ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5479/2023

Ședința publică din data de 21 noiembrie 2023

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Cererea de chemare în judecată formulată în dosarul nr. x/2016.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună anularea procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare încheiat la data de 26.02.2016 de Direcția Antifraudă, Control Intern și Supracontrol din cadrul APIA, înregistrat sub nr. x din 29.02.2016 (și sub nr. x din 26.02.2016 la Registratura DACIS) și a deciziei de soluționare a contestației înregistrate sub nr. x din 13.06.2016 (cu nr. de registratură generală x/17.06.2016), precum și constatarea faptului că nu datorează debitele stabilite prin actul de control și menținute prin decizia comisiei de contestații administrative.

I.2. Soluțiile pronunțate în primul ciclu procesual

I.2.1. Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 73 din 03.02.2017, a respins cererea de suspendare a cauzei formulată de pârâtă, precum și acțiunea reclamantei.

I.2.2. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 5916 din 27.11.2019, a admis recursul declarat de reclamantă, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

I.3. Soluția pronunțată de instanța de fond în al doilea ciclu procesual

Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 193 din 23.06.2021, a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

I.4. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta, care a solicitat casarea acesteia și, în urma rejudecării cauzei, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

I.4.1. În primul motiv de recurs, fondat în drept pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut faptul că hotărârea judecătorească atacată a fost pronunțată cu încălcarea principiului contradictorialității, dreptului la apărare și dreptului la un proces echitabil, întrucât prima instanță nu a ținut seama de înscrisurile esențiale în justa soluționare a cauzei.

I.4.2. În cel de al doilea motiv de recurs întemeiat în drept pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta arată faptul că sentința contestată nu este corespunzător motivată în condițiile în care judecătorul fondului cauzei a procedat doar la preluarea considerentelor expuse în actele administrative deduse judecății.

I.4.3. În cel de al treilea motiv de recurs, încadrat în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta precizează faptul că sentința contestată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 6 alin. (1), art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006, precum și a art. 4 din Ordinul MADR nr. 127/11.06.2012.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs a arătat că prima instanță a interpretat și a aplicat greșit prevederile art. 5 și art. 6 din Legea nr. 36/1991, deoarece cedarea terenurilor spre folosință/exploatare s-a făcut de către proprietarii acestora și nu de către societatea agricolă sau de către persoanele care aveau calitatea de arendași sau arendatori în raport cu aceasta.

În concret, inexistența unei cesiuni de arendă sau subarendări este demonstrată și de analiza și interpretarea coroborată a procesului-verbal nr. x/11.04.2014 și a tabelului nominal cu proprietarii care și-au dat acordul în sensul exploatării suprafeței de teren de 61,89 ha, în campania agricolă din anul 2014. În realitate, a existat o relație directă între proprietarii terenurilor și recurentă în vederea utilizării terenurilor și a fost achitată plata folosinței acestora direct în bani sau în natură proprietarilor, iar nu societății agricole. Cu alte cuvinte, proprietarii terenurilor au dat în folosință/exploatare suprafața de teren anterior nominalizată către recurentă, aspect care se confirmă și prin faptul că această suprafață, în vederea obținerii sprijinului financiar, nu a fost declarată și solicitată la plată nici de către proprietari și nici de către B., neexistând astfel nicio supradeclarare/suprapunere la cererile de plată a acestei suprafețe de teren.

În ceea ce privește neregula vizând terenul în suprafață de 36,85 ha, situat pe raza C., suprafață din care 17,38 ha a făcut obiectul procesului-verbal de schimb teren încheiat în data de 24.03.2012 între S.C. D. S.A. și S.C. A. S.R.L., iar 20,5 ha a făcut obiectul procesului-verbal de schimb încheiat în data de 13.09.2012 între aceleași societăți, recurenta arată faptul că aspectele reținute de instanța de fond sunt nelegale. Mai precis, instanța nu a ținut seama de voința părților care au înțeles să facă doar un schimb de folosință a terenurilor în vederea unei exploatări eficiente/comasate a acestora, iar nu un schimb de proprietate, iar această operațiune juridică nu este interzisă de lege.

Recurenta arată faptul că, pentru procesul-verbal de schimb din data de 24.03.2012, vizând suprafața de 17,38 ha, instanța de fond și intimata nu au luat în considerare următoarele acte: sentința civilă nr. 4708/14.11.2008, sentința civilă nr. 3005/29.08.2008, acordul de administrare din data de 02.09.2011, contractul de arendare nr. x/02.05.2012. Aceste înscrisuri demonstrează, pe de o parte, existența suprafeței obiect al procesului-verbal de schimb, iar, pe de altă parte, faptul că, pentru această suprafață, S.C. A. S.R.L. putea să încheie procesul-verbal de schimb de folosință, din moment ce avea încheiat un acord de administrare și un contract de arendă cu proprietarul terenului, dl. E., schimbul urmând să aibă în vedere doar folosința pe o perioadă determinată, fără a implica schimbarea calității de arendaș și a societății obligată la plata arendei.

În ceea ce privește procesul-verbal de schimb din data de 13.09.2012, pentru suprafața de 20,5 ha, instanța de fond nu a analizat următoarele acte: contractul de vânzare-cumpărare nr. x/17.07.2009, contractul de vânzare-cumpărare nr. x/17.07.2009, contractul de vânzare-cumpărare nr. x/17.07.2009, contractul de vânzare-cumpărare nr. x/17.07.2009, contractul de vânzare-cumpărare nr. x/21.10.2010 și acordul de administrare din data de 07.09.2012 încheiat între S.C. A. S.R.L. și dl. F. pentru administrarea suprafeței de 20,50 ha teren arabil situat pe raza C., suprafață rezultată din contractele de vânzare-cumpărare menționate anterior și din care rezultă acordul proprietarului pentru exploatarea acestor suprafețe și încasarea subvențiilor de S.C. A. S.R.L. Aceste înscrisuri demonstrează, pe de o parte, existența suprafeței obiect al procesului-verbal de schimb, iar, pe de altă parte, faptul că, pentru această suprafață, S.C. A. S.R.L. putea să încheie procesul-verbal de schimb de folosință, din moment ce avea încheiat un acord de administrare și contract de arendă cu proprietarul terenului, dl. F., schimbul urmând să aibă loc doar în vederea folosinței pe o perioadă determinată, fără a implica schimbarea calității de arendaș și a societății obligate la plata arendei. Mai mult, urmare a acestui schimb de folosință a terenurilor, în vederea utilizării lor eficiente, nu s-au produs suprapuneri sau supradeclarări de suprafețe, aspect care constituie un argument în plus pentru nelegalitatea sentinței instanței de fond.

Recurenta a arătat că sentința atacată a fost pronunțată cu interpretarea greșită a considerentelor expuse la pct. 52, pct. 54-55, pct. 64 și pct. 66 din hotărârea pronunțată de CJUE în cauza C-61/09 Landkreis Bad Durkheim împotriva Aufsichts-und Dienstleistungsdirektion.

I.5. Decizia contestată

Prin Decizia nr. 670 din data de 8 februarie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2016 s-a respins recursul declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 193 din 23 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

II. Calea de atac exercitată

II.1. Cererea de revizuire

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat cerere de revizuire a deciziei civile nr. 670/08.02.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2016, invocând motivul de revizuire prevăzut de art. 21 din Legea 554/2004, motiv fondat pe faptul că la pronunțarea Deciziei nr. 670/08.02.2023 a fost încălcat principiul priorității dreptului Uniunii Europene, reglementat de art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României.

Precizează faptul că prin concluziile scrise depuse la instanța de fond și prin cererea de recurs formulată împotriva sentinței instanței de fond nr. 193/23.06.2021 a fost invocat drept motiv de nelegalitate al acesteia încălcarea priorității dreptului comunitar, încălcare care rezultă din hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-61/09 Landkreis Bad Durkheim.

Din acest argument nu rezultă că instanța s-a pronunțat asupra priorității dreptului Uniunii Europene în sensul celor menționate prin motivele de recurs, și coroborat cu dispozițiile art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, art. 4 C. proc. civ., art. 5 C. civ., art. 4 TUE, decizia nr. 45/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, fiind astfel încălcate principiile priorității dreptului Uniunii Europene, echivalenței și eficienței, cooperării loiale, principii care, de asemenea, au fost încălcate prin decizia instanței de recurs, încălcare care poale fi analizată prin prezenta cerere de revizuire, raportat la hotărârea CJUE invocată.

Revizuenta invocă, de asemenea, Hotărârea pronunțată la dala de 16 martie 2006 în cauza Rosmarie Kapferer c. Schlonk & Schick GmbH, C-234/2004 (procedura pronunțării unei hotărâri preliminare) și Hotărârea pronunțată la data de 12 februarie 2008 în cauza nr. C-2/06, Willy Kempter KG c. Hauptzollamt Hamburg-Jonas.

În acest context, cererea de revizuire se impune a fi analizată dintr-o dublă perspectivă a încălcării priorității dreptului comunitar, pe de o parte, neanalizarea de instanța de recurs a hotărârii CJUE pronunțată în cauza C-61/09, raportat la cele menționate anterior, iar pe de altă parte, în sensul aplicabilității acesteia în soluționarea recursului.

Instanța de recurs a încălcat principiul priorității dreptului Uniunii Europene raportat la Regulamentul (CE) nr. 73/2009 al Consiliului din 19 ianuarie 2009 de stabilire a unor norme comune pentru sistemele de ajutor direct pentru agricultori în cadrul politicii agricole comune și de instituire a anumitor sisteme de ajutor pentru agricultori, de modificare a Regulamentelor (CE) nr. 1290/2005, (CE) nr. 247/2006, (CE) nr. 378/2007 și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1782/2003, statuând că scopul emiterii acestui Regulament este acela de "a se evita ca terenurile agricole să fie abandonate și pentru a asigura menținerea lor în bune condiții agricole și de mediu", scop în care invocă jurisprudența CJUE, contrar instanței de recurs, din cauza C-216/19 WQ împotriva Land Berlin.

În condițiile în care S.C. A. S.R.L. a achitat prețul folosinței terenului, polițele de asigurare a culturilor, a plătit forța de muncă și cheltuielile pentru înființarea culturilor, a plătii impozitul și toate contribuțiile datorate bugetului de stat, urmarea valorificării producției rezultate de pe suprafața de 61,89 ha și suprafața de 36,85 ha, decizia instanței de recurs încalcă principiul proporționalității statuat prin Tratatul privind Uniunea Europeană la art. 5, art. 52 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale și jurisprudența europeană, stabilirea unei creanțe bugetare în cuantum de 208316,54 RON în temeiul unor interpretări formale care nu a prejudicial bugetul Uniunii Europene printr-o plată nedatorată fiind disproporționată, excesivă și contrară scopului pentru care a fost acordat sprijinul financiar.

În acest sens, invocă următoarele statuări ale CJUE, încălcate prin decizia instanței de recurs: Hotărârea Tribunalului din 10 decembrie 2009, Cauza T-195/08, Antwerpse Bouwwerken NV, punctul 57; Cauza C-146/05 Callee KG și Finanzanet; Cauza C-45/2006 Câmpina, cauza C-260/14 și cauza C-261/14, cauza 375/08, Luigi Pontini și alții, precum și jurisprudența instanței supreme din Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3740/16.11.2017.

II.2. Apărările formulate în cauză

II.2.1. Intimata Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultura (A.P.I.A.) a formulat întâmpinare la cererea de revizuire formulata de reclamanta S.C. A. S.R.L., solicitând, în principal, respingerea acțiunii formulate ca inadmisibilă, și în subsidiar ca nefondată, pentru următoarele motive:

Condiția de admisibilitate a revizuirii întemeiate pe art. 21 din Legea nr. 554/2004 este aplicabilitatea dreptului Uniunii Europene în raportul juridic dedus judecății. În lipsa unui conflict dintre dreptul intern și dreptul european nu se pune problema aplicării prioritare a dreptului Uniunii Europene și, pe cale de consecință, nici a incidenței motivului de revizuire prevăzut de art. 21 din Legea nr. 554/2004.

Prin criticile formulate, revizuenta este nemulțumită de modul în care instanța de control judiciar a soluționat cererea sa de recurs, urmărind să obțină o rejudecare a plângerii.

Însă, funcția revizuirii, de cale extraordinară de atac, nu este aceea de a conduce la reevaluarea judecăților definitive în afara condițiilor strict reglementate procedural.

Articolul 509 C. proc. civ. stabilește obiectul revizuirii, precum și cazurile expres și limitativ prevăzute de lege pentru care se poate cere revizuirea hotărârii.

Având în vedere aceste considerente de drept și criticile din cuprinsul cererii de revizuire, din care rezultă că revizuientul este nemulțumit de motivele pe care se fundamentează soluția instanței de recurs de respingerea a acțiunii deduse judecății și nu de faptul că instanța nu s-a pronunțat asupra unei pretenții deduse judecății ori că s-ar fi pronunțat asupra unei pretenții ce nu a făcut obiectul litigiului, consideră că nu este incident motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

De fapt, prin cererea de revizuire, revizuentul nu face decât să urmărească schimbarea soluției din recurs, aceasta fiindu-i nefavorabilă, dar revizuirea nu implică realizarea unui control judiciar, ci determinarea unei noi judecăți întemeiate pe unele elemente noi, ce nu au putut forma obiectul judecății ce a condus la pronunțarea hotărârii care face obiectul căii de atac, situație care nu se regăsește în speța de față.

Problematica prezentată în Cauza C 61/09 nu este similară cu cea a reclamantei, având în vedere că în această cauză, CJUE a stabilit modul în care urmează a fi interpretat art. 44 alin. (2) din Regulamentul nr. 1782/2003, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 2013/2006 în raport cu titlul oneros sau gratuit al contractului de arendare sau al unui alt tip de contract de închiriere de aceeași natură și nu în raport cu existența sau inexistența unui contract de arendare sau a unui alt tip de contract de închiriere de aceeași natură.

Așadar, în accepțiunea normelor juridice susmenționate, criteriul hotărâtor în acordarea de plăți îl constituie exploatarea terenurilor agricole în condițiile justificării dreptului de folosință, printr-un titlu real. Prin urmare, beneficiarii plăților directe trebuie să probeze existența unui raport juridic de natură a justifica dreptul de folosință asupra terenului ce formează obiectul unei cereri de ajutor financiar, prin depunerea de înscrisuri care să corespundă exigențelor cerute de legislația în materie.

Așa cum s-a subliniat prin actele de procedură depuse la dosarul de fond, potrivit art. 7 din O.U.G. nr. 125/2006, conform art. 7 alin. (1), lit. f), revizuenta trebuia să facă dovada cu înscrisuri valabile atât a dreptului de folosință cât și a utilizării efective a terenului.

Intimata invocă art. 4 din OMADR nr. 246/2008 și art. 6 din O.U.G. nr. 125/2006 și arată că, pentru a obține sprijin financiar, este irelevant faptul că revizuenta a încheiat contracte de arendă cu diferiți proprietari în vederea utilizării terenului în condițiile în care aceste contracte de arendă au fost "încheiate după data depunerii cererii de plată."

În cuprinsul Procesului-verbal nr. x/29.02.2016 este menționată suprafața pentru care revizuenta nu a putut prezenta înscrisuri valabile, justificative ale dreptului de folosință, nefăcând dovada deținerii terenurilor, cu titlu valabil, ceea ce demonstrează că la momentul depunerii cererii de plată pentru anul 2014, reclamanta a furnizat la APIA date nereale, incomplete, incorecte și nevalabile.

Consideră că prin această cale de atac și prin susținerile formulate, revizuenta critică exact modul de interpretare a probelor din dosar, modul în care instanța de recurs a interpretat dispozițiile naționale și comunitare în vigoare, urmărind astfel să se procedeze la o nouă judecată a cauzei, ceea ce este inadmisibil în sistemul nostru de drept.

Raportat la susținerile din revizuire, revizuenta urmărește de fapt ca instanța să procedeze la o nouă judecată a cauzei, încercând să schimbe astfel soluția pronunțată în cauză, ceea ce ar contraveni principiului securității juridice.

II.2.2. Revizuenta S.C. A. S.R.L. a formulat răspuns la întâmpinarea formulată de intimata APIA.

III. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal cu privire la cererea de revizuire

Analizând cererea de revizuire prin prisma motivelor invocate și a condițiilor de admisibilitate ce rezultă din art. 21 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, așa cum a fost acest text interpretat prin decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 45/12 decembrie 2016 privind pronunțarea unei hotărâri prea­labile pentru interpretarea dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea conten­ciosului administrativ nr. 554/2004, obligatorie potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., Curtea constată că aceasta este fondată, urmând a fi admisă, pentru următoarele considerente:

III.1. Cu privire la admisibilitatea cererii de revizuire

Analizând cu prioritate excepția inadmisibilității cererii de revizuire, invocată de intimată, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, urmând a fi respinsă, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 21. alin. (1) din Legea 554/2004, text ce constituie temeiul juridic al prezentei hotărâri, "constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată."

Sub un prim aspect, Înalta Curte reamintește că revizuirea întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea 554/2004 poate avea ca obiect atât hotărârile definitive care evocă fondul, cât și cele care nu evocă fondul, aspect statuat prin Decizia nr. 1039 din 5 decembrie 2012 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 61 din 29 ianuarie 2013, prin care s-a arătat că: "prevederile art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt neconstituționale în măsura în care se interpretează în sensul că nu pot face obiectul revizuirii hotărârile definitive și irevocabile pronunțate de instanțele de recurs, cu încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, atunci când nu evocă fondul cauzei."

În ceea ce privește condițiile speciale ale cererii de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 21 din Legea 554/2004, Înalta Curte reamintește că reglementarea acestei căi extraordinare de atac în materie administrativă este o conse­cință a aderării României la Uniunea Europeană și reprezintă un instrument menit să asi­gure la nivelul jurisdicției naționale preeminența prevederilor tratatelor și reglementărilor europene. Scopul urmărit de legiuitorul național a fost să creeze un remediu procesual efectiv și eficient menit să corecteze acele hotărâri judecătorești irevocabile/definitive care au ignorat principiile consfințite la nivel european, astfel cum se desprind acestea din actele normative unionale și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Înalta Curte reține că existența unui astfel de instrument este lăsată la latitudinea legiuitorului național, Curtea de Justiție a Uniunii Europene pronunțându-se, prin Hotărârea din 16 martie 2006 pronunțată în cauza C-23/2004 Rosmarie Kapfe­rer, în sensul că "dreptul comunitar nu impune unei jurisdicții naționale să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei hotărâri, chiar dacă astfel ar fi reparată o încălcare a dreptului comunitar săvârșită prin hotărârea în cauză".

Calea de atac reglementată de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 constituie așadar răspunsul legislativ al României, față de obligațiile impuse statelor mem­bre prin tratate, iar totodată instrumentul prin intermediul căruia se asigură echi­librul între principiul securității juridice a cărui garanție este autoritatea de lucru judecat și supremația dreptului Uniunii Europene consacrat de art. 148 alin. (2) din Constituția revizuită în 2003.

În acest context, apărarea intimatei care invocă în apărare cauza Rosemarie Kapferer împotriva Schlank și Sehick gmbH. C-234/04 nu este în măsură să infirme cele susținute prin cererea de revizuire pentru că, în acele hotărâri, CJUE a subliniat importanța principiului autorității lucrului judecat, în sensul că hotărârile definitive să nu mai poată fi puse în discuție după epuizarea căilor de atac disponibile, după expirarea termenelor prevăzute pentru exercitarea acestora sau pentru motive și în condiții care nu sunt prevăzute de normele de procedură internă, or, în cauza de față, calea de atac de retractare este prevăzută de lege.

Pentru înțelegerea condițiilor în care operează acest motiv de revizuire esențiale sunt dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin decizia nr. 45/12 decembrie 2016 privind pronunțarea unei hotărâri prea­labile pentru interpretarea dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea conten­ciosului administrativ nr. 554/2004.

Analizând cererea de revizuire în raport și de apărările formulate, Înalta Curte constată că prezintă relevanță în prezenta cauză considerentele 75-81, 83-84 din decizia nr. 45/2016, considerente potrivit cărora:

"75. Inadmisibilă este și revizuirea prin care se urmărește schimbarea cauzei juridice a cererii de chemare în judecată sub aspectul motivelor de fapt care susțin obiectul cererii sau, altfel spus, al drepturilor subiective invocate care stau la baza pretențiilor formulate și a căror protecție se solicită pe cale judiciară.

În contenciosul administrativ, care are ca obiect anularea unui act administrativ, cauza juridică a cererii o constituie motivele de fapt, calificate prin prisma normelor juridice incidente, care constituie, împreună, argumentele de nelegalitate a actului administrativ.

(…) 83. În același fel este lipsită de relevanță neinvocarea în litigiul de bază a dispozițiilor de drept european preexistente, presupus încălcate prin hotărârea a cărei revizuire se cere, întrucât, potrivit principiului iura novit curia, consacrat de art. 22 alin. (1) și (4) din C. proc. civ., judecătorul, respectând limitele învestirii sale, este în drept, în virtutea prerogativelor sale jurisdicționale, să dea cererii calificarea juridică exactă și să facă aplicarea normelor juridice incidente. Instanța trebuie să aplice dreptul, care îi este cunoscut, inclusiv dreptul european și hotărârile interpretative ale CJUE, care au caracter obligatoriu pentru instanțele statelor membre și se bucură de prioritate în aplicare, potrivit art. 148 alin. (2) din Constituție.

Verificând îndeplinirea condițiilor revizuirii prevăzute de art. 21 din Legea 554/2004 în raport de reperele obligatorii stabilite prin decizia nr. 45/2016, Înalta Curte urmează să verifice dacă, în prezenta cauză, revizuentul a invocat, în fața instanțelor de fond și recurs dreptul subiectiv ocrotit de dreptul european, ca motiv de fapt, pe care îl susține prin cererea de revizuire prin prisma jurisprudenței CJUE.

În concret, în cauză se invocă faptul că decizia încalcă jurisprudența CJUE, în special, hotărârea din cauza C-61/09 Landkreis Bad Durkheim împotriva Aufsichts-und Dienstleistungsdirektion.

Revizuenta nu a contestat prin cererea de revizuire situația de fapt reținută de instanța de recurs și nici incidența dispozițiilor legale invocate, ci faptul că instanța de recurs nu a ținut cont, în soluția adoptată și în motivarea acesteia, de jurisprudența CJUE invocată în cererea de revizuire.

Or, așa cum s-a reținut prin decizia nr. 45/2016, mai sus citată, temei al revizuirii pot fi și hotărârile interpretative ale CJUE, care fac corp comun cu norma interpretată și se aplică în toate situațiile în care se aplică dreptul european interpretat, chiar și cele pronunțate după soluționarea definitivă a litigiului, acestea din urmă în limitele termenului de revizuire:

"65. În jurisprudența sa, CJUE a reținut că interpretarea pe care a dat-o unei norme de drept european, în exercitarea competenței pe care i-o conferă articolul 234 (n.a., actual art. 267 din TFUE), lămurește și precizează, dacă este nevoie, semnificația și domeniul de aplicare ale acestei norme, astfel cum trebuie sau ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la intrarea sa în vigoare (a se vedea, în special, Hotărârea din 27 martie 1980, Denkavit italiana, C-61/79, pct. 16, Hotărârea din 10 februarie 2000, Deutsche Telekom, C-50/96, pct. 43, precum și Hotărârea din 13 ianuarie 2004, Kühne Heitz, C453/00, pct. 21). Cu alte cuvinte, o hotărâre preliminară nu are o valoare constitutivă, ci pur declarativă, cu consecința că efectele sale se aplică, în principiu, de la data intrării în vigoare a normei interpretate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 octombrie 1995, Richardson, C-137/94, pct. 33).66. Astfel, deciziile interpretative ale CJUE fac corp comun cu norma interpretată și se aplică în toate situațiile în care se aplică dreptul european interpretat, adică și raporturilor juridice care s-au născut/modificat/stins anterior pronunțării deciziilor și care nu sunt încă definitive (adică fac obiectul unor litigii pendinte)."

În ceea ce privește condiția elementului de noutate, în lipsa căruia cererea de revizuire ar fi inadmisibilă, Înalta Curte are în vedere următoarele repere obligatorii statuate prin decizia nr. 45/2016:

"72. În lumina considerentelor precedente este inadmisibilă cererea de revizuire prin care, în lipsa oricărui element de noutate (care ar putea fi hotărâri pronunțate de CJUE sau dispoziții de drept unional neinvocate în cauză sau, deși invocate, netratate de instanță), se urmărește revizuirea unei hotărâri definitive prin care a fost deja dezlegată problematica legată de aplicarea principiului priorității dreptului unional, deoarece se opune caracterul revizuirii, de cale extraordinară de atac de retractare (iar nu de reformare), corelat cu principiul autorității de lucru judecat.

Or, în prezenta cauză, cauza C-61/09 Landkreis Bad Durkheim împotriva Aufsichts-und Dienstleistungsdirektion a fost invocată în recurs, însă singura referire față de critica din recurs întemeiată pe jurisprudența europeană din cuprinsul deciziei nr. 670/08.02.2023 ce face obiectul prezentei cereri de revizuire este următorul paragraf:

"Instanța de control judiciar constată că susținerile recurentei, care nu se regăsesc și în acțiunea introductivă de instanță, nu pot fi examinate cu ocazia soluționării recursului, în condițiile în care nu au făcut obiectul analizei primei instanțe, ci au fost invocate direct în calea de atac a recursului. Or, în stadiul procesual al recursului nu pot fi invocate motive noi de nelegalitate ale actului administrativ dedus judecății care nu au fost supuse dezbaterilor în fața instanței de fond, neputând face astfel obiectul căii de atac formulate, față de dispozițiile art. 478 C. proc. civ., raportat la art. 494 din același act normativ."

În lipsa analizei altor elemente, nu se poate reține de către Înalta Curte analizarea de către instanța de recurs a cauzei prin raportare la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene invocată.

Or, prioritatea dreptului Uniunii Europene impunea o astfel de analiză în condițiile în care argumentele de fapt deduse judecății de reclamant în primă instanță și dreptul subiectiv protejat de normele de drept al Uniunii Europene, respectiv obținerea sprijinului financiar comunitar, astfel cum au fost deduse judecății de către reclamant necesitau o analiză a cauzei și din perspectiva dreptului Uniunii Europene direct aplicabil, neputându-se susține o schimbare a cauzei juridice.

Prin cererea de revizuire nu se schimbă fundamentul faptic al raportului juridic dedus judecății și calificarea lui juridică, nefiind invocate motive noi de nelegalitate ale actelor administrative ce nu au fost invocate în fața instanței care a pronunțat decizia a cărei revizuire se solicită.

Prin urmare, cererea de revizuire întrunește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 21 din Legea 554/2004, în interpretarea dată acestui text în lumina deciziilor obligatorii ale Curții Constituționale și Înaltei Curți de Casație și Justiție.

III.2. Cu privire la fondul cererii de revizuire

Analizând fondul cererii de revizuire, Înalta Curte constată că în prezenta cauză, prin cererea de revizuire s-au invocat încălcarea dispozițiilor art. 44 alin. (2) din Regulamentul nr. 1782/2003. a scopului emiterii Regulamentului nr. 73/2009, respectiv acela de a se evita ca terenurile agricole să fie abandonate și pentru a asigura menținerea lor în bune condiții agricole și de mediu, a art. 24 din Regulamentul nr. 1307/2013, interpretat în sensul că nu se impune existența unui titlu de proprietate sau orice dovadă a unui drept de utilizare care să fie prezentate în susținerea unei cereri de alocare de drepturi de plată pentru a se stabili că hectarele eligibile declarate sunt la dispoziția solicitantului și a dreptului derivat rezultat din jurisprudența CJUE care statuează asupra interpretării obligatorii a acestor dispoziții, încălcarea principiilor securității și siguranței raporturilor juridice, cooperării loiale, certitudinii, previzibilității consacrate de legislația și jurisprudența comunitară, precum și încălcarea Regulamentului nr. 2988/95 și a principiului proporționalității.

Înalta Curte a reținut că prin decizia atacată nu s-a analizat incidența în cauză a jurisprudenței Uniunii Europene, în special a cauzei C-61/09 Landkreis Bad Durkheim împotriva Aufsichts-und Dienstleistungsdirektion, ce a avut ca premisă un litigiu privind luarea în considerare a unor suprafețe pentru stabilirea drepturilor la plată.

În esență, prin această cauză s-a statuat că, pentru obținerea sprijinului financiar comunitar:

- nu este necesar, pentru a considera că o suprafață agricolă face parte din exploatația agricultorului, ca acesta din urmă să dispună de suprafața respectivă în temeiul unui contract de arendare sau al unui alt tip de contract de închiriere de aceeași natură încheiat cu titlu oneros;

- se poate considera că face parte dintr-o exploatație suprafața care este pusă la dispoziția agricultorului cu titlu gratuit, în schimbul numai al suportării de către acesta din urmă a cotizațiilor datorate asociației profesionale, în vederea unei anumite utilizări pentru o perioadă limitată, cu respectarea obiectivelor privind protecția naturii, cu condiția ca acest agricultor să fie în măsură să utilizeze o astfel de suprafață cu suficientă autonomie pentru activitățile sale agricole în cursul unei perioade minime de zece luni și că

- este lipsită de relevanță în ceea ce privește includerea suprafeței respective în exploatația agricultorului împrejurarea că acesta din urmă este obligat să efectueze în schimbul unei remunerații anumite activități pe seama unui terț, în cazul în care această suprafață este utilizată în același timp de către agricultor în vederea exercitării activității sale agricole în numele și pe seama sa.

În cererea de revizuire se invocă, de asemenea, încălcarea scopului adoptării Regulamentului nr. 79/2003, a dispozițiilor art. 24 alin. (2) din Regulamentul nr. 1307/2013, din a căror interpretare revizuenta susține că rezultă că nu exista obligativitatea existenței unui titlu de proprietate sau a oricărei dovezi a unui drept de utilizare prezentate în susținerea cererii de alocare de drepturi de plată.

Instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra acestor argumente esențiale pentru interpretarea sintagmei "la dispoziția sa" (respectiv a fermierului) asupra suprafețelor de teren înscrise în cererea de plată.

În sfârșit. se invocă de către revizuentă decizia pronunțată de CJUE în cauza C-216/19 WQ împotriva Land Berlin în care Curtea a statuat, citând jurisprudența sa anterioară, că "statele membre dispun de o marjă de apreciere în ceea ce privește documentele justificative și dovezile pe care trebuie să le ceară de la un solicitant de ajutor în legătură cu suprafețele care fac obiectul cererii sale. Cu toate acestea, exercitarea de către statele membre a marjei lor de apreciere referitoare la dovezile care trebuie prezentate în susținerea unei cereri de ajutor, în special în ceea ce privește posibilitatea de a obliga un solicitant de ajutor să prezinte un titlu juridic valabil care justifică dreptul său de a utiliza suprafețele care fac obiectul cererii sale, trebuie să respecte obiectivele urmărite de reglementarea Uniunii vizată și principiile generale de drept al Uniunii, în special principiul proporționalității." (Hotărârea din 24 iunie 2010, Pontini și alții, C-375/08, EU:C:2010:365, punctele 82 și 86).

Înalta Curte reține că analiza făcută de instanța de recurs nu a avut în vedere această jurisprudență, deși aspectele asupra cărora a statuat făceau ca aceasta să fie deosebit de pertinentă. Astfel, instanța de recurs a statuat că:

- "În cuprinsul procesului-verbal nu s-a contestat îndeplinirea condiției referitoare la exploatarea celor două terenuri de către societatea recurentă, ci doar lipsa documentelor care să probeze dreptul de folosință asupra acestor terenuri agricole."

- "Cu ale cuvinte, toate contractele de arendă încheiate între recurentă și proprietarii de terenuri nominalizați în tabelul aflat la dosar fond după casare au fost semnate după momentul depunerii cererii de plată (unele la un interval de câțiva ani). În consecință, în mod corect instanța de fond a apreciat faptul că recurenta nu a îndeplinit condiția referitoare la folosința legală a terenului analizat. ", considerent reținut în analiza neregulii imputate pe raza G. vizând suprafața de 61.89 ha.

- "În al doilea rând, nici cu privire la terenul aflat în discuție, recurenta nu a probat deținerea legală a acestuia în vederea exploatării după cum impune cadrul normativ aplicabil în speță, în condițiile în care, așa cum s-a reținut și de către instanța fondului, înscrisul intitulat proces-verbal de schimb teren încheiat în data de 24.02.2012 nu poate materializa o convenție de schimb imobiliar, deoarece părțile contractante nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenurilor date la schimb, după cum impun dispozițiile art. 1763-1765 C. civ..".

Or, analiza acestor aspecte factuale nu se putea face făcând abstracție de aplicarea și interpretarea dreptului Uniunii Europene.

În lipsa analizei criteriilor și elementelor ce se desprind din această jurisprudența mai sus citată, nu se poate reține de către Înalta Curte analizarea de către instanța de recurs a cauzei din perspectiva incidenței dreptului Uniunii Europene, direct aplicabil, prin raportare la situația particulară a revizuentei și la circumstanțele concrete ale cauzei.

Pentru aceste motive, pentru a se da deplină eficiență dreptului Uniunii Europene în prezenta cauză se impune ca analiza recursului să se facă și prin raportare la această jurisprudență, prin verificarea condițiilor enunțate în cauza C-61/09 Landkreis Bad Durkheim împotriva Aufsichts-und Dienstleistungsdirektion și a incidenței principiilor enunțate în cauza C-216/19 WQ împotriva Land Berlin, inclusiv a principiului proporționalității, ceea ce impune soluția admiterii cererii de revizuire, cu consecința desființării deciziei atacate și rejudecării recursului cu aplicarea dreptului Uniunii Europene incident și a jurisprudenței relevante.

IV. Temeiul legal al soluției adoptate asupra cererii de revizuire

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 513 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte Înalta Curte va admite cererea de revizuire, va desființa Decizia nr. 670 din data de 8 februarie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal și va acorda termen pentru judecarea recursului formulat de recurenta - reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 193 din data de 23 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 5 martie 2024.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite cererea de revizuire formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L..

Desființează Decizia nr. 670 din data de 8 februarie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

Acordă termen pentru judecarea recursului formulat de recurenta - reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 193 din data de 23 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 5 martie 2024, cu citarea părților.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 21 noiembrie 2023.