ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5289/2021

Ședința publică din data de 4 noiembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 05.08.2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, anularea Deciziei nr. 420/17.06.2016 emise de pârâtă și a Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare din 22.02.2016 încheiat de Direcția Antifraudă, Control Intern și Supracontrol din cadrul APIA și constatarea inexistenței vreunei sume încasate nejustificat de către reclamantă și, implicit, a obligației de a restitui asemenea sume.

1.2. Prin sentința civilă nr. 51 din 30 ianuarie 2017, Curtea a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

1.3. Împotriva acestei hotărâri, reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat recurs.

Prin Decizia nr. 6011 din 28 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul reclamantei, a casast sentința recurată și a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecare după casare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova la data de 11.03.2020.

Prin sentința civilă nr. 217 din 19 octombrie 2020, Curtea a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri, recurenta reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, rejudecând, admiterea acțiunii, arătând în esență următoarele:

Sentința instanței de fond nu cuprinde motivele pe care aceasta se sprijină, nu are în vedere toate înscrisurile aflate la dosarul cauzei, raționamentul logico-judiciar fiind fondat în exclusivitate doar pe conținutul actelor administrative contestate încheiate de intimată fără a se lua în considerare și a fi analizate înscrisuri care dacă erau interpretate într-o manieră obiectivă și coroborată cu normele legale în vigoare și scopul acordării finanțării, demonstrau o altă situație de fapt și de drept decât cea reținută în mod discreționar de reprezentanții intimatei - pârâte.

Ab initio, instanța de fond, în mod nelegal, expune consemnările din procesul-verbal de constatare și stabilire a creanței bugetare, consemnări pe care le analizează în aceiași manieră ca intimata pârâtă, în ciuda faptului că cele susținute de recurenta reclamantă obligau, raportat la modul de întocmire a procesului-verbal de constatare și stabilire a creanței bugetare, natura celor imputate și principiul sarcinei probei în materie, la un mod de analiză și interpretare a celor cu care a fost investită, care să asigure și să garanteze respectarea principiilor contradictorialității, dreptului la apărare și la un proces echitabil cât și a principiului aflării adevărului, sens în care, în analiza cauzei deduse judecății trebuiau să se reflecte și să fie analizate toate înscrisurile care conduceau la o justă și obiectivă soluționare a cauzei.

Elocvente în sensul celor menționate, sunt următoarele înscrisuri, care în mod nelegal, nu sunt analizate de instanța de fond, înscrisuri care dacă erau analizate infirmau și lipseau de orice temei cele consemnate în procesul-verbal de constatare și stabilire a creanței bugetare:

- ordonanța din 20-02-2020 emisă de Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Craiova în Dosarul nr. x/2019, ordonanță în care se precizează faptul că, prin ordonanța nr. 63/P/2014 din 04-02-2019 s-a dispus clasarea cauzei față de S.C. A. S.R.L.;

- controlul administrativ al cererii de plată din data de 18-10-2010 pentru care s-a emis Formularul D1 Proces-verbal pentru cel de-al doilea control al solicitării 2010;

- adeverința nr. 1012/22-04-2010 emisă de Primăria Dioști, din care rezultă o suprafață totală de 781 ha și blocurile fizice în care se regăsește aceasta;

- proces-verbal de recepție a producției agricole obținută în anul agricol 2009-2010 la cultura de rapiță, de pe o suprafață de 349 ha, proces-verbal de recepție a producției agricole obținută în anul agricol 2009-2010 la cultura de grâu pentru o suprafață de 407 ha, proces-verbal de recepție a producției agricole obținută în anul agricol 2009-2010 la cultura de porumb boabe, pentru o suprafață de 25 ha, din toate acestea rezultând o suprafață totală de 781 ha;

- polița de asigurare a culturilor agricole nr x/04-11-2009 pentru o suprafață de 349 ha rapiță, 407 ha grâu și polița de asigurare a culturilor agricole nr. x/29-05-2010 pentru o suprafață de 25 ha boabe, polițe care reconfirmă suprafața de 781 ha teren cultivată și asigurată;

- declarația de suprafață -2010-IPA-online, care confirmă adeverințele Primăriei Dioști în ceea ce privește suprafața de 781 ha, blocurile fizice și parcelele în care aceasta se află și culturile înființate;

- registrul de casă al S.C. A. S.R.L., registrul tipărit la data de 08-10-2010 și din care rezultă că a fost achitată plata arendatorilor: B., C. prin D., E. pentru suprafețele exploatate/utilizate de S.C. A. S.R.L. în anul de cerere 2010.

Niciunul dintre aceste înscrisuri nu se regăsește în analiza cauzei deduse judecății, instanța de fond, în mod nelegal, acordând prevalență inserării în procesul-verbal de constatare și stabilire a creanței bugetare a unor numere de contracte de arendă, în care nici măcar nu sunt precizați arendatorii, și unor suprafețe față de care se pretinde că au fost încheiate contracte după data depunerii cererii de plată.

Mai mult, suprafața de 86,95 ha rezultată din enumerarea acestor contracte, față de care se afirmă că a fost primit sprijin necuvenit, este însușită de instanța de fond, în urma unor interpretări ale reprezentanților intimatei pârâte, la șase ani de la data depunerii cererii de plată, fără o minimă motivare și justificare, în condițiile în care nu s-a demonstrat nici în urma cercetărilor penale și nici în urma controalelor administrative, în ce constă în mod concret, real și efectiv sprijinul necuvenit.

În niciun caz și coroborat cu înscrisurile menționate anterior, omis a fi analizate de instanța de fond, nu se poate reține acordarea unui sprijin financiar necuvenit, în condițiile în care s-a demonstrat echivalența/concordanța dintre suprafața declarată și utilizată și numărul de drepturi de plată aferente acesteia.

Sentința instanței de fond este nelegală, cel puțin și din perspectiva răspunsului oferit la următoarele întrebări: cine plătea asigurări pentru o suprafață pe care nu o exploata; care era rațiunea pentru care s-a efectuat plata arendei daca suprafețele nu au fost utilizate de S.C. A. S.R.L..

Sentința instanței de fond este nelegală, fondată doar pe interpretările intimatei pârâte, interpretări care pe de o parte, nu au nimic în comun cu cadrul legal în vigoare în anul de cerere 2010, iar pe de altă parte, nu au nimic în comun cu înscrisurile necesar a fi analizate în susținerea utilizării/exploatării suprafeței de 781 ha teren în acest an de cerere.

Față de acestea, a solicitat să se observe următoarele aspecte reținute în mod nelegal în procesul-verbal de constatare și stabilire a neregulii și însușite fără o minimă analiză și de instanța de fond:

- în procesul-verbal de constatare și stabilire a creanței bugetare, se reține de reprezentanții intimatei că pentru suprafața de 4,69 ha a fost încheiat contractul nr. x/14-10-2010, afirmație pe care instanța de fond o preia fără o minimă analiză, dar care este vădit nelegală, pro causa, deoarece:

a) în tabelul cu numărul de înregistrare 22/19-10-2010 la poziția nr. 8 figurează ca arendator F., cu contractul de arendă nr. 111/20-08-2002 pentru o suprafață de 3,40 ha.

b) tot în acest tabel, la poziția nr. 19 figurează ca arendator G., cu contractul de arendă nr. 111/14-10-2010 pentru o suprafață de 4,69 ha.

Față de acestea S.C. A. S.R.L. a afirmat și demonstrat faptul că, dintr-o eroare la poziția nr. 19 a fost trecut G., arendatorul fiind în mod corect B., care a încheiat contractul de arendă nr. 120/20-08-2002 pentru o suprafață de 4,69 ha, argument care a fost ignorat de instanța de fond, cu următoarea motivare:

"cât privește contractul de arendă nr. 120/20-08-2002 încheiat de S.C. A. S.R.L. cu numitul B. pentru suprafața de 4,69 ha, instanța reține că, acesta nu figurează în tabelul însușit de contestator ca fiind cel pe baza căruia s-a aprobat cererea de acordare a sprijinului financiar și prin urmare excede suprafeței avute în vedere la emiterea deciziei de plată".

Motivarea este vădit nelegală superficială și pro causa, o simplă achiesare la cele susținute de intimata pârâtă, în condițiile în care, nu în baza acestui tabel a fost acordat sprijinul financiar, iar ceea ce trebuia în primul rând sancționat, era modalitatea prin care au fost formalizate de intimată aceste pretinse nereguli, nereguli care nu conțin elemente esențiale în măsură să identifice părțile și contractele încheiate, din moment ce instanța de fond are în vedere drept arendator pe numitul H., în timp ce în tabelul nominal figurează G., iar în ceea ce privește faptul că, suprafața indicată în contractul 120/20-08-2002 ar excede suprafeței aprobate, acesta este un simplu enunț, din moment ce eroarea pe care a demonstrat-o nu are niciun fel de influență asupra suprafeței totale de 781 ha, pentru care s-a solicitat sprijin.

În ceea ce privește contractul de arendă încheiat de S.C. A. S.R.L. cu numita E., pentru suprafața de 45,12 ha motivarea instanței de fond, motivare prin care aceasta în mod nelegal, nejustificat, înlătură de la analiză și lipsește de efecte contractul de arendă nr. 81/15-12-2000, încheiat între aceleași părți, nu face, pe de o parte, nimic altceva decât să confirme maniera în care a fost soluționată cauza, iar pe de altă parte, argumentul constând în "instanța reține că, acest contract nu a fost depus odată cu cererea de plată, iar în cuprinsul său se menționează suprafața de 48 ha, dar nu și date de identificare a terenului, pentru a se reține o eventuală prelungire a acestui contract prin contractul nr. x/27-08-2010 încheiat pentru o suprafață de 45,12 ha" nu este legal, nu este valid, deoarece;

a) contractul de arendă nr. 81/15-12-2000 nu era necesar să fie prelungit prin contractul nr. x/27-08-2010, valabilitatea lui fiind până la data de 15-12-2010, situație, în care acesta era cel care producea efecte în tot anul de cerere 2010.

b) contrar celor reținute de instanța de fond, suprafața din acest contract, este inclusă în cererea de plată aferentă anului 2010, face parte din suprafața totală de 781 ha și figurează în adeverința nr 1012/22-04-2010 cu suprafața și blocurile fizice, eliberată de Primăria Dioști.

De remarcat cu privire la acest contract, este și faptul că, instanța de fond, din oficiu, adaugă la cele reținute în actele administrative contestate de reprezentanții intimatei - pârâte, totul pentru a salvgarda și a crea o aparență de legalitate a unor consemnări scoase din context și fondate pe un tabel care este interpretat după șase ani de la data obținerii sprijinului financiar.

- referitor la suprafața de 32,42 ha, suprafață care a fost utilizată de S.C. A. S.R.L., instanța de fond, în mod nelegal interpretează declarația notarială nr. 1715/19-09-2017 a numitului C., ca fiind o promisiune a încheierii contractului de arendă, în condițiile în care, din conținutul acesteia rezultă, contrar celor reținute de instanța de fond, faptul că, această suprafață a fost lăsată în posesia și în vederea utilizării de S.C. A. S.R.L. din februarie - martie 2010, suprafața fiind astfel înscrisă în cererea de plată de S.C. A. S.R.L. aferentă acestui an.

Această suprafață de teren figurează în blocurile fizice indicate în cererea de plată, face parte din suprafața asigurată, și pentru ea a fost achitată arenda proprietarului terenului.

- suprafața de 1,98 ha obiect al contractului nr 96/14-10-2010 și suprafața de 2,74 ha obiect al contractului nr. x/14-10-2010 sunt suprafețe utilizate și înscrise în cererea de plată pentru anul 2010, utilizate cu acordul tacit al proprietarilor și declarate pe propria răspundere ca având acest regim de S.C. A. S.R.L., și pentru acestea fiind incidente cele expuse mai sus.

Raportat la Ordonanța DNA - Serviciul Teritorial Craiova emisă în Dosarul nr. x/2019, Decizia ÎCCJ 670/06-02-2020, sentința instanței de fond, este nelegală, încalcă principiul non bis in idem consacrat de art. 50 din Carta Drepturilor Fundamentale a UE precum și de art. 4 paragraf 1 din Protocolul 7 Adițional la CEDO, în condițiile în care normele comunitare prevăd că, statele pot aplica o singură dată o sancțiune cu caracter penal în sensul convenției, indiferent dacă aceasta este calificată în dreptul intern ca fiind contravențională sau penală și indiferent dacă această sancțiune este aplicată de o autoritate judiciară sau administrativă.

În mai multe hotărâri ale CEDO preluate frecvent în argumentația CJUE a fost confirmat faptul că o garanție în esență a principiului non bis in idem este aplicabilă nu numai cazurilor de dublă condamnare, ci și celor de dublă incriminare, cu alte cuvinte persoanelor care au făcut obiectul unor acuzații care nu au condus la o condamnare, situație care este incidență și în cauza de față, în contextul în care, față de S.C. A. S.R.L. s-a desfășurat o anchetă penală, soldată cu clasare și în paralel cu aceasta, s-a desfășurat o anchetă administrativă, soldată cu încheierea procesului-verbal de constatare și stabilire a creanței bugetare, sancțiune fiscală care îmbracă un caracter penal, urmare a criteriilor "Engel" consacrate de jurisprudența CEDO: clasificarea juridică a faptului ilicit conform legislației naționale, natura acestui fapt, gradul de severitate al pedepsei.

În același sens, CEDO a confirmat, de asemenea, că nu are nicio relevanță faptul că, procedura administrativă este inițiată anterior sau ulterior celei penale, că prima sancțiune se compensează cu cea aplicată în a doua procedură sau că persoana afectată a fost achitată la finalul primei sau celei de-a doua proceduri (Kapetanios și alții vs Grecia - hotărârea din 30-04-2015 și Simanidis și Sitaridis vs Grecia - hotărârea din 09-06-2016)

Concluzionând, în interpretarea art. 50 din Carta Drepturilor Fundamentale, CEDO a statuat că, se impune cu prioritate ca în cazul în care există două seturi de proceduri care se desfășoară în paralel sau succesiv, să nu se mai impună o a doua sancțiune atât timp cât s-a stabilit in limine litis faptul că, prima sancțiune, impusă printr-o decizie definitivă, are un caracter penal, interpretare aplicabilă și în prezenta cauza, în condițiile în care într-o procedură penală față de S.C. A. S.R.L. s-a dispus clasarea, iar pentru aceleași fapte, într-o procedură administrativă a fost aplicată o sancțiune fiscală, care în mod cert îmbracă un caracter penal, impunându-se astfel și din aceste considerente anularea actelor administrative contestate.

Instanța de fond menționează în motivare nota de control nr. x/2016/02-11-2017 încheiată de Departamentul de Luptă Antifraudă, structură care funcționează în cadrul APIA - Aparat Central, notă întocmită ulterior procesului-verbal de constatare și stabilire a creanței bugetare și care nu a fost niciodată comunicată S.C. A. S.R.L., dar a fost comunicată DNA - Serviciul Teritorial Craiova care a emis Ordonanța de clasare, ordonanță care a infirmat toate constatările de natură penală menționate în aceasta, notă de control, din care instanța de fond preia doar faptul că se confirmă constatările din procesul-verbal de constatare și stabilire a creanței bugetare (confirmare explicabilă din moment ce Departamentul de Luptă Antifraudă este o altă structură a intimatei și nu un organism de control independent, imparțial), dar omite să precizeze că valoarea creanței bugetare stabilită de aceasta pentru anul de cerere 2010 este de 48 657,73 RON, sumă de aproape trei ori mai mică decât cea stabilită în procesul-verbal de constatare și stabilire a creanței bugetare, respectiv suma de 140 466,14 RON.

Acestea constituie un argument în plus pentru a se constata nelegalitatea actelor administrative contestate, cât și un argument care confirmă maniera nelegală, superficială în care au fost reținute aceste pretinse nereguli în anul de cerere 2010.

Sentința instanței de fond, este nelegală, pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, în condițiile în care premisa legală avută în vedere la soluționarea cauzei, exprimată la pagina 6 din considerente, ultimul alineat, conține următoarele:

"în conformitate cu prevederile art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006: lit. c) să înscrie, sub sancțiunea legii penale, date reale, complete și perfect valabile în formularul de cerere de plată directă pe suprafață și în documentele anexate, inclusiv lista suprafețelor; . . . . . . . . . .f) să prezinte documentele care fac dovada utilizării legale a terenului pentru care s-a depus cererea;"

Față de aceste premise, reținute în mod nelegal, drept temei al soluționării cauzei, se impun următoarele constatări:

- raportat la art. 7 alin. (1) lit. c) - instanța de fond având în vedere ordonanța de clasare trebuia, pe de o parte, să constate că, datele din cererea de plată aferentă anului 2010 erau reale, complete și valabile, iar pe de altă parte, ceea ce trebuia să analizeze era lista suprafețelor declarate ca fiind utilizate și nu să interpreteze, la fel ca și intimata, contracte de arendă, fără a verifica dacă suprafețele înscrise în acestea au fost utilizate sau nu, și dacă au făcut parte din blocurile fizice menționate în adeverință.

Dacă avem în vedere și dispozițiile art. 7 alin. (3) din O.U.G. nr. 125/2006 "schemele de plăți directe pe suprafață prevăzute la art. 2 lit. a), b), d) și e)/se aplică suprafețelor înscrise în Sistemul de identificare a parcelelor agricole, care constituie referința pentru procesul de control și efectuarec plăților "rezultă în mod evident faptul că, verificările intimatei trebuiau să se limiteze la verificarea utilizării suprafețelor declarate (lista suprafețelor) și nu la interpretarea unor contracte de arendă, mai ales că, legiuitorul nu impunea o formă anume, limitativă prin care se făcea dovada acestei utilizări.

Verificarea se putea face prin introducerea în Sistemul Integrat din Administrare și Control a listei suprafețelor din care rezultau blocuri fizice, tarlalele, parcelele în care se aflau acestea și utilizatorii lor, și nu prin interpretarea unor contracte de arendă, interpretare scoasă din context și străină de scopul și natura acordării sprijinului financiar, cum în mod nelegal a procedat intimata și și-a însușit și instanța de fond.

Scurtă concluzie: relevanță aveau suprafețele și utilizarea lor și nu titlul cu care acestea erau utilizate, raportat la sintagma "alte asemenea" din art. 6 al O.U.G. nr. 125/2006 și art. 4 din OMADR 118/2009, sintagmă cu caracter exemplificativ, în care se include și declarația solicitantului care prin înscrierea acestora în cererea de plată, sub sancțiunea legii penale, își asumă utilizarea lor.

- în ceea ce privește dispozițiile art. 7 alin. (1) lit. f)- instanța de fond a avut în vedere la soluționarea cauzei, în mod nelegal, retroactiv, dispoziții care au intrat în vigoare prin O.U.G. nr. 54/2014 de modificare a O.U.G. nr. 125/2006 și Ordinul MADR 1401/15-09-2014 în condițiile în care, în vigoare la momentul depunerii cererii de plată, 22-04-2010, art. 7 alin. (1) lit. f) prevedea următoarele:

"să prezinte documentele necesare care dovedesc dreptul de folosință și să poată face dovada ca utilizează terenul pentru care s-a depus cererea", condiții îndeplinite de S.C. A. S.R.L. și atestate de adeverința nr. 1012/22-04-2010 a Primăriei Dioști din care rezultă suprafața și blocurile fizice în care s-au regăsit acestea și celălalte înscrisuri pe care le-am menționat anterior.

- Sentința instanței de fond este nelegală, în condițiile în care, din motivarea acesteia nu rezultă sub nicio formă și de nicio manieră, modalitatea în care, cele cinci contracte, pretins a nu fi valabile, au atras un sprijin financiar necuvenit, care au prejudiciat bugetul UE și bugetul național, mai precis, legătura de cauzalitate dintre interpretarea dată de intimată și sumele acordate, temeiul pentru care s-a impus restituirea lor, din moment ce nu se poate reține o plată nedatorată, sau o însușire pe nedrept a acestor sume, în contextul în care suprafețele din acestea au fost utilizate de S.C. A. S.R.L. și nu au existat suprapuneri sau supradeclarări.

Concluzionând, și coroborat cu cele menționate anterior, rezultă că pentru a beneficia de acordarea de plăți în cadrul schemelor de plată, relevanță aveau următoarele: solicitantul să aibă calitatea de utilizator, să fie înscris în registrul fermierilor, pentru aceeași suprafață/parcelă trebuia depusă o singură cerere de plată, căreia îi corespund drepturile de plată aferente, condiții care rezultă din Regulamentul CE nr 73/2009 și Regulamentul nr. 1122/2009 și care analizate și interpretate coroborat cu legislația internă în vigoare la momentul depunerii cererii de plată, anul 2010, au fost îndeplinite în integralitate de S.C. A. S.R.L., reclamantă care a utilizat terenurile în suprafață de 781 ha situate pe raza comunei Dioști.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6) și pct. 8) C. proc. civ., art. 6 CEDO, O.U.G. nr. 125/2006, OMADR 118/2009, Regulamentul CE nr. 73/2009 și Regulamentul nr 1122/2009.

Legal citată, intimata pârâtă Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură a depus întâmpinare la dosar, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând în esență următoarele:

Recurenta - reclamantă își întemeiază recursul pe dipozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din Noul C. proc. civ., potrivit cărora:

"6. Când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori mimai motive străine de natura cauzei".

S-a solicitat să se constate că, pentru a se reține incidența acestui motiv de casare trebuie ca hotărârea atacată să nu cuprindă motivele pe care se întemeiază și incidența acestora să împiedice exercitarea controlului judiciar, sau să cuprindă motive contradictorii ori numai străine de natura cauzei.

Textul art. 425 lit. b) din Noul C. proc. civ. consacră principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate în fapt și în drept, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 din Noul C. proc. civ., rolul acestui text fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiției și pentru a se putea exercita controlul judiciar de către instanțele superioare.

Obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ din dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din Noul C. proc. civ., ca de altfel și cercetarea fondului cauzei au în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicit și întemeiat pe considerente de drept.

Conform jurisprudenței Curții Europene (Hotărârea Ruiz Torija și Hiro Balani împotriva Spaniei, din 9 decembrie 1994, precum și Hotărârea Higgins și alții împotriva Franței, din 19 februarie 1998), instanța nu este obligată să răspundă detaliat la fiecare argument al părților.

Art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate cere să se dea un răspuns detaliat la fiecare argument.

Recursul se poate exercita numai cu privire la nelegalitatea hotărârii atacate așa cum rezultă din dispozițiile art. 488 din Noul C. proc. civ., care prevede expres și limitativ motivele de casare, niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea probelor și reevaluarea situației de fapt. Recursul urmărește verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Hotărârea poate fi casată pentru motivul prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. dacă:

- există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate ști ce anume a decis instanța;

- există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată;

- lipsește motivarea soluției sau aceasta este superficială ori cuprinde considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțată soluția respectivă;

- instanța de control judiciar copiază considerentele hotărârii atacate fără arăspunde motivelor de critică etc.

Intimata a arătat că, cererea de chemare în judecată a fost analizată în raport de motivele prezentate în acțiunea dedusă judecății și de argumentele aduse în apărare de A.P.I.A., iar motivarea hotărârii recurate îndeplinește cerințele art. 425 alin. (1) lit. b) din Noul C. proc. civ., făcând posibilă exercitarea controlului judiciar. Motivarea primei instanțe răspunde exigențelor legale, instanța de fond arătând care sunt considerentele care au condus la adoptarea soluției.

Sentința instanței de fond supusă analizei cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția pronunțată, nu cuprinde motive contradictorii și nici străine de natura cauzei, astfel că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din Noul C. proc. civ.

Contrar susținerilor recurentei - reclamante, Curtea de Apel Craiova a analizat toate înscrisurile aflate la dosar, înscrisuri depuse de recurenta - reclamantă în vederea dovedirii dreptului de folosință.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("hotărârea a fostidată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"), indicat, de asemenea, ca temei de drept al recursului, intimata a arătat că, ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză.

Or, din examinarea criticilor din cererea de recurs nu reiese că instanța de fond ar fi încălcat sau aplicat greșit vreo normă de drept material în soluționarea cererii de chemare în judecată, astfel încât să fie incidente dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În speța de față, echipa de control a procedat la verificarea înscrisurilor depuse de reclamantă în campania 2010, înscrisuri cu care aceasta a înțeles să dovedească dreptul de folosință pentru suprafețele declarate la A.P.I.A., împrejurare în care s-a constatat că anumite contracte de arendă nu pot fi luate în considerare ca documente doveditoare ale dreptului de folosință, fiind încheiate după data depunerii cererii (20.04.2010), neîndeplinind astfel condițiile cumulative prevăzute de art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu dispozițiile art. 4 din OMADR nr. 246/2008, cu modificările și completările ulterioare.

Așadar, în absența dovedirii dreptului de folosință pentru suprafața totală de 86,95 ha teren agricol, rezultă în mod evident faptul că recurenta - reclamantă a primit sprijin financiar necuvenit pentru această suprafață, neîndeplinind astfel condițiile generale de eligibilitate impuse prin dispozițiile art. 6 alin. (1) și art. 7 alin. (1) lit. c), f), j) din O.U.G. nr. 125/2006, cu modificările și completările ulterioare.

Totodată, a învederat faptul că, ulterior încheierii actului de control, au fost efectuate verificări cu privire, la cererile de sprijin depuse de reclamanta S.C. A. S.R.L. și de către o echipă din cadrul Departamentului de Luptă Antifraudă (DLAF), structură aflată în cadrul Guvernului României și nu în cadrul A.P.I.A., cum în mod greșit afirmă recurenta - reclamantă, iar verificările au fost concretizate prin Nota de Control nr. x/02.11.2017 în cuprinsul căreia, pentru campania 2010, au fost reținute aceleași apecte ca cele reținute de D.A.C.I. -S.A..F. (echipa de verificare din cadrul A.P.I.A).

A arătat faptul că, prin cererea de plată semnată de recurenta - reclamantă, se menționează că "Nerespectarea condițiilor de eligibilitate pentru acordarea plăților directe la completare, precum și înscrierea cu intenție în formular a informații/or incomplete/neconforme cu realitatea atrag după sine sancțiuni de natură financiară sau penala, după caz."

Având în vedere cele menționate mai sus, a solicitat respingerea recursului formulat ca nefondat și să fie menținută ca fiind temeinică și legală sentința nr. 217/19.10.2020 pronunțată de Curtea de Apel Craiova în acest dosar.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe prevederile art. 205 alin. (2) coroborat cu art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., precum și pe prevederile actelor normative incidente la care am făcut referire.

Recurenta reclamantă și-a întemeiat recursul pe motivele de casare prevăzute art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.- când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.- când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Referitor la criticile din recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, Curtea reține că sunt neîntemeiate, astfel că le va respinge, având în vedere următoarele aspecte:

Contrar susținerilor recurentei, în speță au fost respectate prevederile art. 425 lit. b) din C. proc. civ., conform cărora hotărârea judecătorească trebuie să conțină "expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. vizează, astfel cum rezultă din lectura sa, nemotivarea unei hotărâri judecătorești. În concepția legiuitorului, nemotivarea constituie motiv de casare atunci când, nu se arată motivele pe care se sprijină hotărârea judecătorului, ori când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura pricinii.

Judecătorul fondului a analizat, în mod efectiv, atât argumentele recurentei reclamante, cât și pe cele ale pârâtei, și a prezentat, în concret, în raport de natura cauzei, motivele de fapt și de drept, care au format convingerea sa.

Nu în ultimul rând, Curtea reține că, în jurisprudența sa constantă, Înalta Curte de Casație și Justiție a precizat că, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă, concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar. Ca principiu, instanța de judecată nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept care susțin cererea de chemare în judecată, ci poate să le analizeze global, printr-un raționament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esențial.

Sub acest aspect, din analiza considerentelor de fapt și de drept cuprinse de sentința recurată, se reține că, prima instanță a respectat întrutotul exigențele motivării acestora, conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., recurenta având posibilitatea de a evalua conținutul concret al sentinței, de a-și formula și structura criticile de nelegalitate împotriva acestor considerente.

Așa fiind, Înalta Curte reține că, soluția recurată cuprinde motivele pe care se întemeiază și nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, de natură să conducă la reformarea sentinței sub acest aspect.

Referitor la criticile recurentei, în sensul că, hotărârea primei instanțe, nu are în vedere toate înscrisurile aflate la dosarul cauzei, raționamentul logico-judiciar fiind fondat în exclusivitate doar pe conținutul actelor administrative contestate încheiate de intimată fără a se lua în considerare și a fi analizate înscrisuri care, dacă erau interpretate într-o manieră obiectivă și coroborată cu normele legale în vigoare și scopul acordării finanțării, demonstrau o altă situație de fapt și de drept decât cea reținută în mod discreționar de reprezentanții intimatei - pârâte, Înalta Curte reține că, aceste susțineri invocate prin cererea de recurs nu cuprind critici apte a fi încadrate în motivele de casare formal invocate și încadrate de recurent, în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. .

Astfel, Înalta Curte reține că, legiuitorul, reglementând calea de atac a recursului, a prevăzut, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanței de control judiciar competente, examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventualele greșeli de apreciere a situației de fapt deduse judecății ori de valorificare a probatoriului administrat în cauză, instanța de recurs fiind competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material sau procesual, într-una sau mai multe din ipotezele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Motivele de recurs sunt instituite, așadar, prin dispoziții procedurale speciale, de strictă interpretare, ce nu pot fi extinse prin analogie la situații ce nu au fost avute în vedere la legiferare, și trebuie să vizeze numai nelegalitatea hotărârii atacate, spre deosebire de C. proc. civ. anterior în care motivele vizau și netemeinicia acesteia.

Cu privire la criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte reține că sunt întemeiate, pentru următoarele motive:

Sunt fondate susținerile recurentei referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006.

Textul de lege sus enunțat, în vigoare la data depunerii cererii de plată de către recurenta reclamantă, prevede că, "(1) Pentru a beneficia de acordarea de plăți în cadrul schemelor de plată unică pe suprafață, solicitanții trebuie să fie înscriși în Registrul fermierilor, administrat de Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, să depună cerere de solicitare a plăților la termen și să îndeplinească următoarele condiții generale:

(...)

f) să prezinte documentele necesare care dovedesc dreptul de folosință și să poată face dovada că utilizează terenul pentru care s-a depus cererea".

În aplicarea actului normativ anterior menționat, a fost emis Ordinul Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale nr. 246/2008 privind stabilirea modului de implementare, a condițiilor specifice și a criteriilor de eligibilitate pentru aplicarea schemelor de plăți directe și plăți naționale directe complementare în sectorul vegetal, pentru acordarea sprijinului aferent măsurilor de agromediu și zone defavorizate, în vigoare la data depunerii cererii de plată în cauză, abrogat ulterior prin Ordinul nr. 234/2016, care prevede la art. 1, (forma în vigoare la data depunerii cererii de plată), următoarele:

"Prezentul ordin reglementează modul de implementare, condițiile specifice și criteriile de eligibilitate pentru aplicarea schemelor de plăți directe și plăți naționale directe complementare în sectorul vegetal, pentru anul 2008 și următorii, prevăzute la art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 125/2006 pentru aprobarea schemelor de plăți directe și plăți naționale directe complementare, care se acordă în agricultură începând cu anul 2007, și pentru modificarea art. 2 din Legea nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 139/2007, denumită în continuare Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 125/2006, și acordarea sprijinului aferent măsurilor de agromediu și zone defavorizate, pentru anul 2008 și următorii, în condițiile prevăzute la art. 13 - 17 din Hotărârea Guvernului nr. 224/2008 privind stabilirea cadrului general de implementare a măsurilor cofinanțate din Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală prin Programul Național de Dezvoltare Rurală 2007 - 2013".

Art. 4 din Ordinul Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale nr. 246/2008, enumeră documentele doveditoare solicitate producătorului agricol, conform art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006.

Astfel, art. 4 prevede următoarele:

"Documentele doveditoare solicitate producătorului agricol, conform art. 7 alin. (1) lit. f) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 125/2006, privind dreptul de folosință a terenului agricol sunt, după caz, titlul de proprietate sau alte acte doveditoare ale dreptului de proprietate asupra terenului, contractul de arendare, contractul de concesiune, contractul de asociere în participațiune, contractul de închiriere sau altele asemenea".

Contrar susținerilor intimatului pârât, Înalta Curte, reține din interpretarea dispozițiilor legale incidente în speță că, legiuitorul nu a prevăzut în mod limitativ actele, cu care un fermier poată proba dreptul de folosință asupra terenului, ci, enumerarea are caracter exemplificativ, fiind menționată sintagma "altele asemenea", astfel că, din modalitatea de reglementare rezultă faptul că, scopul urmărit de legiuitor a fost acela ca sprijinul financiar pentru dezvoltare rurală, finanțat din fondul european pentru agricultură și dezvoltare rurală, să fie acordat producătorilor agricoli, care fac dovada că, au folosința licită a terenurilor agricole, și în raport de situația juridică a acestora, nu le folosesc în mod nelegal sau abuziv și le utilizează în mod efectiv.

În acest sens, trebuie avut în vedere și scopul precizat al Regulamentului (CE) nr. 73/2009 al Consiliului din 19 ianuarie 2009 de stabilire a unor norme comune pentru sistemele de ajutor direct pentru agricultori în cadrul politicii agricole comune și de instituire a anumitor sisteme de ajutor pentru agricultori, de modificare a Regulamentelor (CE) nr. 1290/2005, (CE) nr. 247/2006, (CE) nr. 378/2007 și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1782/2003, acela de "a se evita ca terenurile agricole să fie abandonate și pentru a se asigura menținerea lor în bune condiții agricole și de mediu".

Totodată, Înalta Curte reține că, acest fapt rezultă chiar din modificările succesive ale dispozițiilor care reglementează modalitatea de dovedire a dreptului de folosință și de utilizare a terenurilor agricole, în cursul perioadei în care O.U.G. nr. 125/2006 și Ordinul MADR nr. 246/2008 au fost în vigoare, ceea ce impun dispozițiile legale, fiind obligația beneficiarilor de a proba existența unui raport juridic care să justifice dreptul de folosință, esențială fiind exploatarea agricolă legitimă și concretă a terenului ce face obiectul unei cereri de ajutor financiar, aspecte care rezultă în cauză din situația de fapt.

De altfel, este de observat faptul că, atât prin actele administrative contestate, cât și prin apărările din întâmpinare, intimata pârâtă face trimitere la condițiile generale pe care trebuie să le îndeplinească un solicitant pentru a beneficia de acordarea de plăți în cadrul Schemei de plată unică pe suprafață prevăzute la art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006 și nu analizează situația de fapt raportat la dispozițiile art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006 și art. 4 din Ordinul MADR nr. 246/2006, care reglementează în concret beneficiarii plăților directe în cadrul Schemei de plată unică pe suprafață și documentele doveditoare solicitate acestora.

Așa fiind, reiese că, instanța de fond, nu a făcut o interpretare și aplicare judicioasă a prevederilor art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006, raportat la declarația de suprafață - 2010 - IPA - online, care confirmă pentru recurenta reclamantă, adeverințele Primăriei Dioști, în ceea ce privește suprafața de 781 ha, blocurile fizice și parcelele, în care aceasta se află și culturile înființate.

În sensul celor reținute anterior, este și jurisprudența CJUE, respectiv, hotărârea pronunțată în cauza C-216/19, WQ împotriva Land Berlin, în care se arată următoarele:

"32 Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă, atunci când o cerere de ajutor este depusă atât de proprietarul unor suprafețe agricole, cât și de un terț care utilizează efectiv aceste suprafețe fără a deține vreun drept de utilizare asupra lor, hectarele eligibile corespunzătoare suprafețelor menționate sunt "la dispoziția", în sensul articolului 24 alin. (2) prima teză din Regulamentul nr. 1307/2013, a unuia sau a celuilalt dintre acești solicitanți sau nu sunt la dispoziția niciunuia dintre cei doi.

33 În această privință, articolul 24 alin. (2) prima teză din Regulamentul nr. 1307/2013 prevede că, cu excepția cazurilor de forță majoră sau a unor circumstanțe excepționale, numărul drepturilor la plată alocate fiecărui fermier în anul 2015 este egal cu numărul hectarelor eligibile pe care fermierul le declară în cererea sa de ajutor pentru anul 2015 și care se află la dispoziția sa la o dată stabilită de statul membru.

34 Constatând în același timp că expresia "la dispoziția sa" nu este definită în această prevedere, trebuie arătat că nici articolul 24 din Regulamentul nr. 1307/2013, nici vreo altă dispoziție din reglementarea Uniunii nu impune ca un titlu de proprietate sau orice dovadă a unui drept de utilizare să fie prezentate în susținerea unei cereri de alocare de drepturi la plată pentru a se stabili că hectarele eligibile declarate sunt la dispoziția solicitantului.

35 Curtea a statuat deja în această privință că statele membre dispun de o marjă de apreciere în ceea ce privește documentele justificative și dovezile pe care trebuie să le ceară de la un solicitant de ajutor în legătură cu suprafețele care fac obiectul cererii sale. Cu toate acestea, exercitarea de către statele membre a marjei lor de apreciere referitoare la dovezile care trebuie prezentate în susținerea unei cereri de ajutor, în special în ceea ce privește posibilitatea de a obliga un solicitant de ajutor să prezinte un titlu juridic valabil care justifică dreptul său de a utiliza suprafețele care fac obiectul cererii sale, trebuie să respecte obiectivele urmărite de reglementarea Uniunii vizată și principiile generale de drept al Uniunii, în special principiul proporționalității (Hotărârea din 24 iunie 2010, Pontini și alții, C-375/08, EU:C:2010:365, punctele 82 și 86)".

Prin urmare, având în vedere considerentele de fapt și de drept învederate anterior, Înalta Curte reține că, aspectele invocate de recurenta-reclamantă prin cererea de recurs sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și, în rejudecare, va admite acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură.

Va anula Decizia nr. 420/17.06.2016 emisă de APIA-Aparatul Central și Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare încheiat la data de 22.02.2016 de Direcția Antifraudă, Control Intern și Supracontrol din cadrul APIA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin administrator I. împotriva sentinței nr. 217 din 19 octombrie 2020 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând, admite acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură.

Anulează Decizia nr. 420/17.06.2016 emisă de APIA-Aparatul Central și Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare încheiat la data de 22.02.2016 de Direcția Antifraudă, Control Intern și Supracontrol din cadrul APIA.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 4 noiembrie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.