ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5470/2021

Ședința publică din data de 10 noiembrie 2021

Deliberând asupra conflictului negativ de competență de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

Prin sentința civilă nr. 836 din 10.02.2021, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția necompetenței materiale ca neîntemeiată, a admis excepția necompetenței teritoriale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta S.C. A. și pârâții Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Vâlcea (DSVSA Vâlcea) și Autoritatea Națională Sanitară și pentru Siguranța Alimentelor în favoarea Tribunalului Vâlcea.

Investit prin declinare, Tribunalul Vâlcea, secția a II-a civilă, prin sentința civilă nr. 878/2021 din 20.05.2021, a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta S.C. A. și pârâții Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Vâlcea (DSVSA Vâlcea) și Autoritatea Națională Sanitară și pentru Siguranța Alimentelor în favoarea Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 161/F-Cont din 10 septembrie 2021, a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Pitești, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, secția a II-a civilă, a constatat că există conflict negativ de competență, a suspendat din oficiu judecata și a trimis cauza la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului negativ de competență.

Înalta Curte constată că, în cauză, competența de soluționare a litigiului aparține Tribunalului Vâlcea, pentru următoarele considerente:

Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și Pentru Siguranța Alimentelor - A.N.S.V.S.A., a solicitat obligarea pârâtei la achitarea sumei de 70.000 RON, conf. art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, având în vedere că prin adresa comunicată de A.N.S.V.S.A., nu se menționează începând cu ce dată se achită suma stabilită lunar prin lege, care sunt persoanele îndreptățite, modalitatea de plată, dacă se aplică retroactiv etc., considerând astfel că se află în prezența unui refuz a de soluționare favorabilă a cererii reclamantei pentru perioada anterioară O.U.G. nr. 117/2020, când suma de 10.000 RON se acorda fiecărui deținător de contract valid, fără decont justificativ.

Înalta Curte constată că reclamanta se plânge împotriva refuzului instituției publice de a-și îndeplini o obligație prevăzută de legiuitor prin Legea nr. 236/2019, respectiv de a plăti suma stabilită lunar, pentru fiecare contract încheiat, în favoarea beneficiarilor contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a Legii 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative.

În primul rând, se constată că obligația de acordare a sumei 10.000 RON lunar, despre care vorbește alin. (7) al art. 15 din O.U.G. nr. 42/2004, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 236/2019, este o obligație legală, și nicidecum contractuală, cât timp aceasta își are izvorul în lege, și nu în contractul părților.

În al doilea rând, trebuie observat că, prin alin. (2) și alin. (9) al art. 15 din O.U.G. nr. 42/2004 (așa cum a fost modificat prin Legea nr. 236/2019), se reglementează că direcțiile sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor județene, mai întâi, încheie contracte cu medicii veterinari, organizați în condițiile legii, pentru efectuarea activităților la care se referă acest alineat. Practic, prin aceste prevederi se reglementează în sarcina direcțiilor județene obligația de a încheia contracte de concesiune cu medicii veterinari, evident în măsura îndeplinirii condițiilor cerute în acest sens de lege.

Cu alte cuvinte, cât timp legea nu reglementează că acordarea sumelor trebuie făcută în mod direct de către Autoritatea Națională, și în condițiile în care această obligație de acordare, dedusă din alin. (7) al art. 15, este una subsecventă celei de încheiere a contractelor de concesiune, dedusă din alin. (2) al art. 15, reiese cu evidență că aceasta trebuie realizată în primul rând prin direcțiile județene, fiind vorba despre același raport juridic de drept administrativ în conținutul căruia intră atât obligația de încheiere a contractului, cât și cea de acordare a sumelor respective, evident în măsura îndeplinirii condițiilor cerute în acest sens de lege.

Se constată, astfel, că textul de lege prevede două obligații în cadrul aceluiași raport juridic de drept administrativ, prima având ca obiect încheierea contractului de concesiune iar cea de a doua având ca obiect acordarea beneficiarilor contractului a sumei de 10.000 RON lunar.

Tot astfel, trebuie observat că și prin dispozițiile art. 6 din Anexa nr. 21 la O.G. nr. 42/2004, denumită Prevederi specifice de aplicare a art. 15 din ordonanță, așa cum este introdusă prin O.U.G. nr. 117/2020, aprobată prin Legea nr. 291/2020, s-au reglementat următoarele:

"(1) Beneficiarii contractelor pentru realizarea activităților prevăzute la art. 15 alin. (2) din ordonanță primesc suma de 10.000 RON, sumă exceptată de TVA, din bugetul Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, prin bugetul direcțiilor sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor județene, respectiv a municipiului București, în baza decontului și a documentelor justificative. (…)"

Ca atare, prin aceste prevederi normative chiar și legiuitorul a arătat că obligația reglementată în cadrul alin. (7) al art. 15, este în primul rând în sarcina direcțiilor județene.

Așa fiind, soluționarea cererii prin care reclamanta invocă un eventual refuz nejustificat de acordare a sumei respective, revine în competența tribunalului, întrucât și atunci când vorbim despre un refuz nejustificat, în sensul Legii nr. 554/2004, trebuie să ne raportăm, în acord cu prevederile art. 10 din Legea contenciosului administrativ, la rangul autorității căreia îi revine sarcina de a rezolva prima cererea față de care se invocă existența refuzului nejustificat.

Așadar, verificarea și aprobarea solicitării de plată a sumei prevăzute de art. IV alin. (1) din Legea 263/2019, precum și plata acesteia sunt de competența direcțiilor sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor județene, instituții publice cu personalitate juridică, aflate în subordinea ANSVSA.

În cauza de față, verificarea și soluționarea cererii de plată formulate de reclamantă sunt atributul pârâtei DSVSA Vâlcea, iar împrejurarea că, alături de aceasta, a fost chemată în judecată și autoritatea centrală coordonatoare nu are relevanță sub aspectul competenței, actul administrativ emis în soluționarea cererii emanând de la instituția publică județeană subordonată, iar calitatea autorității centrale fiind numai aceea de titular al bugetului din care se face plata.

Potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "(1) Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 3.000.000 de RON se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 3.000.000 de RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel."

În raport de toate aceste aspecte, în virtutea dispozițiilor art. 10 din Legea 554/2004, conform cărora litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, competența de soluționare a cauzei aparține tribunalului.

În consecință, având în vedere considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului Vâlcea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta S.C. A. și pârâții Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Vâlcea (DSVSA Vâlcea) și Autoritatea Națională Sanitară și pentru Siguranța Alimentelor în favoarea Tribunalului Vâlcea.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 noiembrie 2021.