ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 604/2022

Ședința publică din data de 2 februarie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea în contencios administrativ înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020, reclamanta A. în Comandită, în contradictoriu cu pârâții: Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene (fost Minister al Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene-Autoritatea De Management Pentru Programul Operațional Competitivitate (A.M.P.O.C.), Autoritatea pentru Digitalizarea României, în calitate de Organism Intermediar pentru Programul Operațional Competitivitate (O.I.P.S.I.) și Ministerul Transporturilor, Infrastructurii și Comunicațiilor, a solicitat anularea Notificării privind rezultatul analizării contestației nr. OIPSI 183-221-a2/nCont/28.05.2020, a Notificării privind rezultatul etapei de evaluare tehnico-economică O.I.P.S.I. nr. 183-221-a2/nTE/10.02.2020 și a Adreselor O.I.P.S.I. nr. x/30.06.2020 și D.G.P.E.C. nr. 54217/30.06.2020, precum și obligarea pârâților la emiterea unei decizii de admitere a cererii de finanțare a reclamantei în etapa de evaluare tehnico-economică, cu un punctaj de peste 80 (optzeci) de puncte.

Prin încheierea de ședință din 25 ianuarie 2021, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal a unit cu fondul cauzei excepția lipsei calității procesuale pasive invocată în cauză de Ministerul Fondurilor Europene cu privire la cele 3 acte administrative contestate și excepția inadmisibilității invocată de pârâtă cu privire la lipsa caracterului de act administrativ al adresei nr. x/30.06.2020 și a respins excepția nulității cererii de anulare a adresei nr. x/30.06.2020, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 9 din data de 09.02.2021, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Fondurilor Europene cu privire la cererea de anulare a Notificării privind rezultatul analizării contestației nr. 183-221-a2/28.05.2020, a Notificării privind rezultatul etapei de evaluare tehnico-economică nr. OIPSI 183-221-a2/10.02.2020, a Adresei înregistrată sub nr. OIPSI 4971/30.06.2020; a respins excepția inadmisibilității cererii de anulare a Adresei înregistrată la Ministerul Fondurilor Europene sub nr. x/30.06.2020, excepție invocată de pârâtul Ministerul Fondurilor Europene; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. în Comandită, în contradictoriu cu pârâta Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene (fost Ministerul Fondurilor Europene și fostul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene)- Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Competitivitate, Autoritatea pentru Digitalizarea României - Organismul Intermediar pentru Programul Operațional Competitivitate, și cu pârâtul Ministerul Transporturilor, Infrastructurii și Comunicațiilor; a dispus anularea în parte a Notificării privind rezultatul analizării contestației nr. 183-221-a2/28.05.2020, anularea Notificării privind rezultatul etapei de evaluare tehnico- economică nr. OIPSI 183-221-a2/10.02.2020, anularea adresei nr. OIPSI 4971/30.06.2020 și a adresei înregistrată la Ministerul Fondurilor Europene sub nr. x/30.06.2020.

Totodată, a obligat Autoritatea pentru Digitalizarea României -OIPSI să emită o nouă notificare de admitere în etapa de evaluare tehnico-economică a cererii de finanțare formulată de reclamanta A. în Comandită, pentru punctajul de 78,50 puncte.

A respins cererea formulată de reclamantă de anulare a Notificării privind rezultatul analizării contestației nr. 183-221-a2/28.05.2020, în partea privitoare la soluționarea contestației privitoare la punctajul acordat la Criteriul I -Relevanță, sub-subcriteriul- Măsura în care dezvoltarea produsului/serviciului/aplicației va genera know-how transferabil la nivelul altor sectoare.

De asemenea, a obligat pârâtele Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene în solidar cu Autoritatea pentru Digitalizarea României la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată efectuate, în valoare de 5000 de RON - onorariu avocat și 200 de RON contravaloarea taxei judiciare de timbru.

Împotriva sentinței civile nr. 9 din data de 09.02.2021, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. în Comandită, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii atacate în ceea ce privește respingerea criticilor formulate cu privire la punctajul obținut și în rejudecare, obligarea pârâților la emiterea unei decizii de admitere a cererii de finanțare în faza etapei de evaluare tehnico-economice cu un punctaj de peste 80 de puncte.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

În mod greșit, instanța de fond reține faptul că propunerea reclamantei nu îndeplinește sub-subcriteriul I.2.1. stabilit în grila de evaluare motivat de faptul că intervenția membrilor clusterului și implicit colaborarea cu aceștia este ulterioară dezvoltării produsului.

Conform Grilei de Punctaj din Ghidul solicitantului sub-subcriteriul I.2.1. reprezintă:

"Măsura în care produsul/serviciul/aplicația este/va fi rezultatul unei cooperări cu o întreprindere sau cu membrii clusterului centrat pe domeniul TIC."

Conform dispozițiilor art. 4.2 lit. c) din Anexa la H.G. nr. 918/2006, un cluster reprezintă "grupări între executanți, utilizatori și/sau beneficiari, pentru implementarea de bune practici de nivel european, în vederea creșterii competitivității economice a operatorilor economici".

Coroborând definiția legală a clusterului cu cerințele Grilei de Punctaj cu privire la sub-subcriteriul I.2.1. este cert că această colaborare poate avea loc doar între aplicat, în speță reclamanta și unul sau mai mulți membrii ai clusterului.

Instanța de fond procedează în mod netemeinic la crearea unei distincții artificiale între perioadele de implementare/durabilitate și perioada de dezvoltare a produsului. Aceasta optică rigidă nu corespunde realității obiective. În prezent, perioada de dezvoltare a produsului software nu mai corespunde unei durate de timp inițiale în care produsul este creat și apoi este lansat pe piață, fiind înlocuit ulterior de un nou produs, care parcurge aceleași etape, ci acesta parcurge o perioadă continuă de dezvoltare chiar și după lansarea pe piață.

În ceea ce privește produsele software, acestea sunt dezvoltate într-o formă inițială și lansate pe piață, fiind ulterior îmbunătățite constant, acestea evoluând odată cu versiunile lansate (versiunea 1.0, ver. 1.1, ver. 1.2, ver 2.0 etc). Astfel, programele tip software se afla într-o dezvoltare continuă fiind implementate mereu funcționalități noi in cadrul aceluiași produs.

În acest sens se solicită a se avea în vedere faptul că la paginile 280 si 283 din Planul de afaceri se prevăd în mod expres că:

"Masuri de sprijin în perioada de implementare: (i) Testarea platformei, (ii) Feedback pentru elementele de design ale platformei, inclusiv pentru interfața cu utilizatorul, (iii) Ajutor în organizarea de conferințe, sau alte evenimente de diseminare la scara largă."

În continuare se arată că procesul de creare al interfeței de utilizator face parte din primul ciclu de dezvoltare al produsului. Testarea acestuia este ultimul pas înainte de lansarea pe piața, fiind necesar pentru detectarea erorilor de cod ce nu au putut fi descoperite în prima fază și pentru repararea/corectarea acestora. Mai mult decât atât, conform Angajamentului de colaborare cu B. este cert ca membrii clusterului sunt implicați în mod direct în procesul de dezvoltare al aplicației și prin modificarea și îmbunătățirea interfeței de utilizare a aplicației.

Tot în cuprinsul paginilor 281 si 283 din Planul de afaceri se prevăd că:

"Măsuri de sprijin pe perioada de durabilitate: (i) Găsirea de canale de comercializare și de distribuție comune, (ii) promovare si marketing (...) ".

Procedând la compararea masurilor de sprijin în perioada de implementare cu cele din perioada de durabilitate, rezultă dincolo de orice dubiu că prima categorie de măsuri intră în faza de dezvoltare "tradițională" a produsului fiind necesară testarea acestuia precum și îmbunătățirea interfeței înainte de comercializarea pe piață.

În ciuda faptului ca instanța de fond reține, în mod corect, faptul ca la paginile 280-282 din planul de afaceri se descrie în detaliu un mecanism de colaborare cu membrii clusterului pentru dezvoltarea produselor, nu coroborează aceasta informație cu restul mecanismului de colaborare descris pe larg și la paginile 40-43,50, 203,209,279-286 din Planul de Afaceri, din cuprinsul acestora rezultând în mod cert implicarea membrilor clusterului în întreg procesul de dezvoltare al produsului.

Sub un al doilea aspect, instanța de fond a respins cererea reclamantei de acordarea a unui punctaj mai mare de "o" (zero) puncte în cadrul sub-subcriteriului I.2.1 motivat de faptul ca dezvoltarea produsului nu este rezultatul unei colaborări cu membrii clusterului, însă nu a analizat și contrarietatea susținerilor evaluatorilor, reținând în mod netemeinic susținerile evaluatorilor 1 și 3. Contrarietate intre susținerile evaluatorilor apare atât in faza evaluării inițiale cât și în faza reevaluării în cadrul contestației.

În primul rând, în cadrul primei evaluări tehnice motivul pentru care au fost acordate "o" puncte a fost: (i) lipsa unei colaborări cu membrii clusterului și (ii) lipsa unor înscrisuri din care să reiasă existenta unei colaborări pentru dezvoltarea produsului fiind reținute de către evaluatori următoarele:

Evaluator 1 - C. (ofițer principal):

"Realizarea proiectului va fi rezultatul efortului propriu al beneficiarului fără a implica eventuale colaborări cu alte entități sau membri ai clusterului".

Evaluator 2 - D. (ofițer secundar):

"Solicitantul nu prezintă documente care sa ateste existenta unei colaborări cu una sau mai multe întreprinderi pentru dezvoltarea produsului".

Recurenta reclamantă susține că cele două argumentări sunt contradictorii, Evalutorul 1 menționând că realizarea proiectului va fi rezultatul efortului propriu, iar Evalutorul 2 menționând lipsa înscrisurilor doveditoare. În situația ipotetică, în care documentele nu ar fi fost într-adevăr depuse soluția evaluatorilor trebuia să fie identică și anume lipsa documentelor care să ateste existența colaborărilor.

Astfel cum s-a demonstrat și pe fondul cauzei, în cadrul cererii de finanțare a fost depus Angajamentul de colaborare dintre B. și A. prin care se dovedește indubitabil că produsul software propus de reclamantă este rezultatul unei colaborări cu membrii clusterului B..

În ceea ce privește punctajul acordat la sub-subcriteriul I.1.1, instanța de fond a respins în mod nelegal criticile reclamantei, reținând că acestea se subsumează unor critici de oportunitate iar nu de legalitate, fiind la aprecierea comisiei de evaluare și nefiind astfel dovedită nelegalitatea actelor cu privire la punctajele acordate.

In primul rând, se invocă faptul ca la baza evaluării tehnico-economice stau criterii clare, prezentate și în cadrul Ghidului, fiind necesară efectuarea unei evaluări obiective în baza baremului stabilit tot prin Ghidul Solicitantului, aceste chestiuni fiind de strictă legalitate, iar nu de oportunitate. Acest aspect este întărit chiar de procedura stabilită în Ghid care prevede faptul că în cazul în care solicitantul nu este mulțumit de rezultatul evaluării poate contesta rezultatul urmând a fi efectuată o reevaluare.

Or, în cazul unei evaluări ce ar avea la baza oportunitatea, criteriile de evaluare ar fi pur subiective, fiind lăsate la libera apreciere a evaluatorilor, iar pe cale de consecință nu ar putea fi evaluate în baza unui barem obiectiv precum cel din Ghidul solicitantului. Mai mult decât atât, în cazul unei evaluări ce are la baza oportunitatea nu este posibilă efectuarea unei reevaluări, întrucât nu poate fi aplicabil un barem obiectiv de punctaj.

În speță, în cadrul sub-subcriteriului de punctaj I.1.1 se solicită exemplificarea cu privire la măsura în care know-how-ul, iar nu produsul efectiv dezvoltat, este transferabil către alte sectoare de activitate, însă pentru a putea evalua în mod corect acest sub-subcriteriu trebuie pornit de la definiția conceptului de know-how.

În doctrină, know-how-ul a fost definit ca fiind "ansamblul de cunoștințe tehnice (informații, experiența, abilitate), nebrevetabile sau brevetabile dar (întotdeauna, s.n.) nebrevetate, necesare fabricării, funcționarii ori comercializării unor produse sau elaborării si funcționarii unor tehnologii ori procedee".

Implementarea Know-how-ului este clar explicat și bine definită în planul de afaceri, unde se menționează la:

i. Pag. 42:

"(...) prezentul proiect îmbunătățește semnificativ procesele de lucru pentru clienții de pe piața ținta, reduce nivelul emisiilor generate de aceste companii, respectiv generează un know-how care se poate transfera in cadrul altor sectoare de activitate (ex. management flote de vehicule). (...) Aceste activități de cercetare-dezvoltare sunt realizate de către beneficiarul proiectului prin asistența membrilor de cluster, mai precis clusterul B.. Ca urmare obiectivul general constă în realizarea activității de cercetare-dezvoltare în cadrul firmei A., dezvoltarea de servicii software (pe model x) care sa conducă la optimizarea proceselor de lucru ale clienților de pe piața ținta, reducererea emisiilor la companiile aeriene, si transferul de know-how și pentru alte sectoare de activitate";

ii. Pag. 208-209:

"Know-how generat de către aplicație A., în ceea ce privește, atât dezvoltarea algoritmilor, sistemul de analiză predictivă sau conceptul structural al serviciilor, vor putea fi transferabile atât altor sectoare cât și altor produse. Acest know-how va fi împărtășit cu ajutorul Clusterului și membrilor sau prin intermediul unor publicații online, mass media, canale proprii (cataloage, site-uri, broșuri, etc.) cât și prin conferințe de specialitate. Acest know-how se poate aplica atât industriei de producție de software, cât și celor de transport mărfuri, transport maritim etc".

Rezultă așadar faptul că, explicația evaluatorului ce stă la baza depunctării reclamantei este una superfluă și limitată in extremis, evaluatorul considerând în mod eronat că produsul iar nu know-how-ul nu poate fi aplicat în sectorul de activitate transporturi terestre/maritime, omițând orice alt sector de activitate în care ar putea exista aplicabilitate.

Împotriva încheierii de ședință din 25.01.2021 și a sentinței civile nr. 9 din data de 09.02.2021, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând casarea hotărârilor instanței de fond și în rejudecare respingerea acțiunii.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

În ceea ce privește soluția de respingere a excepției nulității cererii de anulare a adresei nr. x/30.06.2020 pentru nemotivare se arată că în susținerea acestei dispoziții prima instanță a arătat că verificarea cererii de chemare în judecată s-ar efectua numai în procedura de regularizare, iar depășirea acestei etape ar atrage prezumția că instanța a apreciat că aceasta ar îndeplini condițiile prevăzute de art. 194 din C. proc. civ.. Mai mult decât atât, prima instanță a considerat că sancțiunea nulității, care poate interveni pentru nerespectarea dispozițiilor art. 194 din C. proc. civ., este o sancțiune ce poate fi aplicată numai în procedura scrisă, nu și ulterior acordării primului termen de judecată.

Raționamentul primei instanțe nu este de natură să conducă la respingere excepției, îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 194 din C. proc. civ. în procedura regularizării, nu exclude posibilitatea reverificării acțiunii în procedura de judecată.

Din economia prevederilor art. 194 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ. rezultă că legiuitorul a statuat în termeni imperativi condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o cerere de chemare în judecată, printre care și arătarea motivelor de fapt și de drept pe care reclamantul înțelege să își întemeieze acțiunea, lipsa acesteia fiind sancționată de art. 196 alin. (1) din C. proc. civ. cu nulitatea cererii.

În speță, reclamanta a solicitat și anularea adresei nr. x/30.06.2020 emisă de pârâtă fără a arăta motivele nici de fapt si nici de drept care ar susține cererea sa, întreaga acțiune cuprinzând critici ale celorlalte acte supuse controlului judiciar.

Se învederează că, din formularea art. 200 din C. proc. civ. se desprinde concluzia că procedura de regularizare reprezintă o etapă prealabilă fixării primului termen de judecată, etapă ce are ca obiect verificarea de către completul căruia i s-a repartizat cauza a îndeplinirii cerințelor legale privind conținutul și timbrarea cererii introductive, verificare care în această etapă este una sumară, cererea nefiind comunicată pârâtului.

Mai mult decât atât, argumentele instanței susțin de fapt soluția de respingere nu ca neîntemeiată a excepției nulității cererii pentru nemotivare, cum s-a dispus în speță, ci ca lovită de nulitate, potrivit art. 185 alin. (1) din C. proc. civ., având în vedere depășirea etapei de regularizare cu privire la care prima instanță apreciază ci ar fi singura în cadrul căreia s-ar putea efectua verificarea cererii de chemare în judecată. Or, în mod evident, prin respingerea excepției a fost sancționat de fapt dreptul pârâtului la apărare pentru tardivitatea exercitării sale în condițiile în care acesta nici nu începuse să curgă la momentul la care s-a raportat prima instanță, respectiv momentul regularizării cererii.

Susținerile primei instanțe sunt contrazise de dispozițiile art. 178 din C. proc. civ., potrivit cărora nulitatea absolută poate fi invocată în orice stare a judecății cauzei, iar cea relativă, pentru neregularitățile săvârșite până la începerea judecății, prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, la primul termen de judecată.

Referitor la soluția de respingere a excepției inadmisibilității cererii de anulare a adresei nr. x/30.06.2020, se menționează că, pentru a hotărî astfel prima instanță a înțeles să încadreze respectiva adresă în categoria de refuz de a da curs solicitării de anulare a actelor emise în cadrul proiectului.

În acest context arătăm că prin art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ legiuitorul a definit actul administrativ ca fiind actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Din economia prevederilor invocate rezultă că în lumina Legii nr. 554/2004 actul administrativ este, în esență, actul emis în regim de putere publică ce naște, modifică sau stinge raporturi juridice.

În susținerea calificării sale, instanța a reținut că ne-am afla în ipoteza unui refuz al organului administrativ de a rezolva o cerere ce i-a fost adresată, prevăzut de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

În speță, prin adresa nr. x/30.06.2020 pârâta nu a refuzat să soluționeze cererea societății reclamante, ci tocmai în vederea soluționării acesteia a reținut că demersul de contestare fusese anterior exercitat și, totodată, soluționat prin Notificarea nr. 183-221-a2/28.05.2020, fiind practic inadmisibil.

În al doilea rând, nu se poate reține că refuzul este nejustificat.

Dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 definesc refuzul nejustificat de a soluționa o cerere ca fiind exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane.

Or, adresa nr. x/30.06.2020 cuprinde motivele de fapt și de drept care au condus la rezoluția administrativă, astfel că răspunsul autorității nu este unul nejustificat.

În ceea ce privește cererea de anulare a Notificării privind rezultatul analizării contestației nr. OIPSI 193-221-a2/nCont/28.05.2020, Notificării privind rezultatul etapei de evaluare tehnico-economică OIPSI nr. 183-221-a2/nTE/10.02.2020 și adresei OIPSI nr. x/30.06.2020, precum și obligarea la emiterea unei Decizii de admitere a cererii de finanțare în faza etapei de evaluare tehnico-economică cu un punctaj de peste 80 de puncte, pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive.

În susținerea excepției s-a arătat că instanța a fost învestită cu o cerere de anulare și a Notificării privind rezultatul analizării contestației nr. 0IPS1 193-221-a2/nCont/28.05.2020, Notificării privind rezultatul etapei de evaluare tehnico-economică OlPSl nr. 183-221-a2/nTE/10.02.2020 și adresei 0IPS1 nr. x/30.06.2020, acte care nu sunt emise de instituția noastră.

Pe cale de consecința, pretențiile intimatei-reclamante sunt alegate sub incidența efectelor unor acte administrative în cadrul cărora nu se poate reține manifestarea de voință a MIPE (fostul MFE), astfel încât modul de încheiere al acestuia să devină susceptibil de imputat acestei instituții.

Drept urmare, verificarea modalității de întocmire a actelor administrative contestate nu se poate efectua decât în contradictoriu cu instituția emitentă a respectivelor acte, ceea ce, în fapt, s-a și întâmplat, după cum rezulta din considerentele primei instanțe privind fondul cauzei.

Faptul că MIPE este emitentul adresei nr. x/30.06.2020 nu este însă de natură să îi confere acestuia legitimare procesuală pasivă în condițiile în care, după cum am arătat anterior, respectiva adresă nu poate face obiectul unei cereri în anulare întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004.

Împrejurarea că MIPE are atribuții în legătură cu programul operațional în speță nu este de natură a conferi calitate procesuală pasivă raportat la obiectul pricinii, care vizează anularea unor acte administrative emise de OIPSI. Existența unor atribuții și competențe generale nu este de natură să confere calitate unei persoane dacă acelea nu fac obiectul strict, limitat și expres al dosarului.

Pe fondul cauzei, în ceea ce privește soluția de anulare a adresei nr. x/30.06.2020 se solicită constatarea lipsei motivării acesteia, împrejurare ce atrage incidența dispozițiilor art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

Dispozițiile acestui text de lege devin incidente datorită faptului că instanța de fond nu a arătat motivele pentru care a admis cerere intimatei - reclamante, limitându-se doar la soluția de admitere a acesteia.

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. hotărârea trebuie sa cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În contextul expus arătăm că, așa cum s-a reținut în doctrina, motivarea hotărârii trebuie sa fie deopotrivă în strictă concordanță cu măsurile luate de instanță prin dispozitiv și trebuie să fundamenteze și să explice măsurile adoptate.

Astfel, art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. prevede că:

"Hotărârea va cuprinde: b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanța pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Potrivit dispozițiilor mai sus invocate rezultă în mod expres că motivarea nu poate privi numai împrejurările de fapt sau numai pe cele de drept, ci ea trebuie să se refere la toate acestea.

În speță, așa cum rezultă din considerentele hotărârii recurate, prima instanța s-a limitat la a arăta soluția de admitere în parte a acțiunii și anularea în parte a adresei nr. x/30.06.2020, fără să fi analizat cererea intimatei-reclamante de anularea a respectivei adrese și, drept urmare, fără a arăta vreun motiv care să fi condus la această soluție.

Referitor la obligarea MIPE la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, se apreciază că acestea nu se justificau, întrucât, în raport de considerentele expuse, nu s-a dovedit culpa pârâtei în producerea unui prejudiciu și nici neexecutarea/executarea culpabilă a obligațiilor care fac obiectul litigiului, motiv pentru care dispoziția primei instanțe de obligare a MIPE la suportarea sumei de 5200 RON apare ca neîntemeiată și justifică înlăturarea sa.

În subsidiar, în ipoteza în care instanța ar trece peste privind înlăturarea obligației de plată a cheltuielilor de judecată, se arată că prima instanță ar fi trebuit cel puțin să procedeze la cenzurarea acestora în temeiul art. 451 alin. (2)din C. proc. civ.

Astfel, chiar și în ipoteza în care instanța ar fi reținut ca fiind îndeplinite condițiile legale de admitere a cererii intimatei-reclamante, se impunea aplicarea prevederilor art. 452 și art. 453 din C. proc. civ. în sensul stabilirii acestora în funcție de pretențiile câștigate și dovezile efectuării lor cu facturi și chitanțe, respectiv realitatea acestor cheltuieli, precum și în raport de caracterul necesar, util si rezonabil al acestora.

Mai mult decât atât, în ceea ce privește onorariul de avocat, în temeiul art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., instanța trebuia să cenzureze respectiva sumă în raport de realitatea, caracterul necesar, util și rezonabil al lor, respectiv de activitatea efectiv desfășurată de aceasta, de efortul intelectual depus, complexitatea și răspunderea pentru actele îndeplinite în prezenta cauză, pentru ca remunerația acordată sa nu devină o modalitate de îmbogățire, ci să își poată păstra caracterul de contravaloare a activității desfășurate.

Recurentul-pârât Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene a formulat întâmpinare față de recursul recurentei-reclamante, solicitând, în principal, constatarea nulității acestuia iar, în subsidiar, respingerea ca nefondat.

Recurenta-reclamantă A. în Comandită a formulat de asemenea întâmpinare față de recursul recurentului-pârât, solicitând respingerea acestuia ca netemeinic și nelegal. Totodată, a formulat și răspuns la întâmpinarea recurentului-pârât, solicitând respingerea excepției nulității recursului și a apărărilor formulate.

Intimata-pârâtă Autoritatea pentru Digitalizarea României a formulat întâmpinare la recursul recurentei-reclamante A. în Comandită, solicitând respingerea acestuia ca nefondat, iar recurenta-reclamantă a formulat răspuns la această întâmpinare, solicitând admiterea recursului său.

Examinând hotărârile atacate, prin prisma criticilor formulate de recurenți, a apărărilor formulate prin întâmpinări, Înalta Curte apreciază că recursul recurentei-reclamante A. este fondat iar recursul declarat de recurentul-pârât Investițiilor și Proiectelor Europene este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

5.1 Aspecte de fapt și de drept relevante reținute de prima instanță

Reclamanta A. în comandită a depus, prin intermediul sistemului electronic MySMIS, cererea de finanțare împreună cu anexele acesteia pentru proiectul cu titlul "Dezvoltarea de servicii inovație de tip Software as a Service în cadrul companiei A. în vederea creșteri competitivității economice", proiect ce a primit codul MySMIS 129930, în cadrul Programului Operațional Competitivitate 2014-2020, Axa prioritară 2, Acțiunea 2.2.1, Denumire apel proiecte "Sprijinirea creșteri valorii adăugate generate de sectorul TIC și a inovării în domeniul prin dezvoltarea de clustere", număr apel 2.

Etapa de verificare administrativă a fost realizată prin evaluarea conformități dosarului cererii de finanțare și a eligibilități solicitantului, fiind emisă Notificarea privind rezultatul etapei de verificare administrativă și eligibilității nr. 183-221- a1/nCAE/30.12.2019 prin care solicitantul a fost informat că cererea sa a fost admisă.

Ulterior, s-a procedat la verificarea/evaluarea tehnico-economică a propunerii de proiect, etapă în care a fost emisă Notificarea privind rezultatul etapei de evaluare tehnico-economică nr. OPISI 183-221-a2/nTE/10.02.2020, prin care solicitantul a fost informat că cererea sa a obținut 80 de puncte, dar fost respinsă. În motivarea acestei decizii s-a reținut că proiectul a obținut în urma evaluării tehnico-economice valoarea zero la unul dintre sub-criteriile de evaluare tehnico-economică, nefiind, astfel, îndeplinite condițiile din Ghidul solicitantului, potrivit cărora selectarea unui proiect pentru finanțare este condiționată de îndeplinirea simultană a următoarelor elemente: punctajul obținut să fie de cel puțin 60 de puncte și să nu obțină valoarea zero la niciunul dintre sub criteriile de evaluare tehnico-economică.

Împotriva acestei Notificări, reclamanta a formulat contestație, respinsă prin Notificarea privind rezultatul analizări contestației nr. OIPSI 183-221-a2/nCont/28.05.2020. În motivare s-a reținut că, în urma reevaluării, proiectul reclamantei a obținut valoarea 0 la subcriteriul: Măsura în care produsul serviciul/aplicația este/va fi rezultatul unei cooperări cu o întreprindere sau cu membrii clusterului centrat pe domeniul TIC. Totodată, în urma reevaluării, punctajul obținut în urma soluționării contestației de către alți experți evaluatori a fost de 78,50 puncte.

Împotriva Notificări privind rezultatul etapei de evaluare tehnico-economică nr. OPISI 183-221-a2/nTE/10.02.2020, reclamanta a formulat contestație administrativă, înregistrată atât la Ministerul Fondurilor Europene, soluționată prin Adresa nr. x/30.06.2020, cât și la Autoritatea pentru Digitalizarea României, soluționată prin Adresa nr. x nr. 4971/30.06.2020.

Prin acțiunea formulată, reclamanta a contestat următoarele acte: Notificarea privind rezultatul etapei de evaluare tehnico-economică nr. OPISI 183-221-a2/nTE/10.02.2020, Notificarea privind rezultatul analizări contestației nr. OIPSI 183-221-a2/nCont/28.05.2020, Adresa nr. x/30.06.2020 emisă de Ministerul Fondurilor Europene și Adresa x/30.06.2020 emisă de Autoritatea pentru Digitalizarea României.

5.2 Analiza motivelor de recurs invocate de recurenta reclamantă

Într-o primă critică, recurenta reclamantă susține că menținerea punctajului acordat la sub-subcriteriul I.2.1. de către instanța de fond este nelegală și contradictorie, reținând în mod eronat că propunerea nu îndeplinește sub-subcriteriul I.2.1. stabilit în grila de evaluare motivat de faptul că intervenția membrilor clusterului și implicit colaborarea cu aceștia este ulterioară dezvoltării produsului.

În analiza motivelor de nelegalitate, Înalta Curte urmează a se raporta la cerința impusă de Ghidul solicitantului pentru sub-subcriteriul I.2.1.

Conform Grilei de Punctaj din Ghidul solicitantului sub-subcriteriul I.2.1. reprezintă:

"Măsura în care produsul/serviciul/aplicatia este/va fi rezultatul unei cooperări cu o întreprindere sau cu membrii clusterului centrat pe domeniul TIC."

Instanța de fond a reținut că Angajamentul de colaborare efectivă între B. și A. conține clauze care trasează limitele unei colaborări între beneficiar și Cluster, referitor la Serviciul Ground Handling si Analytics, stabilindu-se colaborarea pe perioada de implementare și pe perioada de durabilitate, perioadă ulterioară dezvoltării produsului.

Contrar celor reținute de instanța de fond, Înalta Curte constată că mecanismul de colaborare este enunțat în Planul de afaceri astfel:

Pag. 40-43 în cadrul Obiectivului General:

"(...) Aceste activități de cercetare-dezvoltare sunt realizate de către beneficiarul proiectului prin asistența membrilor de cluster, mai precis clusterul B.. Ca urmare obiectivul general constă în realizarea activității de cercetare-dezvoltare în cadrul firmei A., dezvoltarea de servicii software (pe model x) care să conducă la optimizarea proceselor de lucru ale clienților de pe piața țintă, reducerea emisiilor la companiile aeriene, și transferul de know-how și pentru alte sectoare de activitate (...)".

La pag. 279-286 este descris pe larg mecanismul de cooperare între reclamantă și membrii clusterului în vederea dezvoltării produsului, în cadrul punctului 6. "Contribuția proiectului la obiectivele programului" se prevede în mod expres:

"În mod tradițional într-o companie software există echipe separate care se ocupă de dezvoltarea aplicației, echipe care se ocupă cu pregătirea mediului în care se instalează aplicația și echipe care se ocupă cu întreținerea și monitorizarea aplicațiilor după ce acestea au fost instalate în producție. Fiecare echipă este independentă, cu obiective specifice, și colaborarea dintre ele se bazează pe protocoale de predare și primire. Când una din echipe finalizează munca predă celeilalte echipe. Un ciclu de dezvoltare, pregătirea unei versiuni noi de aplicație, în aceste organizații durează de cele mai multe ori de la câteva luni până la doi ani. După terminarea unui ciclu de dezvoltare aplicația este predată/instalată la client. Pe o piață nouă, dinamica, unde răspunsul rapid la schimbări este imperativ pentru succesul afacerii, acest mod de lucru nu mai este eficient și necesită adaptat astfel încât livrările de versiuni noi de aplicație să fie mai frecvente. În acest sens DevOps introduce un nou mod de abordare a dezvoltării aplicațiilor software care se bazează pe livrări mai frecvente și pe un nou mod de organizare. Este un mod de lucru modern si eficient care pune accent pe creșterea colaborări dintre echipele care participa la dezvoltarea aplicațiilor, la instalarea acestora si la operarea acestora în producție. În locul obiectivelor departamentale și a protocoalelor de predare-primire toate echipele au același obiectiv comun: livrarea unui produs care sa aducă plus valoare și să ajute la succesul celui care îl folosește. (...)"

Este de notorietate, în prezent, că aplicațiile de tip software sunt în continuă dezvoltare, fiind modificate constant în funcție de nevoile clienților și de cerințele pieței, produsele inițiale putând suferi schimbări majore pe durata existenței lor, prin implementarea de funcționalități noi, modificări care fac parte din procesul de dezvoltare a produselor.

În consecință, prin Angajamentul de colaborare dintre B. și reclamantă și Planul de afaceri se face dovada că produsul software propus este rezultatul unei colaborări cu membrii clusterului B..

În referire la critica privind contrarietatea între argumentele celor doi evaluatori, Înalta Curte constată că analiza acestei critici nu se mai impune în raport de cele anterior expuse, în sensul îndeplinirii cerinței impusă de Ghidul solicitantului pentru sub-subcriteriul I.2.1.

În ceea ce privește modalitatea în care s-a realizat reevaluarea proiectului în urma contestației, Înalta Curte apreciază criticile fondate.

În primul rând nu pot fi validate aprecierile instanței de fond în sensul că susținerile reclamantei referitoare la evaluarea făcută de cei doi evaluatori în etapa soluționării contestației, se subsumează unor critici privitoare la oportunitate, la aprecierea realizată de comisia de evaluare.

Înalta Curte reține că la baza evaluării tehnico-economice stau criterii clare, stabilite în cadrul Ghidului, justificate de necesitatea efectuării unei evaluări obiective în baza unui barem stabilit tot prin Ghidul Solicitantului. În vederea respectării legalității procedurii este reglementată posibilitatea solicitantului nemulțumit de rezultatul evaluării de a contesta rezultatul, urmând a fi efectuată o reevaluare.

În situația în care evaluarea/reevaluarea ar avea la bază oportunitatea, criteriile de evaluare ar fi pur subiective, fiind lăsate la libera apreciere a evaluatorilor, iar pe cale de consecință nu ar putea fi evaluate în baza unui barem obiectiv stabilit chiar prin Ghidul solicitantului.

În al doilea rând, Înalta Curte constată că argumentele expuse de evaluatori în reevaluare, în justificarea scăderii punctajului sunt succinte, nefiind îndeplinită corespunzător obligația de motivare/argumentare a punctajului acordat pentru fiecare criteriu de evaluare al ofertei, fiind evidentă confuzia dintre produsul propus și know-how-ul ce poate fi transferat în cadrul altor sectoare de activitate fără a se limita la activitatea de transport.

În ceea ce privește solicitarea recurentei reclamante de obligare a pârâtelor la emiterea unei decizii de admitere a cererii de finanțare în faza etapei de evaluare tehnico-economice cu un punctaj de peste 80 (optzeci) de puncte, Înalta Curte nu se poate substitui autorităților în atribuțiile date prin lege în competența acestora, nefiind abilitată să procedeze la reevaluarea ofertei, motiv pentru care va dispune ca reevaluarea și a subsubcriteriilor nr. I.2.1 și I.1.1. să fie efectuată de organul competent potrivit legii.

5.3 Analiza motivelor de recurs invocate de recurentul pârât

Cu privire la recursul declarat de pârâta Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene prin care se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cerere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la texte de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Subsumat acestui motiv de recurs, recurenta pârâtă critică hotărârea instanței de fond în ceea ce privește respingerea excepției nulității cererii de anulare a adresei nr. x/30.06.2020, respingerea excepției inadmisibilității cererii de anulare a aceleași adrese și respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive.

În cauza de față, acest motiv nu este incident, având în vedre că interpretarea pe care instanța de fond a dat-o dispozițiilor legale este corectă.

În ceea ce privește excepția nulității cererii de anulare a adresei nr. x/30.06.2020, Înalta Curte constată că instanța de fond a aplicat în mod corect dispozițiile art. 196 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, potrivit art. 196 alin. (1) C. proc. civ. "Cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele și prenumele sau, după caz, denumirea oricăreia dintre părți, obiectul cererii, motivele de fapt ale acesteia, ori semnătura părții sau a reprezentantului acesteia este nulă. Dispozițiile art. 200 sunt aplicabile."

Dispozițiile legale menționate sunt exprese în ceea ce privește motivele pentru care cererea este nulă și procedura în cadrul căreia sancțiunea nulității poate fi aplicată, prin trimiterea făcută de text la dispozițiile art. 200.

Prin urmare, nulitatea cererii pentru lipsa motivelor de fapt poate fi constatată doar în procedura regularizării prevăzută de art. 200, singura excepție de la această regulă fiind reglementată la alin. (2) și vizează semnătura părții.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive, Înalta Curte constată că soluția adoptată de instanța de fond este corectă.

Astfel, instanța de control judiciar reține că potrivit dispozițiilor art. 36 C. proc. civ. "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond".

În primul rând, calitatea de emitent a adresei nr. x/30.06.2020, contestată în prezenta cauză, justifică calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene.

În al doilea rând, astfel cum a reținut și instanța de fond, actele contestate în prezenta cauză au fost emise în procedura de evaluare desfășurată în cadrul Proiectului cu titlul "Dezvoltarea de servicii inovație de tip Software as a Service în cadrul companiei A. în vederea creșteri competitivității economice", proiect ce a fost inițiat de către Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene (în prezent Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene).

Chiar dacă între MDRAPFE și Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale (MCSI) a intervenit Acordul-cadru de delegare a atribuțiilor privind implementarea Programului Operațional Competitivitate 2014-2020, și actele contestate au fost emise de OIPSI-Organism Intermediar pentru societatea informațională din cadrul Ministerului Comunicațiilor și Societății Informaționale, prin art. 6 din acest acord, părțile s-au angajat să colaboreze în vederea pregătirii și implementării POC în România, prin orice activități necesare pentru asigurarea implementării eficiente și la timp a POC, în conformitate cu atribuțiile și responsabilitățile fiecărei părți și în baza procedurilor specifice de lucru.

Totodată, potrivit dispozițiile art. 15, AMPOC deține responsabilitatea finală pentru îndeplinirea corespunzătoare a obligațiilor menționate în art. 125 din Regulamentul 1303/2013 al Parlamentului European și al Consiliului. Potrivit dispozițiilor art. 125 din Regulamentul 1303/2013, autoritatea de management este responsabilă de gestionarea programului operațional în conformitate cu principiul bunei gestiuni financiare.

În consecință, responsabilitatea implementării proiectului revine Ministerului Investițiilor și Proiectelor Europene, ceea ce impune participarea procesuală a acestuia în cadrul acțiunilor având ca obiect anularea actelor emise de OIPSI-Organism Intermediar pentru societatea informațională în exercitarea atribuțiilor delegate prin acordul încheiat.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii de anulare a Adresei nr. x/30.06.2020, emisă de pârâtă ca răspuns la plângerea prealabilă formulată de reclamantă, Înalta Curte reține incidența dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea 554/2004.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea 554/2004, "(1) Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă adresată autorității publice emitente sau dacă nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut la art. 7 alin. (4), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea, în tot sau în parte, a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a cererii."

Din interpretarea acestor texte legale rezultă că noțiunea de contencios administrativ, așa cum este definită de Legea contenciosului administrativ, reprezintă activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

Curtea reține că, potrivit art. 7 din legea 554/2004, plângerea prealabilă se introduce de persoana vătămată în vederea revocării actului administrativ emis de către o autoritate publică.

În doctrina relevantă se apreciază că reglementarea procedurii administrative prealabile este pe deplin justificată, având ca scop atât protecția autorității publice emitente care, prin repararea eventualelor erori săvârșite cu ocazia emiterii actului, poate evita chemarea sa în judecată în calitate de pârât, suportarea unor cheltuieli suplimentare ori plata unor daune mai mari și chiar lezarea prestigiului său prin pierderea unui proces public, cât și pe cea particularului care are posibilitatea de a obține anularea actului printr-o procedură mai simplă și scutită de taxă de timbru.

De asemenea, în jurisprudența Curții Constituționale s-a arătat că norma în discuție reprezintă un mijloc de remediere a eventualei nelegalității a actului administrativ atacat, prin examinarea lui de către organul emitent sau de către organul ierarhic superior (Decizia nr. 184 din 6 martie 2007).

Înalta Curte apreciază că acțiunea în contencios administrativ are ca obiect anularea actului administrativ unilateral sau normativ, pretins vătămător, dar se poate solicita și anularea răspunsului la plângerea prealabilă, având în vedere faptul că lipsa plângerii prealabile se sancționează cu inadmisibilitatea acțiunii.

Prin urmare, răspunsul primit de reclamantă la plângerea prealabilă exprimat prin adresa nr. x/30.06.2020, chiar și în situația în care s-ar aprecia că nu suntem în ipoteza un refuz nejustificat, poate forma obiect al controlului de legalitate, astfel încât cererea privind anularea acestei adrese este admisibilă.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția adoptată; Înalta Curte apreciază că sentința civilă recurată respectă disp. art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță pentru anularea în parte a actelor contestate, aceleași rațiuni fiind valabile și pentru anularea actului emis de pârâtă, soluția asupra răspunsului la plângerea prealabilă fiind indisolubil legată de soluția asupra actului administrativ vătămător.

În ceea ce privește obligarea pârâtului Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține incidența dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. pârâta fiind partea care a pierdut procesul.

Contrar celor invocate de recurentă, instanța de fond a făcut aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ. obligând partea la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.000 RON din 6.908,38 RON cât s-a solicitat.

În referire la criticile privind cenzurarea cuantumului cheltuielilor de judecată în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că astfel de critici nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., conform celor statuate prin Decizia RIL nr. 3/2020, neputând fi analizate.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. în Comandită împotriva sentinței nr. 9/F din 9 februarie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, va casa în parte sentința recurată și rejudecând, va dispune anularea în parte a Notificării privind rezultatul analizării contestației nr. 183-221-a2/28.05.2020, anularea Notificării privind rezultatul etapei de evaluare tehnico-economică nr. OIPSI 183-221-a2/10.02.2020, anularea adresei nr. OIPSI 4971/30.06.2020 și a adresei înregistrată la Ministerul Fondurilor Europene sub nr. x/30.06.2020 și în ceea ce privește evaluarea subsubcriteriilor nr. I.2.1 și I.1.1.

De asemenea, va obliga Autoritatea pentru Digitalizarea României -OIPSI să procedeze la reevaluarea și a subsubcriteriilor mai sus menționate și va menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

Totodată, va respinge recursul declarat de recurentul-pârât Investițiilor și Proiectelor Europene împotriva încheierii de ședință din 25 ianuarie 2021 și a sentinței nr. 9/F din 9 februarie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat și va obliga pârâtele Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene și Autoritatea pentru Digitalizarea României la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.000 de RON reprezentând onorariu avocat redus, cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. în Comandită împotriva sentinței nr. 9/F din 9 februarie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și re