă act normativ, care ar fi inclus și aspectul referitor la identificarea topografică, nu se mai impunea. Ca urmare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi reținut. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în raport cu situația de fapt, ce reiese din probele administrate, instanța de fond a interpretat și a aplicat în mod corect dispozițiile legale incidente cererii de retrocedare formulate de reclamantă. Astfel, se reține că scopul O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a fost acela de a retroceda foștilor proprietari imobilele ce au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Potrivit dispozițiilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, "(1) Imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență". Potrivit pct. l din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, cu modificările și completările ulterioare: "Sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparținând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referință, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste și echitabile în raport cu perioada preluării. În cazul în care s-au plătit despăgubiri, dar acestea sunt considerate neîndestulătoare, restituirea în natură sau, după caz, acordarea despăgubirilor prevăzute de titlul VII din Legea nr. 247/2005 este condiționată de restituirea despăgubirilor primite sau de scăderea valorii acestora, după caz, în condițiile stabilite prin același act normativ. În cazul în care în actul prin care s-a dispus preluarea imobilului se prevedea acordarea de despăgubiri și acestea nu au fost acordate sau nu au fost încasate, persoana îndreptățită va depune o declarație pe propria răspundere dată în formă autentică, care să ateste acest lucru". Conform acestor dispoziții, sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparținând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste și echitabile în raport cu perioada preluării. Rezultă că legiuitorul a limitat aplicabilitatea actului normativ, și anume a reglementat retrocedarea către foștii proprietari ai imobilelor care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, însă numai pentru perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. De asemenea, retrocedarea se referă la preluări de imobile aparținând cultelor religioase din România, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în această perioadă: 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. În speță, în condițiile în care imobilul identificat cu nr. top. x, înscris în C.F. nr. x a localității Sibiu, a fost preluat de către Statul român în temeiul Decretului-lege nr. 485/07.10.1944, astfel cum rezultă din încheierea nr. 3104 din 9.11.1945, menționată în C.F. nr. x a localității Sibiu, preluată în C.F. nr. xa localității Sibiu, nr. top. x, iar perioada reglementată de O.U.G. nr. 94/2000 de aplicabilitate a actului normativ de retrocedare este 06.03.1945-22.12.1989, în mod corect a constatat instanța de fond că importantă, sub aspectul aplicării legii, este data la care a avut loc preluarea imobilului, or, în speță preluarea a avut loc în baza Decretului-lege nr. 485/07.10.1944, intrat în vigoare la data publicării acestuia în Monitorul Oficial, respectiv la data de 08.10.1944. Astfel, imobilul vizat de decizia de retrocedare nu intră sub incidența reglementării date de O.U.G. nr. 94/2000, acest imobil fiind preluat de către Statul Român la data de 8 octombrie 1944, anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a aplicării Decretului-Lege nr. 485/1944, publicat în M. Of. nr. 233 din 8 octombrie 1944, prin care s-a abrogat Legea nr. 830/1940 și s-a prevăzut că Statul Român devine titularul tuturor drepturilor aparținând A., subrogându-se acestuia, urmând ca instanțele de Carte funciară să procedeze din oficiu la efectuarea înscrierilor drepturilor Statului Român ca proprietar al acelor bunuri. Sub acest aspect, nu este relevantă împrejurarea că prin adresa din 03.11.1945 a Ministerului de Agricultură și Domenii, Comisariatul General pentru Administrarea și Lichidarea Bunurilor A. s-a menționat că imobilul identificat cu nr. top. x și y a fost expropriat de către Statul Român, câtă vreme exproprierea s-a produs la data de 8 octombrie 1944, respectiv la data intrării în vigoare a Decretului-Lege nr. 485/1944, anterior perioadei vizate de O.U.G. nr. 94/2000, adresa anterior menționată vizând demersurile administrative făcute pentru punerea în aplicare a Decretului-Lege nr. 485/1944. Astfel, Statul Român a devenit proprietarul bunurilor care au aparținut A. de la data intrării în vigoare a Decretului-Lege nr. 485/1944, care este anterioară perioadei de referință prevăzută în art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, dobândind proprietatea prin efectul legii, astfel că nu prezintă relevanță data înscrierii dreptului în Cartea funciară și nici a emiterii adresei nr. x din 03.11.1945. În ceea ce privește critica referitoare la faptul că, în speță, Convenția generală din 1942 nu a identificat niciunul din imobilele ce ar face obiectul acesteia, așa încât nu se poate susține că imobilul din speță a făcut obiectul Convenției și ar fi fost predat A., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, întrucât la dosarul de fond se regăsește înscrierea în cartea funciară a imobilului identificat cu nr. top. x, C.F. nr. x a localității Sibiu, privind preluarea acestuia de către Statul român, conform încheierii nr. 3104 din 9.11.1945. Prin urmare, dreptul de proprietate al Bisericii Regnicolare Evanghelice C.A. asupra imobilului în discuție a fost afectat prin încheierea Convenției generale din anul 1942, bunul fiind preluat de Statul Român de la A., așa cum rezultă din încheierea nr. 3104 din 9.11.1945, care menționează că exproprierea s-a realizat, în temeiul Convenției generale încheiate la 11 august 1942, adresei nr. x din 3.11.1945 a Ministerului de Agricultură și Domenii, Comisariatului General pentru Administrarea și Lichidarea Bunurilor A., Administrației regionale Sibiu, al Convenției generale încheiate la 11 august 1942 și a copiei certificate a adresei nr. x din 30.10.1945 a Consistoriului Regnicolar Evanghelic CA din Sibiu Comisariatul General pentru Administrația regională Sibiu, iar întabularea s-a realizat în baza Legilor nr. 485 din 7.10.1944 și nr. 2 din 3 ianuarie 1945 . Sunt nefondate susținerile reclamantei privind faptul că importantă pentru determinarea caracterului abuziv al preluării este data înscrierii dreptului de proprietate al statului român în cartea funciară și că Decretul - lege nr. 458/1944 nu a reprezentat temeiul preluării de către stat a imobilului, întrucât se referă la desființarea A. și preluarea patrimoniului acestuia de către statul român, proprietatea asupra imobilelor din speță nefiind transmisă efectiv A., întrucât Convenția generală încheiată între A. și Biserica Regnicolară Evanghelică CA. din România are rolul unui acord general între părți și nu a unui act translativ de proprietate. Astfel, la data de 11 august 1942, între A. și Biserica Regnicolară Evanghelică CA. din România s-a semnat Convenția generală pentru reglementarea raporturilor Bisericii Regnicolare Evanghelice de confesiune augsburgică față de A., prin care Biserica Regnicolară Evanghelică a predat A. toată averea mobilă și imobilă care forma proprietatea sa și a servit scopurilor școlare și de educație, convenție care nu a fost anulată și a cărei nelegalitate nu a fost constatată. Prin urmare, imobilul a cărui retrocedare se solicită în speță nu poate face obiectul acestui act normativ, întrucât a devenit de drept proprietatea Statului român, iar, câtă vreme Convenția generală din 11.08.1942 nu a fost anulată, Statul a devenit proprietar prin efectul legii, și în mod corect s-a constatat de către instanța de fond că cererea părții nu se încadrează în ipoteza legală, fiind în afara perioadei de referință cuprinsă în Ordonanță. Prin Decretul-lege nr. 485/7.10.1944 emis de C., publicat în Monitorul Oficial nr. 233/8.10.1944, a fost abrogată Legea nr. 830 din 21 noiembrie 1940 pentru constituirea A.. Potrivit Decretului - lege nr. 485/7.10.1944, Statul român "devine pe data prezentei legi proprietar al bunurilor" aparținând A., iar "Pe aceeași dată Statul Român devine titularul tuturor drepturilor" aparținând acestuia, și "Instanțele de carte funciară vor proceda din oficiu la efectuarea înscrierilor drepturilor Statului Român ca aproprietar al acelor bunuri". Statul român a devenit proprietarul bunurilor care au aparținut A. la data intrării în vigoare a Decretului - lege nr. 485/1944, instanțele de carte funciară urmând a proceda din oficiu la efectuarea înscrierilor drepturilor statului român ca proprietar al acelor bunuri. Raportat la dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 și pct. l din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, potrivit cărora retrocedarea se referă la preluări de imobile aparținând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în acest interval, ceea ce prezintă relevanță sub aspectul preluării este actul normativ prin care s-a preluat imobilul de către statul român, actul prin care statul român a dobândit proprietatea imobilului în temeiul sau prin efectul legii, și nu data transcrierii dreptului de proprietate în cartea funciară sau data preluării efective în posesie a imobilului. Or, în cauză, actul normativ în baza căruia a fost preluat imobilul este Decretul - lege nr. 485/7.10.1944, intrat în vigoare anterior perioadei de referință prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, respectiv 06.03.1945-22.12.1989. În ceea ce privește cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta B., aceasta urmează să fie admisă, având în vedere soluția de respingere a cererii de recurs, precum și faptul că cererea de intervenție accesorie a fost formulată în interesul Comisiei Speciale de Retrocedare, care a câștigat procesul. 2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România împotriva sentinței nr. 277/2019 din 27.11.2019 pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat și va admite cererea de intervenție accesorie formulată de B..