ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5661/2021

Ședința publică din data de 18 noiembrie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C.

C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. și P. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Colegiul de Conducere al Curtii de Apel Alba Iulia și Curtea de Apel Alba Iulia, anularea Hotărârii nr. 47 din 10.10.2017 emisă de Colegiul de conducere al Curții de Apel Alba Iulia, prin care s-a dispus respingerea contestațiilor prin care au solicitat încadrarea în baza Legii 153/2017 și, subsecvent, anularea Deciziei nr. 177/RU/31.07.2017 a Vicepreședintelui Curții de Apel Alba Iulia și reîncadrarea reclamanților în grila de salarizare prevăzută de cap. I lit. A) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017, în ceea ce privește salariul de bază.

2.1. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 632 din 20 februarie 2019, a respins cererea formulată de reclamanți ca neîntemeiată.

2.2. Prin sentința nr. 2386 din 9 octombrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de completare a sentinței civile nr. 632/20.02.2019 formulată de reclamanți ca neîntemeiată.

Împotriva acestor sentințe au declarat recurs reclamanții, prin două memorii distincte, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 (în privința sentinței inițiale) și art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ. (în privința sentinței de completare).

3.1. În motivarea căii de atac declarate împotriva sentinței nr. 632 din 20 februarie 2019, recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, pe fond, admiterea acțiunii așa cum a fost formulat.

3.1.1. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenții au susținut, în esență, că hotărârea atacată este nemotivată, având în vedere că motivele de nelegalitate invocate au fost analizate în mod lacunar.

Astfel, a arătat că deși în cuprinsul acțiunii au făcut referire la nerespectarea principiilor invocate, de către autoritățile pârâte, pe care le-a disociat în principii care au stat la baza adoptării Legii nr. 153/2017, printre care: principiul egalității în drepturi, principiul transparenței mecanismului de salarizare, principiul ierarhizării și al importanței valorilor sociale, principiul nediscriminării, precum și principii prevăzute la nivel constituțional: principiul egalității în drepturi, principiul drepturilor câștigate, principiul încrederii legitime și principiul securității juridice, prima instanță nu a anlizat deloc aceste principii.

Cu privire la principiile avute în vedere la adoptarea Legii nr. 153/2017 prima instanță a menționat doar că acestea au fost avute în vedere la acordarea drepturilor salariale, fără o argumentare, respectiv că vor fi avute în vedere la soluționarea excepției de neconstituționalitate.

În opinia recurenților, prima instanță nu a procedat la analiza tuturor apărărilor astfel cum acestea au fost invocate prin cererea introductivă, așa încât se află inclusiv în imposibilitatea de a aduce apărări efective asupra legalității hotărârii pronunțate, având în vedere că lipsesc temeiurile de fapt și de drept, respectiv analiza apărărilor invocate și care au condus la respingerii acțiunii.

Or, obligația de motivare a unei hotărâri reprezintă o garanție a dreptului la un proces echitabil, și trebuie înțeleasă, prin prisma art. 425 din C. proc. civ., ca fiind o obligație ce incumbă instanței odată cu soluționarea unei cauze. Dispozițiile textului sunt imperative, neîndeplinirea unora dintre exigențele sale putând atrage nulitatea hotărârii în condițiile art. 174 și următoarele din același cod.

Recurenții au subliniat că analiza efectuată de prima instanță nu a fost una temeinică și nu a cuprins rațiunea pentru care apărările acestora au fost înlăturate.

În continuare, au făcut trimitere la principiile încălcate de către autoritățile pârâte, arătând că decizia contestată încalcă principiul egalității de drepturi, având în vedere tratamentul egal care se aplică specialiștilor IT, cu un nivel de salarizare egal cu cel al grefierilor, deși situația relevantă este diferită.

Pronind de la noțiunea de tratament egal aplicabil în situații relevante distincte, prima instanță nu a sesizat că specialiștii IT, deși se află într-o poziție de ierarhizare superioară grefierilor, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 97/2008, prin noua lege a salarizării, respectiv Legea nr. 153/2017, li se aplică un tratament egal cu cel al grefierilor, măsură care nu este justificată de un motiv obiectiv și rezonabil, această asimilare salarială neavând vreo rațiune juridică sau economică, constituind doar o revenire nejustificată la nivelul salarial deținut anterior Legii nr. 97/2008, respectiv cu mult inferior față de cel deținut.

În ceea ce privește criteriul drepturilor câștigate, recurenții au arătat că doctrina a apreciat că o lege este retroactivă dacă aduce atingere drepturilor câștigate sub imperiul legii vechi.

Dobândirea unui statut distinct de cel al grefierilor, din perspectiva ierarhizării funcțiilor, care a demarat o dată cu adoptarea Legii nr. 97/2008, reprezintă un drept câștigat ce nu poate fi negat sau înlăturat.

Or, prin Legea nr. 153/2017 se desființează definitiv statutul juridic superior de care se bucurau specialiștii IT, asimilați celorlalți specialiști din cadrul parchetelor(înalți specialiști în tehnologia informației) prin încadrarea acestora exclusiv în categoria personalului auxiliar de specialitate.

Referitor la principiul încrederii legitime și al securității juridice, au apreciat că și aceast principiu a fost încălcat, având în vedere situația creată prin noile decizii de reîncadrare, care au la bază dispoziții al căror cuprins nu putea sub nicio formă sa fie anticipat.

În fine, în ceea ce privește principiul ierarhizării și al importanței valorii sociale protejate, au susținut că în mod nelegal prima instanță nu a avut în vedere prevederile art. 6 lit. f) și g) din Legea nr. 153/2017, care se referă în principal la faptul că salarizarea personalului din sectorul bugetar se face în funcție de complexitatea, riscurile activității, nivelul studiilor, luându-se totodată în considerare complexitatea și importanța activității desfășurate.

3.1.2. În ceea ce privește motivul de recurs încadrat în drept în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții au arătat că prima instanță a reținut în mod greșit că salarizarea reclamanților s-a efectuat în mod legal în raport cu prevederile art. 38 din Legea nr. 153/2017.

În opinia acestora, indiferent de aspectul analizării încălcării principiilor de către Curtea Constituțională, prima instanță avea obligația statuării asupra aspectelor indicate, toate motivele invocate fiind bazate pe principii născute din drepturi fundamentale, protejate de Constituția României.

Sub aspectul circumscrierii drepturilor lor în sfera art. 1 din Protocol 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, recurenții au subliniat că nu au solicitat acordarea unui salariu într-un anumit cuantum, ci încadrarea în grila salarială prevăzută de cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017, raportat la statutul recunoscut specialiștilor IT în mod expres prin legile anterioare, în concret criticând faptul că nu mai sunt asimilați din punct de vedere salarial cu judecătorii.

În acest sens, Legea nr. 153/2017 nu vine să modifice Legea nr. 97/2008, ci dimpotrivă, Legea nr. 153/2017 reprezintă legea cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, dispozițiile ei trebuie coroborate cu toate celelalte acte normative care vizează domeniul justiției.

În concluzie, au apreciat că dreptul la un salariu conform cu statutul conferit prin lege specialiștilor IT are o vădită valoare patrimonială, deci reprezintă un bun în sensul dispozițiilor Convenției, iar solicitarea acestora de a fi reîncadrați în grila salarială menționată îndeplinește criteriul impus în jurisprudența C.E.D.O., mai precis, există un temei suficient în dreptul intern pentru pretențiile acestora, constând tocmai în dispozițiile Legii nr. 97/2008 și a tuturor celorlalte norme care recunosc statutul lor salarial special, superior celui aplicat grefierilor.

Ca atare, au considerat că prima instanță trebuia să se pronunțe asupra existenței sau inexistenței unei discriminări, iar, în opinia acestora, pentru evitarea oricărei forme de discrimanare era necesar ca încadrarea să se realizeze la fel pentru toți specialiștii din sistemul judiciar, în caz contrar se pune problema încălcării prevederilor art. 1 din O.G. nr. 137/2000.

În fine, în ceea ce privește invocarea de către prima instanță a Deciziei Curții Constituționale nr. 818/2008, a arătat că argumente reținute sunt relevante câtă vreme instanța a fost chemată să constate dacă, în concret, încadrarea lor, cu consecința asimilării din punct de vedere salarial grefierilor, respectă litera și spiritul legii.

În concluzie, invocând jurisprudența C.E.D.O., recurenții au susținut că trebuie să se țină cont că unicul scop al noii legi a fost de creștere a veniturilor salariale a persoanelor plătite din fonduri publice până în anul 2022, or, în cazul acestora veniturile salariale au scăzut, iar prin plasarea specialiștilor IT în grila de salarizare a grefierilor, se ignoră total scopul adoptării inițiale a Legii nr. 97/2008, care viza implementarea unui nivel salarial și a unui statut juridic distinct grefierilor informaticieni, prin încadrarea lor în categoria specialiștilor.

3.2. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate împotriva sentinței nr. 2386 din 9 octombrie 2019, recurenții au criticat și această hotărâre, prin care s-a respins cererea privind completarea sentinței nr. 632 din 20 februarie 2019.

3.2.1. În ceea ce privește motivul de casare întemeiat pe prevederile pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenții au arătat că s-au încălcat regulile de procedură care atrag sancțiunea nulității relative.

Astfel, prima instanță a reținut în mod nelegal că în speță nu ar fi incidente dispozițiile art. 444 din C. proc. civ., apreciind că cererea de îndreptare materială nu ar fi o cerere incidentală, or, în temeiul art. 30 alin. (6) din același cod respectiva cerere are caracter incidental, fiind formulată în cadrul unui proces aflat în curs de desfășurare, iar instanței îi revenea obligația de a consemna în încheierea de ședință sau să se pronunțe în dispozitivul sentinței inclusiv cu privire la soluția dată acestei cereri.

Cu toate acestea, prima instanță a omis sa se pronunțe asupra cererii privind îndreptarea erorii strecurate în cuprinsul acțiunii, așa încât cererea de completare a dispozitivului sentinței nr. 632/2019 este întemeiată.

3.2.2. Referitor la motivul de recurs încadrat în drept în art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenții au susținut, în esență, că deși prima instanță a considerat că cererea formulată se impune a fi respinsă, la fila nr. x din sentință a reținut faptul că s-a pronunțat deja cu privire la respectiva cerere, sens în care nu se mai impune analiza acesteia.

Așa fiind, au apreciat că se impunea ca instanța sesizată cu cererea completatoare să analizeze în ce măsură instanța care a soluționat fondul cererii deduse judecății a procedat sau nu la o cercetare judicioasă a acesteia.

În concluzie, recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și admiterea cererii de completare a sentinței nr. 632 din 20 februarie 2019 și să se constate că solicită reîncadrarea în grila de salarizare prevăzută de Cap I lit. B) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017.

Prin concluziile scrise formulate, intimata-pârâtă Curtea de Apel Alba Iulia a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței atacate, fiind temeinică și legală.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând sentințele atacate prin prisma criticilor formulate de recurent și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurenții-reclamanți au învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Deciziei nr. 177/RU/31.07.2017 și a Hotărârii nr. 47 din 10.10.2017 emise de intimații-pârâți, și reîncadrarea reclamanților în grila de salarizare prevăzută de Cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017, în ceea ce privește salariul de bază.

Curtea de Apel București a respins cererile de chemare în judecată formulate de reclamanți ca neîntemeiate.

Soluțiile Curții de apel sunt corecte, fiind adoptate și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

1.1. Cu privire la recursul formulat împotriva sentinței nr. 632 din 20 februarie 2019

1.1.1. Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. sunt nefondate.

În sensul normei citate, acest motiv de casare este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, echivalând astfel cu o nemotivare.

În dezvoltarea acestui motiv, recurenții au susținut, în esență, că hotărârea este nemotivată având în vedere că motivele de nelegalitate invocate au fost analizate în mod lacunar, în sensul că prima instanță nu a procedat la analiza temeinică a tuturor apărărilor formulate, cu trimiteri ample la principiile încălcate de către autoritățile pârâte, analiză care nu cuprinde și rațiunea pentru care respectivele apărări au fost înlăturate.

Instanța de control judiciar constată că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele invocate și probele administrate, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul care a fundamentat soluția adoptată, hotărârea atacată nu este contradictorie și nu conține motive străine de natura cauzei, așa încât respectă cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Astfel, hotărârea atacată conține motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței și au fost examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți, motivarea fiind clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar.

Contrar susținerilor recurenților, prima instanță a explicitat aspectele analizate din perspectiva dispozițiilor incidente prevăzute de Capitolului II "Salarii de bază pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor" din Anexa V - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" și Curtea Constituțională din Legea nr. 153/2017, îndeplinindu-și, prin considerentele sale punctuale și concise, rolul bivalent de informare cu privire la motivele de înlăturare a criticilor invocate și de mijloc prin care se dă posibilitatea exercitării controlul judiciar ulterior.

Împrejurarea că prima instanță nu a analizat pertinența principiilor invocate în susținerea cererii s-a datorat în principal faptului că de aceste linii directoare ale dreptului reclamanții s-au prevalat și în susținerea excepției de neconstituționalitate cu care prima instanță a sesizat Curtea Constituțională, că în mare măsură aceste principii sunt de rang constituțional, iar înlăturarea din fondul normativ a unei norme juridice cuprinse într-o lege pentru încălcarea acestor principii este de competența exclusivă a instanței constituționale.

Totodată, se reține că analiza principiilor respective de către prima instanță se impune cu caracter subsidiar, adică doar în situațiile nereglementate de lege, pentru că, în raport cu art. 1 alin. (2) din C. civ., numai în acest caz principiile de drept pot constitui izvoare de drept, fiind în măsură să constituie temeiul unei pretenții determinate.

Or, drepturile salariale ale recurenilor - reclamanți sunt reglementate prin lege, prima instanță analizând și argumentând legalitatea deciziei de reîncadrare salariale în raport cu dispozițiile legale pentru a căror executare în concret a fost emisă.

Judecătorul fondului a demonstrat astfel analiza criticilor și apărărilor invocate, motivarea nefiind o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, așa cum s-a reținut constant în jurisprudența instanței supreme.

Faptul că recurenții nu împărtășesc raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nu poate conduce la incidența în cauză a motivului de casare invocat.

1.1.2. Referitor la motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, de asemenea, este nefondat.

Se reține că, prin Decizia nr. 177/RU/31.07.2017 a vicepreședintelui Curții de Apel Alba Iulia s-a realizat reîncadrarea salarială a reclamanților, specialiști IT din cadrul Curții de Apel Alba Iulia și a instanțelor judecătorești din raza de competență a acesteia, conform art. 1 alin. (3), art. 2 alin. (1) lit. a) și alin. (3), art. 36 alin. (1) și (2) și art. 38 alin. (1) și (2) din Legea nr. 153/2017 începând cu data de 1 iulie 2017, pe noile funcții, gradații, corespunzătoare vechimii în muncă și vechimii în specialitate avute, cu menținerea în plată până la 31 decembrie 2017, a salariului brut lunar la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, în cazul specialiștilor IT șefi reîncadrarea s-a realizat pe funcțiile de "informatician șef"- ca funcție echivalentă menționată în Legea nr. 153/2017 - Anexa V - Justiție și Curtea Constituțională, cap. II nr. crt. 4- Salarii de bază pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor.

Prin Hotărârea nr. 47 din 10.10.2017, Colegiul de conducere al Curții de Apel Alba Iulia a dispus admiterea contestațiilor formulate doar raportat la neprecizarea gradelor profesionale ale reclamanților contestatori, iar Curtea de Apel Alba Iulia a procedat, conform acestei hotărâri, la emiterea unei noi decizii, nr. 301/RU/13.12.2017, în care se precizează gradul profesional al fiecăruia.

Se constată că în mod corect prima instanță a reținut că argumentele recurenților în susținerea solicitării acestora privind încadrarea în grila salarială prevăzută de cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017, în ceea ce privește salariul de bază, în sensul asimilării din punct de vedere salarial cu judecătorii, nu pot fi primite.

Din această perspectivă sunt relevante dispozițiile Capitolului II "Salarii de bază pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor" din Anexa V - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" și Curtea Constituțională, din Legea nr. 153/2017, care reglementează salarizarea specialiștilor IT și din care rezultă că intenția legiuitorului a fost aceea de a-i asimila pe specialiștii IT grefierilor din punct de vedere salarial, încadrarea acestora realizându-se în conformitate cu prevederile grilei stabilite pentru personalul auxiliar de specialitate, la pct. 1-9.

Prin urmare, reglementarea aplicabilă drepturilor salariale ale specialiștilor IT este clară, fiind opțiunea legiuitorului să îi salarizeze în cadrul categoriei personalului auxiliar de specialitate (grefieri), corespunzător de altfel categoriei profesionale din care fac parte, respectiv personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și parchetelor, iar nu să păstreze vechea asimilare, din punct de vedere salarial, cu indemnizația judecătorului cu grad de judecătorie.

De altfel, încă din anul 2011, prin Legea nr 156/11.07.2011, care a modificat Legea nr. 567/2004, specialiștii IT au fost încadrați în categoria personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor și doar salarizarea specialistului IT se realiza, anterior legii nr. 153/2017, prin asimilare (prin trimitere) cu indemnizația de încadrare a unui judecător cu grad de judecătorie. Însă acest mod de salarizare al specialiștilor IT (prin asimilare cu indemnizația judecătorului) a fost opțiunea legiuitorului de la acel moment, prin Legea nr. 153/2017 legiuitorul renunțând la acest mod de salarizare al specialistului IT și stabilind salarizarea acestuia în cadrul categoriei din care face parte, cea a personalului auxiliar de specialitate.

Mai mult, se constată că și anterior anului 2011 specialiștii IT au fost încadrați tot în categoria personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești, însă sub o altă denumire.

Astfel, la data intrării în vigoare a Legii nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, art. 3 alin. (1) avea următorul conținut "(1) Personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea este format din: grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentariști, grefieri arhivari, informaticieni, registratori".

Ulterior, acest articol a fost modificat prin Legea nr. 17/2006 în sensul că:

"(1) Personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea este format din grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentariști, grefieri arhivari, grefieri registratori și grefieri informaticieni."

În fine, ultima modificare a art. 3 alin. (1) din Legea nr. 567/2004 a avut loc prin Legea nr. 97/2008 privind aprobarea Ordonanței de urgență nr. 100/2007 pentru modificarea și completarea unor acte din domeniul justiției, în sensul că " Personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea este format din grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentariști, grefieri arhivari, grefieri registratori și specialiști IT.

Prin urmare, încă de la adoptarea Statului personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești și parchetelor de pe lângă acestea, prin Legea nr. 567/2004, voința legiuitorului a fost aceea ca specialiștii IT să facă parte din categoria personalului auxiliar.

În ceea ce privește critica, potrivit căreia prima instanță avea obligația statuării asupra aspectelor indicate, toate motivele formulate fiind bazate pe principii născute din drepturi fundamentale, care de altfel a fost analizată în cadrul celuilalt motiv de casare invocat, se constată că în mod corect judecătorul fondului a reținut că o parte dintre respectivele principii urmează să fie valorificate în procedura de soluționare a excepției de neconstituționalitate formulată, iar principiile stabilite de Legea 153/2017 au fost avute în vedere de legiuitor la momentul stabilirii nivelului salarizării pentru fiecare categorie profesională în parte și nu pot determina încadrarea acestora în altă grilă de salarizare decât cea stabilită pentru categoria profesională din care fac parte.

Or, prin validarea aplicabilității principiilor invocate, recurenții tind de fapt să fie înlăturate normele aplicabile situației acestora și aplicarea în privința determinării componentei lor salariale a unor dispoziții legale incidente altei categorii socio - profesionale din familia ocupațională "Justiție", în speță judecători, după criterii necunoscute instanței, solicitare care în aparență contravine tuturor principiilor de care se prevalează recurenții în susținerea demersului judiciar.

De altfel, din dispozițiile legale prin care a fost schimbată denumirea acestei funcții (specialist IT), nu rezultă că specialiștii IT ar fi avut un statut juridic superior în cadrul categoriei personalului auxiliar de specialitate, așa cum susțin recurenții.

Referitor la susținerile recurenților, în sensul că dreptul la un salariu conform cu statutul conferit prin lege specialiștilor IT are o vădită valoare patrimonială, deci reprezintă un bun în sensul dispozițiilor Convenției, prima instanță în mod corect a reținut, cu trimitere la jurisprudența C.E.D.O, că, în Convenție, nu se conferă dreptul de a primi în continuare un salariu într-un anumit cuantum [a se vedea Vilho Eskelinen și alții împotriva Finlandei (MC), nr. 63235/00, pct. 94, CEDO 2007-II, și, mutatis mutandis, Kjartan Ásmundsson împotriva Islandei, nr. 60669/00, pct. 39, CEDO 2004-IX]. Nu este suficient ca un reclamant să se bazeze pe existența unei "contestații reale" sau a unei "plângeri credibile". O creanță poate fi considerată drept o "valoare patrimonială" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 numai atunci când are un temei suficient în dreptul intern, de exemplu în cazul în care este confirmată de o jurisprudență consacrată a instanțelor [Kopecký împotriva Slovaciei (MC), nr. 44912/98, pct. 45-52, CEDO 2004-IX].

În cauză nu s-a făcut dovada unei hotărâri judecătorești definitive de recunoaștere a dreptului la plata unui salariu mai mare decât cel stabilit prin aplicarea prevederilor legale analizate, așa încât afirmația recurenților că există un temei suficient în dreptul intern pentru pretențiile acestora, constând tocmai în dispozițiile legilor anterioare care recunosc statutul special al specialiștilor IT nu poate constitui un argument privind existența unui "bun" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. (a se vedea și considerentele din decizia CEDO Felicia Mihăieș și Adrian Gavril Senteș împotriva României (cererea nr. x/11) din 6 decembrie 2011.), cum corect a sesizat și prima instanță.

În aceste condiții, contrar susținerilor recurenților, în cauză nu este aplicabil art. 14 coroborată cu art. 1 din Primul protocol adițional la Convenție,

Legat de necesitatea analizei existenței sau nu a unei discriminări în cauză invocată, contrar susținerilor recurenților, instanța de control judiciar reține că în mod corect judecătorul fondului a arătat că nu poate înlătura de la aplicare dispozițiile legale menționate, citând Decizia Curții Constituționale a României nr. 818 din 3 iulie 2008, prin care s-a stabilit că "prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative."

În fine, față de susținerea recurenților că pentru evitarea oricărei forme de discrimanare era necesar ca încadrarea să se realizeze la fel pentru toți specialiștii din sistemul judiciar, se remarcă, potrivit concluziilor scrise depuse de intimata-pârâtă și deciziei anexate, că de la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 12 din 5 martie 2019, specialiștii IT din cadrul instanțelor și parchetelor beneficiază de aceleași drepturi ca specialiștii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

1.2. Referitor la recursul formulat împotriva sentinței nr. 2386 din 9 octombrie 2019

Se constată că prin sentința nr. 2386 din 9 octombrie 2019 s-a respins cererea de completare a sentinței civile nr. 632/20.02.2019 formulată de reclamanți, întemeiată pe prevederile art. 444 din C. proc. civ., prin care au solicitat să se procedeze la soluționarea cererii de îndreptare a erorii materiale depuse la data 8.05.2018.

Potrivit art. 444 alin. (1) din C. proc. civ.:

"Dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casare cu reținere, în termen de 15 zile de la pronunțare".

Instanța de control judiciar reține că în mod corect prima instanță a avut în vedere că cererea formulată la data de 8.05.2018 de către reclamanți, în baza art. 204 alin. (2) pct. 1 din C. proc. civ., prin care au arătat că înțeleg să îndrepte eroarea de redactare din cuprinsul cererii de chemare în judecată, în sensul că solicitarea lor vizează reîncadrarea lor în grila de salarizare prevăzută de cap. I lit. B) nr. crt 4 din Legea nr. 153/2017 în ceea ce privește salariul de bază (și nu lit. A) nu este, în sensul art. 444 din același Cod invocat drept temei al cererii de completare, nici o "cerere principală", "nici cerere accesorie", "nici cerere conexă sau incidentală" pe care instanța ar fi omis să o soluționeze prin sentință, apreciind astfel că se impune respingerea cererii de completare.

Prin urmare, solicitarea reclamanților de a se soluționa a cererea de îndreptare a erorii materiale depuse la 8.05.2018, reglementată distinct de cererea de completare, nu se încadrează în niciuna din categoriile prevăzute de către art. 444 din C. proc. civ., care reglementează instituția cererii de completare, așa cum bine a sesizat judecătorul fondului.

Totodată, se observă că în considerentele sentinței nr. 632/20.02.2019, a cărei completare se solicită, se menționează faptul că în cauză reclamanții au înțeles să îndrepte greșeala materială strecurată în cererea de chemare în judecată, cauza fiind soluționată în raport cu obiectul cauzei astfel cum a fost precizat/îndreptat de către reclamanți, deci implicit s-a luat act de respectiva cerere.

Faptul că prima instanță nu s-a pronunțat în mod expres în privința cererii de îndreptare eroare materială în sensul menționat de reclamanți nu poate conduce la incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 sau 6 din C. proc. civ., câtă vreme s-a dat curs respectivei cereri, neavând relevanță dacă rezolvarea cererii a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente.

Prin urmare, criticile recurenților nu au suport, în cauză nu s-au încălcat regulile de procedură, iar sentința cuprinde motivele pentru care cererea de completare a fost respinsă.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile formulate, nefiind identificate motive de reformare a sentințelor în limitele art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 sau 8 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamanții A., B.,

C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. și P. împotriva sentinței nr. 632 din 20 februarie 2019 și sentinței nr. 2386 din 9 octombrie 2019 ale Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 18 noiembrie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.