ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 612/2022

Ședința publică din data de 3 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 08.06.2018 pe rolul Curții de Apel București - veche, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 14666/17.05.2018 emise de pârât și obligarea acestuia să emită o decizie de admitere a cererii de despăgubire.

Prin sentința civilă nr. 1695/2019 din 10.05.2019, pronunțată de Curtea de Apel București - veche, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1695/2019 din 10.05.2019 pronunțate de Curtea de Apel București - veche, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București.

În motivarea recursului arată că la data de 28.09.2013 a avut loc un accident de circulație în urma căruia a fost avariat autoturismul său, cu numărul de înmatriculare ER - Dz20, care a fost transportat pe platformă, fiind reparat în Germania. A fost efectuată și o expertiză auto de specialitate pentru daunele suferite, prejudiciul fiind în cuantum de 15.482.91 euro.

Arată că s-a adresat biroului acreditat pentru regularizarea daunelor internaționale, iar în urma îndeplinirii formalităților, a fost informată la data de 20.11.2014 că asiguratorul român a infirmat despăgubirile. Arată că, ulterior a apelat la serviciile unei case de avocatură, care a inițiat o nouă procedură prin intermediul biroului acreditat de recuperări internaționale B., dar asiguratorul român C. S.A. nu a răspuns.

Precizează că, întrucât diligențele biroului au fost încheiate cu șapte luni înainte de deschiderea procedurii de faliment și cu un an înainte de rămânerea definitivă a încheierii nr. x/2015 a Tribunalului București, și dată fiind pasivitatea asiguratorului român, această împrejurare nu îi poate fi imputată.

Susține că la data de 27.09.2016 a transmis către Fondul de Garantare a Asiguraților cererea de plată și documentele necesare, cererea fiind respinsă prin Decizia nr. 14666/17.05.2018, pe motiv că ar fi tardivă în raport cu dispozițiile art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 și art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Invocă nelegalitatea deciziei FGA pentru neemiterea acesteia de către entitatea prevăzută de art. 23 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, coroborat cu art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015, respectiv de către Comisia specială formată pentru analiza acestor cereri, instanța reținând că, deși decizia este semnată de către FGA prin directorul său general, competența comisiei vizează doar analiza cererii, decizia fiind corect însușită de către FGA.

Consideră că decizia este nelegală și datorită faptului că FGA nu și-a îndeplinit obligațiile de analiză a dosarului de daună deschis la C. S.A. și nu a publicat solicitarea de plată a despăgubirii pe lista potențialilor creditori, astfel că nu poate invoca decăderea din dreptul de a solicita despăgubirea.

În același sens, critică faptul că instanța de fond a reținut că din înscrisurile din dosarul de daună nu rezultă că reclamanta avea deschis un asemenea dosar de daună, neexistând nicio dovada în sensul înregistrării cererii de despăgubire la societatea de asigurare.

De asemenea, consideră că decizia de respingere a cererii de plată a despăgubirii este nelegală și din perspectiva faptului că semnarea și însușirea deciziei a fost nelegal făcută de către FGA prin Directorul general, - Art. 12

3

alin. (3) din Legea nr. 213/2015 -, în condițiile în care art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015 prevede că aprobarea sau respingerea sumelor pretinse de petenți este de competența comisiei speciale, constituite conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 503/2004 - abrogat, or, hotărârea contestată este semnată de Directorul General al FGA, cu ștampila FGA, iar în textul hotărârii nu apare menționată Comisia specială. Consideră că acest aspect nu suplinește avizul Comisiei speciale.

Recurenta-reclamantă susține că această comisie specială a fost constituită pentru a departaja rolurile de conducere din cadrul FGA, care achită sumele de bani, de rolurile decizionale în ceea ce privește cererile de despăgubire, în speță neexistând niciun document care să ateste un aviz al Comisiei speciale, motiv pentru care apreciază că decizia de respingere a cererii sale s-a luat de către FGA, prin director, fără a fi implicată Comisia specială, ceea ce atrage nulitatea acesteia.

Consideră că instanța de fond, în mod nelegal, a considerat că FGA nu a încălcat dispozițiile art. 23 din Legea nr. 503/2004, reținând că nu s-a făcut dovada că recurenta avea deschis dosar de daună la C. S.A., respectiv că aceasta a înregistrat o cerere de despăgubire la societatea de asigurare.

În acest sens, arată că dauna a fost avizată la C. S.A., atât la data de 01.10.2013 de către biroul acreditat pentru regularizarea daunelor internaționale D., cât și la data de 12.12.2014 de către B., motiv pentru care susține că dosarul de daună a fost înregistrat și că intimatul-pârât FGA a încălcat obligația de preluare a dosarelor de daună de la C. S.A. și nu a publicat creanța sa pe lista creditorilor.

Susține că a solicitat instanței obligarea pârâtului FGA să depună documentația referitoare la accidentul din data de 28.09.2013, preluată de la C. S.A., precum și toate înscrisurile ce au stat la baza deciziei contestate, dar FGA a depus doar înscrisuri din dosarul propriu, nu și documentele preluate de la C. S.A., motiv pentru care instanța i-a pus în vedere să depună documentația completă, obligație nerespectată de către FGA.

Apreciază că, în această situație, se impune a se face aplicarea dispozițiilor art. 295 C. proc. civ., în sensul considerării ca dovedite a afirmațiilor recurentei-reclamante.

Mai arată că instanța a considerat în mod nelegal că sunt aplicabile dispozițiile art. 14 alin. (1) teza I din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma 16/2015, reținând că termenul de 90 de zile pentru formularea cererii de plată către FGA a începe să curgă de la data la care a rămas definitivă hotărârea de deschidere a procedurii falimentului, acesta fiind un termen de decădere, căruia nu îi sunt aplicabile dispozițiile privind începerea curgerii termenului, a suspendării și a întreruperii acestuia, ori cele privind prescripția.

Recurenta-reclamantă recunoaște că termenul de 90 de zile este un termen de decădere, însă consideră că interpretarea instanței este nelegală, deoarece câtă vreme FGA nu a publicat creanța sa pe lista creditorilor, termenul de 90 de zile nu a început să curgă. Arată că, deși termenul de 90 de zile curge de la data publicării deciziei de intrare în procedura de faliment a C. S.A., nu pot fi ignorate dispozițiile art. 23 din Legea nr. 503/2004 referitoare la obligația FGA de informare cu privire la creanță, iar cele două informări trebuie avute în vedere în mod coroborat, și nu separat, astfel cum a interpretat instanța, întrucât simpla informare că C. S.A. a intrat în faliment nu are nicio relevanță cât timp nu exista și o informare cu privire la creanță.

Precizează că nu locuiește în România și nu avea cunoștință de intrarea în faliment a C. S.A., iar instanța nu a analizat acest aspect, sens în care invocă forța majoră, care împiedică curgerea termenului, iar dacă termenul a început să curgă, el se suspendă, conform dispozițiilor art. 2548 alin. (2) și art. 2534 alin. (1) C. civ., susținând că instanța de fond nu a analizat dacă argumentul invocat de reclamantă referitor la nepublicarea creanței sale poate fi considerat un caz de forță majoră, apt să conducă la amânarea începerii curgerii sale până la publicare, în condițiile în care aceasta nu avea posibilitatea să cunoască dacă FGA a avut în vedere creanța sa, dacă a preluat de la C. S.A. dosarul de daună, și nici cuantumul creanței.

Consideră că prin refuzul de plată al despăgubirii i se îngrădește dreptul de proprietate, prevăzut de art. 44 alin. (2) din Constituție și art. 1 din Protocolul la CEDO, întrucât nu avea cum să cunoască intrarea în faliment a societății de asigurare. De asemenea, consideră că i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO.

Intimatul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca temeinică și legală.

Susține că, întrucât recurenta-reclamantă a depus cererea de despăgubire cu depășirea termenului de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de intrare în procedura de faliment a asiguratorului C. S.A. (28.07.2016), prima instanță a respins în mod corect cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 14666/17.05.2018 emise de pârât și obligarea acestuia să emită o decizie de admitere a cererii de despăgubire.

Conform dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015:

"(1) În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

În speță, data până la care cererea de despăgubire putea fi introdusă se calculează în raport cu data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asiguratorului, cealaltă ipoteză fiind aplicabilă în situația nașterii dreptului de creanță ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului.

Cum dreptul de creanță nu s-a născut ulterior momentului deschiderii procedurii falimentului, ci anterior, recurenta-reclamantă avea la dispoziție, pentru formularea cererii de despăgubire adresate Fondului de Garantare a Asiguraților, 90 de zile de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului C. S.A., respectiv de la data de 28.04.2016, termen care se împlinea la data de 28.07.2016.

Or, recurenta-reclamantă nu a depus cererea de despăgubire din disponibilitățile Fondului de Garantare al Asiguraților cu respectarea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, ci abia la data de 27.09.2016, aspect sesizat în mod corect de către intimatul-pârât, care, pe acest considerent, a respins prin Decizia nr. 14666/17.05.2018 cererea de plată, ca tardivă.

În ceea ce privește natura juridică a termenului de 90 de zile, Înalta Curte constată că acesta este un termen de decădere, iar potrivit art. 2.548 din C. civ. din 2009:

"(1) Termenele de decădere nu sunt supuse suspendării și întreruperii, dacă prin lege nu se dispune altfel.

(2) Cu toate acestea, forța majoră împiedică, în toate cazurile, curgerea termenului, iar dacă termenul a început să curgă, el se suspendă, dispozițiile art. 2.534 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător. Termenul de decădere nu se socotește însă împlinit decât după 5 zile de la data când suspendarea a încetat.

(3) De asemenea, atunci când realizarea dreptului presupune exercitarea unei acțiuni în justiție, termenul este întrerupt pe data introducerii cererii de chemare în judecată sau de arbitrare ori de punere în întârziere, după caz, dispozițiile privitoare la întreruperea prescripției fiind aplicabile în mod corespunzător."

În cauză nu a fost identificată niciuna dintre situațiile de excepție apte să conducă la suspendarea, întreruperea sau prorogarea împlinirii termenului de decădere.

Dincolo de aceste aspecte, Înalta Curte constată că prin cererea de recurs au fost invocate aspecte noi, care nu au fost antamate prin cererea de chemare în judecată și care nu au făcut obiectul analizei primei instanțe ori a intimatului-pârât în cadrul contestației administrative, cum ar fi invocarea forței majore, în raport cu împrejurarea că recurenta-reclamantă nu locuiește în România și susținerea că nu a început să curgă termenul de 90 de zile, întrucât Fondul de Garantare a Asiguraților nu a publicat creanța.

Or, în recurs nu pot fi invocate noi motive de nelegalitate a actelor administrative atacate, care nu au fost invocate prin cererea de chemare în judecată, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 478 și art. 494 C. proc. civ.. În consecință, cu ocazia rejudecării, instanța de fond nu va proceda la analizarea acestora.

În ceea ce privește critica referitoare la emitentul și semnatarul Deciziei nr. 14666/17.05.2018, Înalta Curte constată că susținerile recurentei-reclamante sunt nefondate.

Astfel, în preambulul deciziei se face referire la ședința Comisiei speciale, precizându-se că "Fondul de Garantare a Asiguraților, (...) în cadrul ședinței Comisiei speciale din 06.02.2018 a analizat cererea de plată înregistrată de subscrisa sub nr. x/18.10.2016 și înscrisurile anexate acesteia. (...)

În urma analizării cererii și înscrisurilor depuse în dovedirea creanței împotriva C. S.A., societate aflată în procedura de faliment, Comisia specială a Fondului de Garantare a Asiguraților a hotărât respingerea cererii."

În consecință, Înalta Curte constată că nu se susțin alegațiile recurentei-reclamante în sensul că în textul hotărârii nu apare menționată Comisia specială și că decizia de respingere a cererii sale s-a luat de către FGA, prin director, fără a fi implicată Comisia specială, în condițiile în care analiza cererii de plată s-a făcut în cadrul ședinței Comisiei speciale din 06.02.2018, care a hotărât respingerea cererii de plată.

Referitor la semnarea deciziei de către directorul general al Fondului de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că, și sub acest aspect, susținerile recurentei-reclamante sunt nefondate, întrucât potrivit art. 12

3

Legea nr. 213/2015:

"(1) Fondul desemnează o comisie specială, formată din șapte membri din cadrul Fondului, cu următoarea componență:

a) directorul general;

b) 2 reprezentanți ai Direcției economice, cu experiență de cel puțin 3 ani în domeniul financiar;

c) 2 reprezentanți ai Direcției tehnice despăgubiri, cu experiență de cel puțin 3 ani în materie de instrumentare/lichidare de daune;

d) 2 reprezentanți ai Direcției juridice, cu experiență de cel puțin 3 ani în domeniul juridic.

(2) Comisia specială deliberează în mod valabil în prezența a cel puțin cinci dintre membrii acesteia; în caz de paritate, votul președintelui sau înlocuitorului acestuia este decisiv.

(3) Directorul general al Fondului are calitatea de președinte al comisiei speciale, iar în lipsa acestuia, atribuțiile sunt preluate de către unul dintre membrii comisiei desemnat de către acesta."

Astfel, directorul general al Fondului de Garantare a Asiguraților face parte din Comisia specială de analiză a cererilor de plată și, mai mult, este președintele acesteia și, prin urmare, este îndreptățit să semneze actele emise de această entitate.

Pe de altă parte, se observă că această comisie nu are personalitate juridică, ea fiind o entitate în cadrul Fondului de Garantare a Asiguraților, care acționează și participă la raporturi juridice prin intermediul instituției din care face parte, îndeplinindu-și sarcinile pentru care a fost creată.

Prin urmare, nu poate fi reținută, sub acest aspect, o eventuală nulitate a deciziei pronunțate de către Fondul de Garantare a Asiguraților.

În ceea ce privește solicitarea recurentei-reclamante de a se face aplicarea dispozițiilor art. 295 C. proc. civ., în sensul considerării ca dovedite a afirmațiilor sale, în raport cu împrejurarea că instanța a solicitat pârâtului FGA să depună documentația referitoare la accidentul din data de 28.09.2013, pe care acesta nu a respectat-o, Înalta Curte constată că nici aceasta nu este fondată.

Astfel, Înalta Curte reține că în cauză nu se aplică art. 295 C. proc. civ., întrucât, la soluționarea cererii, instanța are nevoie de documentația ce a stat la baza emiterii de către Fondul de Garantare a Asiguraților a deciziei contestate, constând în cererea de plată și înscrisuri, nu de actele depuse la asigurator pentru obținerea despăgubirii, motiv pentru care nu se poate reține incidența acestui text de lege.

În plus, recurenta-reclamantă nu a arătat în concret care sunt înscrisurile ce nu au fost depuse de către Fondul de Garantare a Asiguraților și care, în opinia sa, ar fi fost preluate din dosarul de daună deschis la asiguratorul C. S.A., iar pe de altă parte, astfel cum în mod corect a reținut instanța de fond, la dosar nu există nicio dovadă în sensul înregistrării cererii de despăgubire către societatea de asigurare.

Analizând actele și lucrările dosarului de fond, se constată că pentru termenul din 28.02.2019, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a depus la dosar înscrisurile ce au stat la baza emiterii deciziei contestate, iar în ședința publică de la acel termen, reprezentantul pârâtului a arătat că nu deține alte înscrisuri suplimentare; că înscrisurile depuse sunt cele din dosarul de daună deschis la FGA și că nu există un dosar deschis anterior de către C. S.A..

Prin urmare, Înalta Curte constată că cererea de despăgubire din speță nu a fost formulată în interiorul termenului de 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asiguratorului C. S.A., respectiv de la data de 28.04.2016 și până la data de 28.07.2016, consecința acestei împrejurări fiind pierderea dreptului subiectiv neexercitat în termen.

Astfel fiind, aspectele invocate de către recurenta-reclamantă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de A. împotriva sentinței civile nr. 1695/2019 din 10.05.2019 pronunțate de Curtea de Apel București - veche, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 1695/2019 din 10.05.2019 pronunțate de Curtea de Apel București - veche, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 3 februarie 2022.