ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6051/2021

Ședința publică din data de 3 decembrie 2021

Asupra recursurilor de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată adresată Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 21.12.2018, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili:

- anularea în tot a Deciziei de soluționare a contestației fiscale nr. 35181/15.05.2018 prin care organele fiscale au respins ca neîntemeiată Contestația fiscală înregistrată Ia DGAMC sub nr. x/24.04.2018 formulată de Societate împotriva Deciziei de respingere a cererii de acordare a eșalonării la plată nr. x din data de 01.03.2018 emisă de DGAMC prin care autoritatea fiscală a respins cererea Societății de eșalonare la plată a obligațiilor fiscale principale reprezentând impozitul pe profit aferent perioadei 2011-2016 în cuantum de 19.008.161 RON și amânarea la plată în vederea anulării a 50% din dobânzi și în totalitate a penalităților de întârziere în totalitate,

- anularea în tot a Deciziei de respingere prin care organele fiscale au respins cererea de eșalonare pentru debitorii cu risc fiscal mic, depusă de Societate;

- recunoașterea îndeplinirii de către Societate a condițiilor prevăzute de lege pentru a beneficia de eșalonarea pentru debitorii cu risc fiscal mic a obligațiilor fiscale principale reprezentând impozitul pe profit aferent perioadei 2011-2016 în cuantum de 19.008.161 RON pentru o perioadă de 3 luni și, pe cale de consecință,

- obligarea organelor fiscale la anularea a 50% din dobânzi, respectiv suma de 1.709.745 și a penalităților de întârziere în totalitate, respectiv suma de 1.354.552 aferente obligațiilor fiscale principale în valoare de 19.008.161 RON stabilite prin Decizia de accesorii nr. 33702/12.02.2018 emisă de DGAMC;

- obligarea organelor fiscale la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 124 din data de 10 aprilie 2019, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A., sens în care a dispus anularea:

- deciziei de soluționare a contestației fiscale nr. 35181/15.05.2018 și a

- deciziei de respingere a cererii de acordare a eșalonării la plată nr. x/01.03.2018, ambele emise de către pârâtă, și în consecință, a obligat pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili să emită pentru reclamantă o decizie

- de eșalonare la plată a obligațiilor fiscale principale, reprezentând impozit pe profit aferent perioadei 2011-2016, obligații în cuantum de 19.008.161 RON și

- de amânare la plată a penalităților de întârziere în totalitate si a unui procent de 50% din dobânzi.

A respins în rest acțiunea.

A fost obligată pârâta la plata sumei de 4.000 RON către reclamanta, cu titlul de cheltuieli de judecată, reduse.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs atât reclamanta A. cât și pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

3.1. Prin recursul declarat de reclamanta A. se solicită admiterea în tot a cererii de chemare în judecată, inclusiv cu privire la capătul 3 al cererii și, pe cale de consecință, obligarea organelor fiscale la anularea a 50% din dobânzi, respectiv suma de 1.709.745 RON și a penalităților de întârziere în totalitate, respectiv suma de 1.354.352 RON aferente obligațiilor fiscale principale de 19.008.161 RON stabilite prin Decizia de accesorii nr. 33702/12.02.2018 emisă de DGAMC ca urmare a constatării îndeplinirii de către societate a condițiilor prevăzute de lege pentru a beneficia de eșalonarea pentru debitorii cu risc fiscal mic a obligațiilor fiscale principale reprezentând impozit pe profit aferent perioadei 2011-2016 în cuantum de 19.008.161 RON pentru o perioadă de 3 luni, și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Prealabil, arată recurenta că ceea ce înțelege să conteste pe calea prezentei căi de atac este numai soluția instanței de respingere a capătului de cerere privind obligarea organelor fiscale la anularea accesoriilor reprezentând totalitatea penalităților de întârziere și a cotei de 50% din dobânzi.

Prin recursul formulat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se critică hotărârea atacată pe considerentul că instanța de fond a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente cauzei, respectiv a dispozițiilor art. 206 alin. (6) și art. 208 alin. (1) și (3) Codul de procedură fiscală, precum și a dispozițiilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În esență, criticile formulate vizează faptul că instanța de fond constatând ca fiind îndeplinite de către societate condițiile impuse de art. 206 Codul de procedură fiscală, respectiv a constatării îndeplinirii condițiilor pentru acordarea și finalizarea eșalonării la plată a obligațiilor fiscale, trebuia să admită și ultima solicitare din cererea de chemare în judecată, și anume să oblige organul fiscal să emită și decizia de anulare a penalităților de întârziere și a unei cote de 50% din dobânzile aferente sumelor supuse eșalonării ca urmare a faptului că societatea a achitat obligațiile fiscale acceptate la eșalonare de către instanță. Susține recurenta că acest aspect constituie beneficiul și finalitatea pe care legea o recunoaște procedurii de eșalonare la plată pentru debitorii cu risc fiscal mic.

Afirmă recurenta că, în raport de dispozițiile art. 206 și art. 208 Codul de procedură fiscală, finalizarea procedurii de eșalonare prin plata sumelor eșalonate atrage obligația organelor fiscale de a proceda la anularea corespunzătoare a obligațiilor fiscale accesorii amânate la plată. Mai mult, la momentul pronunțării sentinței recurate erau îndeplinite și toate condițiile prevăzute de lege pentru finalizarea procedurii de eșalonare.

În ce privește incidența în cauză a dispozițiilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 susține recurenta că pretenția solicitată prin capătul 3 al cererii de chemare în judecată a vizat obligarea organelor fiscale la anularea a 50% din dobânzi și totalitatea penalităților de nedeclarare, pretenție întemeiată pe norma juridică antemenționată - art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. A fost avută în vedere această dispoziție legală întrucât dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) coroborat cu art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004 instituie un contencios de plină jurisdicție în cadrul căreia instanța de contencios nu trebuie să se limiteze doar la aspectele formale ale raportului juridic fiscal, respectiv conformitatea actului administrativ cu legea, ci se impune analiza existenței unei vătămări produse reclamantului într-un drept sau interes legitim în lipsa căreia nu este suficientă doar aplicarea sancțiunii, ori interesul practic urmărit de societate, ca urmare a anulării Deciziei de soluționare și a deciziei de respingere a cererii de eșalonare la plată a fost tocmai anularea accesoriilor stabilite prin decizia de accesorii, respectiv 50% din dobânzi și totalitatea penalităților de întârziere ca urmare a recunoașterii îndeplinirii condițiilor de eșalonare la plată.

Simpla constatare a nelegalității celor două decizii de refuz nejustificat emis de pârâtă și anularea acestora lipsește Societatea de unicul efect practic urmărit la acest moment prin promovarea acțiunii, întrucât dintre cele două efecte recunoscute de lege - eșalonarea la plată a obligațiilor fiscale principale și anularea obligațiilor fiscale accesorii - recurenta a achitat deja principalul, astfel încât singurul interes recunoscut de lege rămas în discuție este cel legat de anularea obligațiilor fiscale accesorii pe care instanța le-a recunoscut ca fiind amânate la plată.

3.2. Prin recursul declarat de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

Prin recursul său, întemeiat tot pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se critică hotărârea atacată pe considerentul că instanța fondului a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 206 alin. (1), alin. (3) lit. e) și alin. (4) din Codul de procedură fiscală în ceea ce privește obligativitatea îndeplinirii cumulative a condițiilor necesare pentru acordarea dreptului de eșalonare la plată.

Sub un prim motiv de recurs se arată faptul că instanța de fond, deși a preluat în considerentele hotărârii motivarea pârâtei cu privire la excepția inadmisibilității petitului 3 al cererii de chemare în judecată, a omis să se pronunțe asupra acesteia, considerând nelegal că acțiunea reclamantei este întemeiată în parte, motiv pentru care reiterează prin prezenta cale de atac aceeași excepție.

Cel de-al doilea motiv de recurs vizează nelegalitatea hotărârii sub aspectul obligării recurentei-pârâte Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili la emiterea pentru reclamantă a deciziei de amânare la plată a penalităților de întârziere în totalitate și a unui procent de 50% din dobânzi, sens în care arată că pentru a se anula 50% din dobânzile stabilite în sarcina reclamantei A. trebuia ca actul administrativ fiscal prin care s-au stabilit dobânzi și penalități în sarcina reclamantei, respectiv Decizia de accesorii nr. 33702/12.02.2018 să fie anulată de către instanța de judecată în limita în care a fost investită.

În condițiile în care accesoriile calculate în sarcina reclamantei prin Decizia de accesorii nr. 33702/12.02.2018 nu sunt anulate în procentul solicitat de aceasta de o hotărâre judecătorească definitivă, actul administrativ respectiv este temeinic, legal și executoriu, instanța neputând să oblige organul fiscal la emiterea unei decizii prin care să dispună amânarea la plată a unui procent de 50% din dobânzi.

Prin cel de-al treilea motiv se critică hotărârea sub aspectul că în mod greșit au fost anulate de instanța de judecată atât Decizia de soluționare a contestației fiscale nr. 35181/15.05.2018 cât și Decizia de respingere a cererii de acordare a eșalonării la plată nr. x/01.03.2018.

Arată în acest sens că motivul respingerii cererii de eșalonare l-a constituit neîndeplinirea unei condiții prevăzută de art. 206 alin. (3) lit. e) din Codul de procedură fiscală, în vigoare la data respingerii cererii, respectiv societatea înregistra pierdere fiscală pentru anul 2015 în sumă de 31.638.269 RON, iar instanța de fond nu a avut în vedere faptul că neîndeplinirea uneia dintre condițiile impuse de lege atrage decăderea din dreptul de a beneficia de eșalonare la plată. Astfel, pentru încadrarea contribuabilului în categoria "contribuabil cu risc mic" este necesară îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 206 alin. (3) din Codul de procedură fiscală.

Sub acest aspect se arată că în mod vădit eronat s-a reținut de către instanța de fond îndeplinirea cumulativă a condițiilor impuse lege atâta vreme cât reclamanta pentru exercițiul financiar încheiat la data de 31 martie 2015 înregistra o pierdere fiscală în cuantum de 31.638.269 RON.

Afirmă recurenta că legea instituie obligativitatea de a nu înregistra pierderi contabile în fiecare an din cei 3 ani consecutivi, situație în raport de care reținerea instanței de fond că înregistrarea pierderii contabile în valoare de 31.638.269 RON a fost efectuată ca urmare a înregistrării provizionului constituit pentru obligațiile fiscale aferente perioadei 2006-2010 este irelevantă.

În susținerea acestei afirmații sunt redate de către pârâta recurentă și dispozițiile art. 5 alin. (16) din OMFP nr. 90/2016 pentru aprobarea conținutului cererii de acordare a eșalonării la plată și a documentelor justificative anexate acesteia precum și a procedurii de aplicare a acordării eșalonării la plată de către organul fiscal central, dispoziții care evidențiază că legea cere a fi îndeplinită și condiția neînregistrării de pierderi contabile în fiecare an din ultimii 3 ani consecutivi, și ca atare raționamentul reclamantei că nu ar trebui să fie afectată de înregistrarea unui provizion pentru obligații fiscale aferente unei perioade anterioare nu poate fi primit.

Ultima critică vizează obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.000 RON susținând că nu se află în culpă procesuală întrucât organul fiscal nu a făcut altceva decât să aplice dispozițiile legale în materie, motiv pentru care nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Atât recurenta reclamantă A. cât și recurenta pârâtă Direcția generală de Administrare a Marilor Contribuabili au depus întâmpinări la cele două recursuri declarate prin care fiecare a solicitat respingerea ca nefondat a recursului părții adverse.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, este nefondat, sentința recurată reflectând interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei.

Înalta Curte are în vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Instanța de control judiciar constată că în cauză nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în vederea casării hotărârii deoarece prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport cu materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Atributul esențial al instanței de recurs îl constituie interpretarea legii, iar, în speță, nu există critici de nelegalitate în sensul exigențelor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care să vizeze încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Controlul judiciar declanșat de recurenta-reclamantă A. are ca obiect verificarea legalității Deciziei de soluționare a contestației fiscale nr. 35181/15.05.2018 prin care organele fiscale au respins ca neîntemeiată contestația fiscală înregistrată Ia DGAMC sub nr. x/24.04.2018 formulată de Societate, verificarea legalității Deciziei de respingere a cererii de acordare a eșalonării la plată nr. x din data de 01.03.2018 emisă de DGAMC prin care autoritatea fiscală a respins cererea Societății de eșalonare la plată a obligațiilor fiscale principale reprezentând impozitul pe profit aferent perioadei 2011-2016 în cuantum de 19.008.161 RON și amânarea la plată în vederea anulării a 50% din dobânzi și în totalitate a penalităților de întârziere în totalitate, precum și recunoașterea îndeplinirii de către recurenta reclamantă a condițiilor prevăzute de lege pentru a beneficia de eșalonarea pentru debitorii cu risc fiscal mic a obligațiilor fiscale principale reprezentând impozitul pe profit aferent perioadei 2011-2016 în cuantum de 19.008.161 RON pentru o perioadă de 3 luni și, pe cale de consecință, obligarea organelor fiscale la anularea a 50% din dobânzi, respectiv suma de 1.709.745 și a penalităților de întârziere în totalitate, respectiv suma de 1.354.552 aferente obligațiilor fiscale principale în valoare de 19.008.161 RON stabilite prin Decizia de accesorii nr. 33702/12.02.2018 emisă de DGAMC.

Soluționând cauza, Curtea de Apel Timișoara a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă și a dispus anularea:

- deciziei de soluționare a contestației fiscale nr. 35181/15.05.2018 și a

- deciziei de respingere a cererii de acordare a eșalonării la plată nr. x/01.03.2018, ambele emise de către pârâtă, și în consecință, a obligat pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili să emită pentru reclamantă o decizie:

- de eșalonare la plată a obligațiilor fiscale principale, reprezentând impozit pe profit aferent perioadei 2011-2016, obligații în cuantum de 19.008.161 RON și

- de amânare la plată a penalităților de întârziere în totalitate si a unui procent de 50% din dobânzi.

În urma propriului demers de aplicare a cadrului normativ incident situației de fapt, instanța de control judiciar împărtășește soluția instanței de fond, reținând că în cauză motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv de casare invocat de ambele recurente, nu este incident.

II.1.1. În ce privește recursul declarat de recurenta-reclamantă A., Înalta Curte constată că este nefondat.

Critica adusă hotărârii recurate de către recurenta-reclamantă vizează neadmiterea capătului de cerere prin care s-a solicitat anularea în parte a obligațiilor fiscale accesorii, respectiv anularea a 50% din dobânzi și anularea în totalitate a penalităților de întârziere, susținând recurenta-reclamantă că instanța de fond a făcut o interpretare eronată a dispozițiilor art. 206 alin. (6) și art. 208 alin. (1) și (3) din Codul de procedură fiscală.

În conformitate cu dispozițiile Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, forma în vigoare la data formulării cererii de eșalonare (26.01.2018):

"Art. 206: Prevederi speciale pentru eșalonările la plată acordate de organele fiscale

(1) În cazul debitorilor cu risc fiscal mic, organul fiscal competent poate aproba eșalonarea la plată a obligațiilor fiscale restante, pe o perioadă de cel mult 12 luni.

(...) (6) Prevederile art. 208 se aplică în mod corespunzător pentru penalitățile de întârziere și pentru un procent de 50% din dobânzile cuprinse în certificatul de atestare fiscală. (...)

Art. 208: Amânarea la plată a penalităților de întârziere

(1) Pe perioada eșalonării la plată, penalitățile de întârziere cuprinse în certificatul de atestare fiscală se amână la plată prin decizie care se comunică debitorului odată cu decizia de eșalonare la plată. Aceste prevederi se aplică, după caz, și unui procent de 50% din majorările de întârziere, reprezentând componenta de penalitate a acestora.

(2) Garanțiile ori valoarea bunurilor prevăzute la art. 193 alin. (13)-(16) trebuie să acopere și penalitățile de întârziere, precum și majorările de întârziere amânate la plată.

(3) În situația în care eșalonarea la plată se finalizează în condițiile art. 194 alin. (3), penalitățile de întârziere, precum și majorările de întârziere amânate la plată se anulează prin decizie care se comunică debitorului odată cu decizia de finalizare a eșalonării la plată.

(4) Pierderea valabilității eșalonării la plată atrage pierderea valabilității amânării la plată a penalităților de întârziere și/sau a majorărilor de întârziere. În acest caz, odată cu decizia de constatare a pierderii valabilității eșalonării la plată se comunică debitorului și decizia de pierdere a valabilității amânării la plată a penalităților de întârziere și/sau a majorărilor de întârziere.

(5) În situația în care eșalonarea la plată își pierde valabilitatea în condițiile art. 199, garanțiile se execută și în contul penalităților de întârziere și/sau majorărilor de întârziere amânate la plată.

(6) În scopul aplicării reducerii prevăzute la art. 181 alin. (2) lit. b), prevederile prezentului articol sunt aplicabile în mod corespunzător și pentru penalitatea de nedeclarare aferentă obligațiilor fiscale eșalonate.

Art. 194 alin. (3)

(3) În situația în care sumele eșalonate la plată au fost stinse în totalitate și au fost respectate condițiile prevăzute la alin. (1), organul fiscal competent comunică debitorului decizia de finalizare a eșalonării la plată".

Instanța de fond a admis în parte cererea formulată, a anulat decizia de soluționare a contestației fiscale nr. 35181/15.05.2018 cât și decizia de respingere a cererii de acordare a eșalonării la plată nr. x/01.03.2018, și în consecință a obligat pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili să emită pentru reclamantă o decizie:

- de eșalonare la plată a obligațiilor fiscale principale, reprezentând impozit pe profit aferent perioadei 2011-2016, obligații în cuantum de 19.008.161 RON, și

- de amânare la plată a penalităților de întârziere în totalitate și a unui procent de 50% din dobânzi.

A fost respinsă în rest acțiunea.

Prin capătul 3 al cererii recurenta reclamantă a solicitat instanței de judecată să dispună obligarea organelor fiscale la anularea a 50% din dobânzi, respectiv suma de 1.709.745 RON și anularea în totalitate a penalităților de întârziere, respectiv suma de 1.354.552 RON, accesorii aferente obligațiilor fiscale principale în valoare de 19.008.161 RON.

În mod corect a respins instanța de fond acest capăt de cerere.

Din conținutul dispozițiilor legale anterior enunțate rezultă că eșalonarea la plată cuprinde obligațiile fiscale principale și 50% din majorările de întârziere, beneficiul acordat de lege vizând anularea în totalitate a penalităților de întârziere și doar a 50% din majorările de întârziere.

În condițiile în care eșalonarea la plată ce cuprinde atât obligațiile fiscale principale, cât și 50% din majorările de întârziere este finalizată, se poate acorda debitorului beneficiul prevăzut de lege.

Dreptul debitorului de a beneficia de anularea în totalitate a penalităților de întârziere cât și de 50% din majorările de întârziere se naște doar în situația în care sumele eșalonate - debit principal și 50% din majorările de întârziere - au fost stinse în totalitate, la acest moment organul fiscal având obligația de a proceda la emiterea deciziei de finalizare a eșalonării la plată, precum și la anularea accesoriilor amânate la plată prin decizie de anulare, decizie ce se emite odată cu emiterea deciziei de finalizare a eșalonării la plată.

Cum în cauză nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor legale pentru a putea beneficia de anularea a 50% din dobânzi, respectiv suma de 1.709.745 RON și anularea în totalitate a penalităților de întârziere, respectiv suma de 1.354.552 RON, accesorii aferente obligațiilor fiscale principale în valoare de 19.008.161 RON, în mod corect acest capăt de cerere a fost respins de instanța de fond.

II.1.2. În ce privește recursul declarat de recurenta-pârâtă, analizând criticile formulate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că hotărârea atacată este conformă normelor de drept incidente în speță.

În esență, recurenta-pârâtă susține că reclamanta nu a îndeplinit în mod cumulativ condițiile impuse de art. 206 Codul de procedură fiscală, respectiv nu a fost îndeplinită condiția impusă de alin. (3) lit. e) a art. 206 din Codul de procedură fiscală "nu a înregistrat pierderi contabile în fiecare an din ultimii 3 ani consecutivi. Pierderea contabilă prevăzută de prezenta literă nu cuprinde pierderea contabilă reportată provenită din ajustările cerute de aplicarea IAS 29 "Raportarea financiară în economiile hiperinflaționiste" de către contribuabilii care aplică sau au aplicat reglementări contabile conforme cu Standardele internaționale de raportare financiară"

Conform dispozițiilor art. 206 C. proc. civ.

"Prevederi speciale pentru eșalonările la plată acordate de organele fiscale:

(1) În cazul debitorilor cu risc fiscal mic, organul fiscal competent poate aproba eșalonarea la plată a obligațiilor fiscale restante, pe o perioadă de cel mult 12 luni.

(2) Pentru a beneficia de eșalonarea la plată prevăzută la alin. (1), debitorul trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:

a) debitorul depune o cerere la organul fiscal competent;

b) sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 186, cu excepția celei prevăzute la art. 186 alin. (1) lit. a);

c) debitorul depune, în cel mult 30 de zile de la data comunicării certificatului de atestare fiscală, o garanție în valoare de minimum 20% din sumele ce pot face obiectul eșalonării la plată, precum și a penalităților de întârziere ce pot face obiectul amânării la plată potrivit art. 208, înscrise în certificatul de atestare fiscală emis în condițiile prezentului capitol.

(3) În sensul prezentului articol este considerat cu risc fiscal mic debitorul care, la data depunerii cererii, îndeplinește, cumulativ, următoarele condiții:

a) nu are fapte înscrise în cazierul fiscal;

b) niciunul dintre administratori și/sau asociați nu a deținut, în ultimii 5 ani anteriori depunerii cererii, calitatea de administrator sau asociat la persoane juridice care au fost lichidate sau la care a fost declanșată procedura insolvenței și la care au rămas obligații fiscale neachitate;

c) nu se află în inactivitate temporară înscrisă la registrul comerțului sau în registre ținute de instanțe judecătorești competente;

d) nu are obligații fiscale restante mai mari de 12 luni; e) nu a înregistrat pierderi contabile în fiecare an din ultimii 3 ani consecutivi. Pierderea contabilă prevăzută de prezenta literă nu cuprinde pierderea contabilă reportată provenită din ajustările cerute de aplicarea IAS 29 "Raportarea financiară în economiile hiperinflaționiste" de către contribuabilii care aplică sau au aplicat reglementări contabile conforme cu Standardele internaționale de raportare financiară;

f) în cazul persoanelor juridice, să fi fost înființate cu minimum 12 luni anterior depunerii cererii.

Din interpretarea normei juridice rezultă că pentru a beneficia de prevederile acestui text, debitorul trebuie să se încadreze în categoria debitorilor cu risc fiscal mic, condițiile fiind enumerate de alin. (3) al art. 206 din Cod.

Ceea ce s-a supus analizei instanței de judecată a fost condiția prevăzută de art. 206 alin. (3) lit. e) din C. proc. civ., condiție pe care organul fiscal a considerat-o ca fiind neîndeplinită și pentru care a fost respinsă cererea de eșalonare la plată.

Analizând dispoziția legală constată Înalta Curte că aceasta a fost corect aplicată prezentei cauze.

Pentru a putea fi încadrat în categoria debitorilor cu risc fiscal mic, norma juridică cere îndeplinirea în mod cumulativ a condițiilor enumerate la alin. (3) din art. 206, fiind menționată și condiția neînregistrării de pierderi fiscale în fiecare an din ultimii 3 ani consecutivi.

Susține recurenta-pârâtă că pentru exercițiul financiar încheiat la data de 31 martie 2015 reclamanta înregistra o pierdere fiscală în cuantum de 31.638.269 RON, iar reținerea instanței de fond că înregistrarea pierderii contabile în valoare de 31.638.269 RON a fost efectuată ca urmare a înregistrării provizionului constituit pentru obligațiile fiscale aferente perioadei 2006-2010 este irelevantă.

Critica nu poate fi primită, observând Înalta Curte că reclamanta, urmare a faptului că pârâta nu a comunicat Raportul de inspecție fiscală și Decizia de impunere la încheierea inspecției fiscale efectuată în perioada 2011-2015, inspecție fiscală ce a vizat perioada 2006-2010, a fost nevoită a proceda la înregistrarea obligațiilor fiscale pentru perioada 2006-2010 prin constituirea unui provizion la nivelul anului financiar 2014, aspect care a determinat înregistrarea unei pierderi contabile la nivelul anului 2015 în valoare de 31.638.269 RON.

Prin urmare, se constată că pierderea înregistrată la nivelul anului 2015 este aferentă obligațiilor stabilite de organele fiscale pentru perioada 2006-2010, și nu aferentă rezultatului contabil al activității desfășurate în anul 2015, așa cum corect a reținut instanța de fond.

Analizând dispoziția legală observă Înalta Curte că aceasta comportă interpretări multiple, pe de o a parte, norma juridică putând fi interpretată în sensul că în fiecare an din cei 3 ani consecutivi, societatea să nu înregistreze pierderi contabile, însă poate fi interpretată și în sensul că nu a înregistrat în fiecare an, din cei 3 ani consecutivi, pierderi contabile, fiind suficient pentru îndeplinirea condiției, în această din urmă situație, ca societatea să nu înregistreze pierderi contabile chiar și un singur an.

Pe de altă parte, observă Înalta Curte că norma juridică nu face distincție între pierderea contabilă ca rezultat contabil al activității desfășurate într-un an financiar sau orice pierdere contabilă, fiind neclară, ambiguă.

În această situație devin incidente dispozițiile art. 13 alin. (6) Codul de procedură fiscală în conformitate cu care "Dacă după aplicarea regulilor de interpretare prevăzute la alin. (1)-(5), prevederile legislației fiscale rămân neclare, acestea se interpretează în favoarea contribuabilului/plătitorului", dispoziție legală prin care a fost instituit principiul "in dubio contra fiscum" principiu ce devine aplicabil numai în situația în care legislația națională oferă interpretări ambigue sau multiple ale drepturilor și obligațiilor contribuabililor, principiu recunoscut și de către jurisprudența națională și europeană, inclusiv prin Hotărârea din 7 iulie 2011 pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Serkov versus Ucraina.

În consecință, constată Înalta Curte că instanța de fond în mod corect a reținut îndeplinirea de către reclamantă a condițiilor prevăzute de art. 206 Codul de procedură fiscală, inclusiv cea prevăzută de alin. (3) lit. e) a art. 206 din același act normativ.

Critica ce vizează excepția inadmisibilității capătului 3 al cererii de chemare, excepție asupra căreia susține recurenta-pârâtă ca instanța de fond a omis a se pronunța, nu poate fi primită. În acest sens, observă Înalta Curte că, în considerentele hotărârii, instanța de judecată a reținut motivele invocate în susținerea acestei excepții, iar pe calea dispozitivului a dispus admiterea acțiunii pentru primele 2 capete de cerere și, parțial, capătul 3 de cerere referitoare la recunoașterea îndeplinirii condițiilor acordării eșalonării de plată, respectiv a dispus respingerea în rest a acțiunii.

Prin urmare, excepția inadmisibilității invocată de pârâtă a fost soluționată, judecătorului fondului procedând la admiterea în parte a capătului 3 de cerere referitor la recunoașterea dreptului reclamantei și la respingerea în rest a acestui capăt de cerere.

Și critica ce vizează nelegalitatea hotărârii sub aspectul obligării recurentei-pârâte Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili la emiterea pentru reclamantă a deciziei de amânare la plată a penalităților de întârziere în totalitate și a unui procent de 50% din dobânzi, sens în care arată pentru a se anula 50% din dobânzile stabilite în sarcina reclamantei A. trebuia ca actul administrativ fiscal prin care s-au stabilit dobânzi și penalități în sarcina reclamantei, respectiv Decizia de accesorii nr. 33702/12.02.2018 să fie anulată de către instanța de judecată în limita în care a fost investită, este nefondată.

Înalta Curte are în vedere faptul că eșalonarea la plată reprezintă o facilitate fiscală acordată în baza legislației fiscale care va avea ca efect, în situația achitării sumelor din eșalonarea la plată, anularea parțială a 50% din dobânzi și integrală a penalităților de întârziere. Ca atare, prin prezenta acțiune societatea nu a reclamat nelegalitatea obligațiilor fiscale accesorii.

În ce privește critica referitoare la obligarea pârâtei la plata sumei de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. instituie regula conform căreia "partea care pierde procesul va fi obligată la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată."

Dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual și are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părții câștigătoare a procesului, acest drept fiind recunoscut părții, atunci când aceasta a solicitat cheltuieli de judecată.

Susținerea că organul fiscal nu a făcut altceva decât să aplice dispozițiile legale nu poate fi primită, în condițiile în care, așa cum s-a arătat în cuprinsul prezentei decizii, aplicarea legislației fiscale a fost eronat efectuată de către organele fiscale, împrejurare ce dovedește culpa procesuală a pârâtei, culpă ce determină și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

În raport de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, toate motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile formulate sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile formulate ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta - reclamantă A. și de recurenta - pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinței civile nr. 124 din 10 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 decembrie 2021.