ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 519/2021

Ședința publică din data de 2 februarie 2021

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 C. proc. civ.:

"Prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivelor de casare".

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 22 noiembrie 2017 sub nr. x/2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal reclamanta A. a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 9961/11.10.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, precum și cerere de repunere în termenul de contestație.

Prin sentința civilă nr. 1937 pronunțată în data de 24 aprilie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Împotriva sentinței civile nr. 1937 din data de 24 aprilie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond admiterea acțiunii cu consecința obligării pârâtei la emiterea unei noi decizii de plată.

În cuprinsul motivelor de recurs susținut că instanța de fond a nesocotit regulile privind intepretarea probelor atunci când a apreciat că cererea de plată nu a fost depusă în termenul legal de 90 de zile.

Astfel, menționează că a depus la data de 28 aprilie 2018 inscrisuri din care rezultă succesiunea actelor efectuate în demersul de obținere a despăgubirilor cuvenite, judecătorul fondului a respins cererea se suplimentare a probatoriului. Sub acest aspect, arată că din cuprinsul actelor rezulta în mod indubitabil că cererea sa a fost depusă în termenul prevăzut de lege, întrucât termenul de suspendare a început să curgă la data de 14 noiembrie 2016, când a rămas defintivă soluția de suspendare a apelului promovat împotriva sentinței civile nr. 2452/20.07.2015 pronunțată de Judecătoria Piatra Neamț în dosarul nr. x/2014. Prin sentința menționată anterior a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de A. și B., instanța obligând pârâta C. S.A. să le plătească reclamantelor diverse sume de bani cu titlu de despăgubiri materiale și morale pentru prejudiciul suferit ca urmare unui accident auto.

Susține că a depus cererea de despăgubire la data de 29 iulie 2016, întrucât termenul de 90 de zile de avizare a FGA începe să curgă de la data de 14 noiembrie 2016, moment de la care s-a născut practic dreptul său la despăgubire pe această cale administrativă, iar ultima zi în care putea depune cererea era 13.02.2017.

La data de 13 iunie 2018, peste termenul prevăzut de lege recurenta-reclamantă a depus la dosar o nouă cerere de recurs.

Intimatul-pârât a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 7 ianuarie 2019, s-a fixat termen de judecată la data de 25 mai 2021, în ședință publică, cu citarea părților. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 2 februarie 2021, prin încheierea de ședință din data de 17 aprilie 2019.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a argumentelor invocate în apărare de către intimatul-pârât prin întâmpinarea formulată în cauză, precum și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Cu caracter prealabil, Înalta Curte va respinge criticile formulate de recurenta-reclamantă din cuprinsul motivelor de recurs, vizând faptul că a depus înscrisuri prin care dovedea că cererea de despăgubire înaintată la data de 29 iulie 2016, se afla în termenul de 90 de zile de avizare a FGA, întrucât termenul de suspendare a început să curgă la data de 14 noiembrie 2016, când a rămas defintivă soluția de suspendare a apelului promovat împotriva sentinței civile nr. 2452/20.07.2015 pronunțată de Judecătoria Piatra Neamț în dosarul nr. x/2014.

Sub acest spect se poate observa că, deși prin cererea de recurs s-au formulat critici sub acest aspect, prin acțiunea introductivă (chemarea în judecată) nu s-a solicitat aceasta. Chiar dacă la instanța de fond recurenta-reclamantă s-a depus o cerere însoțită de un set de înscrisuri, cererea a fost respinsă în baza art. 204 alin. (1) și (3) C. proc. civ., judecătorul fondului limitându-se la motivele exprimate de către reclamantă prin acțiunea formulată, constatând că "pentru modificarea acesteia conform concluziilor scrise depuse astăzi la dosarul cauzei, a operat sancțiunea decăderii, pentru lipsa acordului părții adverse".

Totodată formularea unor cereri noi în recurs este interzisă expres de dispozițiile art. 478 C. proc. civ., aplicabile și în recurs conform art. 494 din același cod.

Criticile recurentei-reclamante, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează, în esență, greșita interpretare și aplicare de către instanța de fond a dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților în ceea ce privește calificarea termenului de 90 de zile prevăzut de aceste norme, expunând partea argumente cu privire la modalitățile de interpretare a acestor norme și la formularea în termen a cererii de plată a despăgubirilor în raport de recunoașterea pretențiilor de către pârât într-un alt litigiu al părților.

Pentru a răspunde criticilor de nelegalitate formulate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reține că prin Decizia nr. 9961 din 11 octombrie 2017, Fondul de Garantare a Asiguraților a respins ca tardivă cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul suferit în urma evenimentului rutier petrecut la data de 30 iulie 2006, reținând că aceasta nu a depus-o în termenul prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și Norma ASF nr. 16/2015, respectiv 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de faliment a asigurătorului S.C. C. S.A., calculat de la data de 28.04.2016.

Împotriva actului administrativ emis reclamanta a formulat contestație, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 22 noiembrie 2017.

Prima instanță a respins acțiunea reclamantei reținând, în esență, că aceasta a depus cererea de plată cu depășirea termenului legal de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) teza I din Legea nr. 213/2015 și că în mod corect a respins pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților cererea de plată ca fiind tardiv formulată.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat, instanța de fond făcând o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente.

Astfel, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

De asemenea, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 stabilește că, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări."

Prin urmare, conduita oricărui creditor de asigurare era precis determinată prin actele normative evocate, fiind inserate condițiile și termenele în care-și pot exercita drepturile de a obține despăgubirile la care sunt îndreptățiți. Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispozițiile legii și a actelor normative emise pentru organizarea și executarea legii cu relevanță pentru situația lor juridică.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că în mod corect a reținut prima instanță înregistrarea cererii de plată a reclamantei cu nerespectarea termenului reglementat de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, reținând că acest termen este unul imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată, conform dispozițiilor art. 2545 alin. (2) C. civ., incidente speței.

Mai exact, s-a reținut că momentul de la care începe să curgă termenul pentru formularea cererii de plată în situația dedusă judecății, este data hotărârii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului S.C. C. S.A., respectiv 28 aprilie 2016, fiind incidente prevederile tezei I a art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015. În raport de aceste prevederi, dreptul de creanță al reclamantei s-a născut la data producerii riscului asigurat, aceasta formulând cererea de plată abia la data de 29 iulie 2016, cu depășirea termenului legal.

Înalta Curte reține că termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, asemenea termenului de prescripție deoarece, pentru a opera decăderea nu este necesar ca legea să prevadă această sancțiune pentru nerespectarea fiecărui termen în parte, fiind suficient ca titularul dreptului să nu-l fi exercitat în termenul peremptoriu fixat de lege.

În egală măsură, este de observat că termenul de 90 de zile este un termen de decădere deoarece toate termenele imperative sunt prezumate a fi stabilite sub sancțiunea decăderii, în lipsa unei derogări.

Așa fiind, față de formularea neechivocă a textului de lege - 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanța atunci când acesta s-a născut ulterior - rezultă că suntem în prezența unui termen imperativ, iar conform art. 2548 C. civ. termenele de decădere nu sunt supuse suspendării si întreruperii, dacă prin lege nu se dispune altfel. Acest termen începe să curgă de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări, în cazul reclamantei de la data deschiderii posibilității executării dreptului recunoscut printr-o hotărâre judecătorească.

Astfel, executarea dreptului de creanță al reclamantei a fost posibilă la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului S.C. C. S.A., respectiv 28.04.2016, dată la care a rămas definitivă încheierea nr. 9661/03.12.2015 a Tribunalului București, și în raport de care reclamanta avea posibilitatea să depună cererea până la data limită de 27.07.2016. În acest context, în mod legal s-a reținut prin decizia atacată că reclamanta a formulat cererea de plată la data de 29.07.2016, cu depășirea termenului de 90 de zile calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a falimentului asigurătorului S.C. C. S.A..

În acest punct Înalta Curte reamintește că termenele pentru exercițiul drepturilor părților nu au ca scop îngrădirea dreptului la un proces echitabil și efectiv, ci stimularea activității procesuale a părților prin sancțiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este și cazul de față.

Interpretarea în cauză a dispozițiilor legale incidente, realizată de către recurenta-reclamantă, nu reflectă scopul edictării acestora de către legiuitor, această interpretare fiind făcută într-o manieră proprie părții și în sensul soluției favorabile spre care tinde aceasta prin promovarea prezentului demers judiciar, ocolind astfel consecințele reale ale normelor legale amintite care îi sunt defavorabile.

De asemenea, în dezacord cu susținerile recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că cererea de deschidere a dosarului de daună adresată societății de asigurare nu poate fi asociată unei cereri de plată adresată Fondului de Garantare a Asiguraților, conform Anexei nr. 6, în cauză fiind incidentă procedura de despăgubire prevăzută de Legea nr. 213/2015. Or, câtă vreme normele Legii nr. 213/2015 nu sunt abrogate sau declarate neconstituționale, ele se impun ca atare instanței de judecată în soluționarea cauzei de față.

Așa fiind, Legea nr. 213/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 550 din 24 iulie 2015, iar Norma ASF nr. 16/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 667 din 2 septembrie 2015, ambele acte normative fiind accesibile oricărei persoane interesate și previzibile prin prisma clarității textelor menționate anterior.

Totodată, având în vedere art. 13 alin. (2) din Legea 213/2015 coroborat cu art. 17 alin. (2) și (3) din Norma ASF nr. 16/2015, este necontestat că Fondul a publicat pe site-ul său informații referitoare la demersurile necesare pentru obținerea de la Fond, de către creditorii de asigurări, a despăgubirilor/indemnizațiilor, informații ce cuprind date referitoare la Fond, cadrul legal aplicabil, condițiile și modalitățile de efectuare a plăților, date referitoare la documentele, condițiile și formalitățile ce trebuie îndeplinite pentru încasarea despăgubirii/indemnizației.

În fine, Înalta Curte reține că instanța de contencios constituțional, prin Decizia nr. 185/2020, a clarificat distincția dintre cererea de deschidere a dosarului de daună și cererea de plată adresată Fondului de Garantare a Asiguraților, cu privire la diferența dintre dreptul prevăzut la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și dreptul prevăzut de art. 14 alin. (1) din aceeași lege.

Astfel, a reținut Curtea Constituțională că "prevederile legale criticate vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de Garantare a Asiguraților deschiderea dosarului de daună, în vreme ce art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraților indemnizația/despăgubirea. Ambele drepturi sunt acordate de către legiuitor cu condiția exercitării acestora într-un anumit termen, în sensul prevăzut de art. 2.545 alin. (1) din C. civ., potrivit căruia "Prin lege sau prin voința părților se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârșirea unor acte unilaterale."Dreptul la solicitarea deschiderii dosarului de daună trebuie exercitat între data închiderii procedurii de redresare financiară și cea a denunțării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului. În schimb, dreptul de a solicita despăgubirea/indemnizația trebuie exercitat în termen de 90 de zile fie de la data (1) rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, fie (2) de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Prin urmare, nerespectarea acestor două termene atrage, în mod necesar, sancțiunea decăderii, în înțelesul dat acestei noțiuni de art. 2.545 alin. (2) din C. civ., potrivit căruia "Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condițiile legii, a săvârșirii lor".

În acest context, Înalta Curte reține că prin formularea cererii de plată cu depășirea termenului prevăzut de lege, reclamanta nu a fost suficient de diligentă pentru conservarea drepturilor sale.

Pe cale de consecință, câtă vreme reclamanta a depus cererea de plată la Fondul de Garantare a Asiguraților la data de 29 iulie 2016, după expirarea termenului de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului S.C. C. S.A., respectiv 28.04.2016, soluția de respingere a acesteia ca tardivă este legală, urmând a fi menținută ca atare.

În considerarea acestor argumente, Înalta Curte reține că instanța de fond a constatat în mod corect legalitatea actului administrativ contestat, pronunțând o hotărâre cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente situației de fapt stabilite.

Față de considerentele expuse în prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta-reclamantă și va menține sentința de fond atacată în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1937 din data de 24 aprilie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 februarie 2021.