ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1269/2021

Ședința publică din data de 3 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 5 iulie 2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA", "Fondul"), a solicitat:

- anularea Deciziei nr. 5380 din 12.06.2017, emisă de pârât, în sensul acordării integrale a despăgubirii solicitate de reclamantă;

- obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 35.148,91 RON, reprezentând diferența dintre valoarea autoturismului VW Passat, înmatriculat cu nr. x și suma acordată cu titlu de despăgubire;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 745 din 21 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 745 din 21 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii.

Recurenta-reclamantă susține că evaluarea autovehiculului, de către inspectorii FGA, la suma de 5.511,46 Euro, s-a realizat după criterii necunoscute reclamantei și în lipsa acesteia. Contrar susținerilor instanței de fond, reclamanta a depus la dosarul cauzei dovezi privitoare la valoarea autoturismului, respectiv anunțuri de pe portalul de profil referitoare la autovehicule similare ca vechime și număr de kilometri, din care rezultă că acestea se vând la valori de 9.000 - 10.000 Euro.

Consideră recurenta a fi contradictorie motivarea instanței de fond care, pe de-o parte, a reținut că FGA nu are calitatea de asigurător și nu se subrogă în drepturile asigurătorului, iar pe de altă parte, a reținut că FGA acordă despăgubiri în condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute de contractele de asigurare. Or, faptul că FGA acordă despăgubiri în condițiile contractului de asigurare confirmă nelegalitatea refuzului de plată a despăgubirii, cât timp clauzele contractuale sunt obligatorii pentru ambele părți, inclusiv în ceea ce privește valoarea autovehiculului, neputând fi modificate în perioada de valabilitate a contractului.

Arată recurenta că, prin contractul de asigurare încheiat în luna iulie 2015, bunul a fost asigurat la valoarea de 12.184 Euro și s-a stabilit o primă de asigurare în sumă de 2.305,21 Euro, iar accidentul a survenit la aproximativ 9 luni după emiterea poliței de asigurare, în luna aprilie 2016. Intimatul-pârât a stabilit o valoare a autoturismului de 5.511,46 Euro, ceea ce reprezintă o diminuare a valorii contractuale cu aproximativ 55%. Față de aceste aspecte, consideră recurenta că instanța de fond a făcut o apreciere eronată a situației de fapt deduse judecății, neputând fi acceptată interpretarea pârâtului potrivit căreia este firesc ca reclamanta să achite în 12 luni o primă de asigurare egală cu jumătate din valoarea bunului asigurat.

În opinia recurentei, instanța de fond trebuia să facă aplicarea în cauză a prevederilor art. 22 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, potrivit cărora despăgubirile se achită creditorilor de asigurări potrivit condițiilor prevăzute în contractele de asigurare. Apreciază că obligația asigurătorului și, prin urmare, a FGA, era aceea de a repara prejudiciul suferit de reclamantă prin raportare la valoarea reală a auto, astfel cum a fost stabilită de comun acord la încheierea contractului.

Cât privește argumentul dedus din Condițiile speciale ale contractului de asigurare, recurenta-reclamantă reiterează argumentul inopozabilității condițiilor speciale privind asigurarea de avarii și furt, întrucât acestea nu au fost niciodată comunicate reclamantei, nu le-a cunoscut și nici acceptat.

Recurenta-reclamantă prezintă și critici referitoare la modul de soluționare a apărărilor subsidiare, vizând caracterul abuziv al clauzelor contractuale, din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000. Învederează că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, după cum a reținut și prima instanță, întrucât întregul contract de asigurare, inclusiv condițiile speciale, nu au fost negociate cu reclamanta, care nu a cunoscut existența lor și nu le-a putut influența conținutul. Cu toate acestea, instanța de fond a reținut că respectivele clauze sunt exprimate într-un limbaj inteligibil și se circumscriu obiectului principal al contractului - raportul de asigurare, argument pe care reclamanta îl consideră a fi nerelevant în situația în care reclamanta nu a avut cunoștință de conținutul lor. Prin modul în care sunt formulate clauzele contractuale, acestea creează un avantaj semnificativ profesionistului în detrimentul consumatorului și permit asigurătorului să procedeze unilateral la stabilirea valorii autoturismului.

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimatul-pârât Fondul de garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Printr-un prim rând de critici, recurenta-reclamantă a prezentat argumente circumscrise nelegalei evaluări a bunului asigurat (autoturismul avariat în urma accidentului), susținând că intimatul-pârât FGA a stabilit valoarea autovehiculului potrivit unor criterii necunoscute și contrar clauzelor contractului de asigurare care stabilesc suma asigurată și valoarea primei de asigurare, iar instanța de fond a ignorat probatoriul administrat în cauză de reclamantă, care confirmă stabilirea de către FGA a unei valori excesiv de scăzută.

Cât privește valoarea autoturismului avariat la data producerii evenimentului asigurat, Înalta Curte reține că reclamanta a susținut că aceasta este reprezentată de suma asigurată prin Contractul de asigurare nr. x/16.07.2014, iar pârâtul a susținut că trebuie avută în vedere valoarea de piață, pe care a calculat-o prin utilizarea sistemului de evaluare B., în raport cu autoturisme cu caracteristici similare.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 2217 C. civ.:

"Despăgubirea se stabilește în funcție de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăși valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei și nici suma asigurată.", iar potrivit art. 5.6 lit. b) din condițiile speciale ale Contractului de asigurare nr. x/16.07.2014, dacă valoarea estimată a reparațiilor depășește 80% din suma asigurată se va considera că s-a produs daună totală economică, caz în care (dacă asiguratul renunță la repararea autovehiculului) despăgubirea nu va depăși valoarea autovehiculului la momentul producerii riscului asigurat, din care se scade valoarea la același moment a epavei autovehiculului.

Potrivit art. 23 alin. (1) lit. b) din Norma ASF nr. 39/2016 (în vigoare la data emiterii deciziei contestate; prevederi similare se regăsesc și în Norma ASF nr. 23/2014, în vigoare la data încheierii contractului de asigurare și producerii evenimentului asigurat):

"În cazul daunelor la vehicule despăgubirea are în vedere acoperirea costurilor privind: (...) b) acoperirea diferenței dintre valoarea de piață calculată conform prezentei norme și valoarea epavei, în cazul daunei totale economice.", iar alin. (8) și (9) din aceeași normă dispun că:

"(8) În cazul daunei totale economice, valoarea de piață stabilită pentru calculul despăgubirii reprezintă valoarea de înlocuire a vehiculului avariat cu un vehicul de aceeași marcă, tip, model, caracteristici tehnice, dotări, an de fabricație, având un parcurs în kilometri și o stare de întreținere comparabile.(9) Valoarea prevăzută la alin. (8) se stabilește pe baza documentelor din care să reiasă dovedirea prejudiciului suferit."

Așadar, atât dispozițiile legale, cât și cele contractuale prevăd că despăgubirea cuvenită reclamantei se raportează la valoarea de piață a autoturismului de la data producerii riscului asigurat, valoare care poate coincide sau nu cu suma asigurată și care se stabilește conform documentelor din care să reiasă valoarea prejudiciului suferit. Totodată, potrivit art. 21 alin. (1) din Norma ASF nr. 39/2016:

"La stabilirea ofertei de despăgubire se iau în considerare următoarele elemente care pot fi incluse în sistemele de specialitate (...)", ceea ce înseamnă că este posibilă utilizarea unor sisteme de evaluare, însă nu în mod exclusiv, la stabilirea valorii de piață urmând a fi avute în vedere orice alte dovezi și documente prezentate de petent, pentru a stabili valoarea reală a bunului avariat.

În speță, în dovedirea cuantumului prejudiciului, recurenta-reclamantă a depus un deviz estimativ al reparațiilor, emis de o unitate specializată de service, precum și anunțuri de vânzare postate de un site specializat în tranzacționarea de autoturisme. Or, Înalta Curte apreciază că aceste înscrisuri nu au aptitudinea de a proba valoarea reală a autoturismului, cât timp devizul reprezintă doar o estimare a costurilor de reparație, iar nu o creanță certă, lichidă și exigibilă, iar anunțurile de vânzare nu pot fi considerate un reper al valorii de tranzacționare a unor autoturisme similare, câtă vreme nu există și confirmarea că vânzarea a fost realizată la prețul solicitat și nu la un preț mai scăzut. De asemenea, din cuprinsul acestor anunțuri, rezultă că prețurile solicitate de vânzători sunt 7699 Euro, 7200 Euro, 7999 Euro, 7400 Euro, 8100 Euro, valori sensibil mai scăzute față de suma asigurată prin contractul de asigurare - 12.184 Euro, pe care reclamanta o consideră a reflecta valoarea reală a autoturismului.

Nici în fața instanței de fond reclamanta nu a solicitat administrarea altor probe, respectiv a unei expertize tehnice specialitatea auto, pentru stabilirea valorii de piață a autoturismului de la data intervenirii evenimentului asigurat și dovedirea pretinsei subevaluării a bunului de către FGA.

Pe de altă parte, intimatul-pârât FGA a utilizat sistemul specializat de evaluare B. pentru a stabili valoarea autoturismului, luând în considerare caracteristicile acestuia, astfel cum rezultă din fișa de evaluare, pe care reclamanta nu le-a contestat. Într-adevăr, valoarea rezultată este mai scăzută decât suma asigurată, dar supraevaluarea de către asigurător a autovehiculului ce face obiectul contractului de asigurare, cu consecința plății unei prime de asigurare mai mari, nu este relevantă în stabilirea cuantumului despăgubirii achitate de Fondul de Garantare a Asiguraților, acesta având obligația plății sumelor cuvenite persoanelor păgubite în conformitate cu prevederile legale și condițiile de asigurare, dar în cadrul și limitele schemei de garantare.

De altfel, chiar prevederile art. 5.21 din condițiile speciale ale contractului de asigurare prevăd că, în cazul supraasigurării, despăgubirea nu va putea depăși valoarea autovehiculului la momentul producerii accidentului.

Ca atare, Înalta Curte apreciază a nu fi relevante argumentele referitoare la stabilirea convențională a cuantumului sumei asigurate și al primei de asigurare, clauze contractuale pe care FGA le poate avea în vedere la stabilirea despăgubirii doar în măsura în care nu sunt infirmate de valoarea de piață a autoturismului, stabilită conform prevederilor legale anterior menționate, pe baza documentelor depuse de persoana păgubită și/sau a sistemelor de evaluare.

Nu poate fi primită nici critica recurentei prin care s-a susținut că instanța de fond trebuia să facă aplicarea în cauză a prevederilor art. 22 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, potrivit cărora despăgubirile se achită creditorilor de asigurări potrivit condițiilor prevăzute în contractele de asigurare. Înalta Curte reține că, potrivit art. 16 din aceeași normă:

"Stabilirea și evaluarea despăgubirilor se efectuează după cum urmează: a) evaluarea despăgubirilor se efectuează de către Fond, direct sau prin mandatarii acestuia, în baza documentelor existente la dosarul de daună și în conformitate cu prevederile legii și ale condițiilor de asigurare;(...), iar potrivit art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015:

"În vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență.". Așadar, condițiile contractelor de asigurare nu reprezintă unicul criteriu avut în vedere la stabilirea despăgubirii, acesta trebuind coroborat cu prevederile legale în materie și documentele doveditoare.

Prin urmare, întrucât în cauză nu s-a probat că intimatul-pârât FGA a stabilit în mod nelegal valoarea despăgubirii cuvenite persoanei păgubite, prin raportare la valoarea de piață a autoturismului asigurat, stabilită conform sistemului specializat de evaluare, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile formulate de recurenta-reclamantă.

În ceea ce privește criticile referitoare la inopozabilitatea Condițiilor speciale privind asigurarea de avarii și furt, Înalta Curte constată că recurenta nu a prezentat argumente suplimentare celor din fond și nici probe suplimentare ale necomunicării/necunoașterii acestor clauze, în condițiile în care, în cuprinsul poliței Casco nr. x/16.07.2014, se menționează că aceasta a fost încheiată în baza Condițiilor de asigurare cod x . Or, prezumția de cunoaștere a clauzelor contractuale operează în speță, în condițiile în care polița trimite la astfel de condiții, care însoțesc orice contract de asigurare.

Înalta Curte va respinge, ca nefondate și criticile referitoare la modul de soluționare a apărărilor subsidiare, vizând caracterul abuziv al clauzelor contractuale, din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000.

Cât privește analiza incidentală pe care prima instanță a făcut-o cu privire la caracterul abuziv al clauzelor contractuale, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, a fi îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și a fi nerelevant argumentul redactării clauzelor contestate într-un limbaj inteligibil și circumscris obiectului principal al contractului - raportul de asigurare, apreciind că lipsa caracterului negociat al prevederilor contractuale probează caracterul abuziv al acestora.

Înalta Curte constată că aceste argumente nu sunt întemeiate, câtă vreme, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru stabilirea caracterului abuziv al clauzelor contractuale, nu este suficient să se rețină lipsa caracterului negociat, ci este necesar să se constate și existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, iar potrivit alin. (6) al aceluiași articol, natura clauzelor prezintă caracter abuziv în situația în care acestea nu sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Înalta Curte constată că prevederile art. 5.6 lit. b) și art. 5.21 din Condițiile speciale ale contractului de asigurare sunt exprimate într-un limbaj ușor accesibil reclamantei, înțelesul lor fiind clar exprimat și în termeni inteligibili. Astfel, art. 5.6 lit. b) reglementează situația în care valoarea estimată a reparațiilor depășește 80% din suma asigurată, caz în care se va considera că s-a produs daună totală, valoarea despăgubirii fiind stabilită prin raportare la valoarea autoturismului la data producerii riscului asigurat, din care se scade valoarea epavei, iar art. 5.21 reglementează situația supraasigurării, caz în care despăgubirea nu va putea depăși valoarea autovehiculului la momentul producerii accidentului. Or, Înalta Curte constată că aceste prevederi sunt redactate în baza și cu respectarea dispozițiilor art. 2217 C. civ., modul de calcul al despăgubirii respectând norma prevăzută de acest text, potrivit căreia despăgubirea nu poate depăși valoarea bunului de la momentul producerii riscului asigurat.

În consecință, nu se poate decela un dezechilibru între prestațiile părților, în sensul indicat de reclamantă, câtă vreme aceste dispoziții contractuale reflectă prevederile legale incidente și nu au aptitudinea de a crea un avantaj semnificativ profesionistului în detrimentul consumatorului.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 745 din 21 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 martie 2021.