Decizia nr. 5147/2021 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 451/2021 a Curții de Apel București

Circumstanțele cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 25.11.2020, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, anularea Hotărârii secției pentru judecători nr. 535/02.04.2020 prin care a fost respinsă cererea reclamantului de transfer de la Judecătoria Ploiești la Judecătoria Sectorului 2 București, Judecătoria Sector 3 București sau Judecătoria Buftea.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 451 din 24 martie 2021 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, ca neîntemeiată.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acțiunii și admiterea acesteia astfel cum a fost formulată. În motivarea recursului s-a apreciat că hotărârea primei instanțe este nemotivată. Astfel, deși reține că în procedura de transfer nu s-a apreciat în mod eronat asupra situației reclamantului și nu se impunea transferul de la o instanță cu un oarecare deficit de personal, instanța omite faptul că, în aceeași sedință, C.S.M. a admis admis cererile de transfer de la Judecătoria Ploiești formulate de alți doi judecători, pe baza unei aprecieri subiective și netemeinice a criteriilor prevăzute de regulamentul de transfer (vechimea în profesia de magistrat și vechimea la instanța de la care se solicită transferul). După detalierea și compararea situațiilor personale a magistraților menționați, recurentul a arătat că este eronată aprecierea instanței de fond, în sensul că pârâtul C.S.M. .este suveran și hotărârile sale nu pot fi sub nicio formă cenzurate, tocmai pentru că acestea sunt pronunțate în scopul echilibrării schemelor de personal, dar cu respectarea intereselor instanțelor implicate în procedura de transfer și a intereselor private ale judecătorilor care formulează astfel de cereri. Această marjă de apreciere nu poate fi, însă, atât de mare încât să dea posibilitatea C.S.M. să transfere, absolut discreționar, la prima cerere magistrați, în condițiile în care altor judecători li se resping nedefinit solicitările de transfer în situații nu numai identice, ci superior dificile. A mai arătat recurentul că subiectivitatea criteriilor, lipsa de transparanță și de obiectivitate a acestora, au determinat instanța de control constituțional la admiterea excepției de neconstituționalitate și la obligarea legiuitorului să transpună în lege criterii clare și de departajare a cererilor de transfer. Instanța de fond nu a analizat aceste aspecte și nici legalitatea hotărârii secției, respectiv dacă se impunea transferul cu prioritate al unui judecător cu vechime considerabil mai mică decât a recurentului, dar cu motive personale similare. Mai mult, deși în hotărârea C.S.M. este relatat ca motiv de respingere a cererii de transfer faptul că vechimea este de doar 2 ani Ia Judecătoria Ploiesti, instanța de fond nu a făcut niciun fel de apreciere asupra acestei chestiuni, motivarea hotărârii fiind vagă și total neaplicată pe particularitatea litigiului dedus judecății. Abuzul de drept constă tocmai în aprecierea subiectivă și netemeinică a unui organ al statului, exercitată de asemenea manieră încât să afecteze interesele unei persoane. Reclamantul a cerut instanței de fond să oblige pârâtul la depunerea întregii documentații care a stat la baza admiterii cererii de transfer a celuilalt magistrat, tocmai pentru a putea compara cele două cereri si situația concretă a celor 2 judecători. Solicitarea în probațiune a fost respinsă, iar acțiunea soluționată exclusiv în baza înscrisurilor depuse la dosar, la primul și singurul termen de judecată. Hotărârea secției pentru judecători este nelegală pentru că a avut în vedere date eronate, respectiv o vechime mult mai mică decât cea reală. Această chestiune nu a reprezentat o simplă eroare materială așa cum s-a menționat în întâmpinare, ci cauza respingerii cererii de transfer. Recurentul a mai solicitat instanței de recurs să aibă în vedere faptul că Judecătoria Sectorului 5 a formulat la data de 05.03.2021 cerere de detașare a acestuia pentru o perioadă de 1 an, având în vedere imposibilitatea organizării sesiunilor de transfer. Cererea de detașare a fost și aceasta respinsă. Mai mult decât atât, recurentul a atacat ambele hotărâri ale C.S.M., secția pentru judecători, emise cu ocazia ultimei sesiuni de transfer, etapa I și etapa II - aprilie 2020. În dosarul nr. x/2020 al Curții de Apel București, acțiunea a fost admisă în primă instanță, după ce judecătorul a cerut să se atașeze la dosarul cauzei în integralitate înscrisurile care au stat la baza admiterii cererilor de transfer formulate de colegele mele reclamantului, le-a comparat și a anulat hotărârea secției pentru iudecători nr. 628 din 09.04.2020, obligând pârâtul să emită o hotărâre prin care să dispună transferul de la Judecătoria Ploiești la Judecătoria Sectorului 5 Bucuresti/Judecătoria Sectorului 1 Bucuresti. În continuare, ca urmare a conduitei pârâtului din ultimii 5 ani, recurentul se află în imposibilitatea de a avea o așteptare legitimă, în sensul că cererea sa de transfer va fi soluționată favorabil într-o perioadă rezonabilă de timp, din moment ce, în ultimii 5 ani și jumătate ani, i-au fost respinse 5 cereri de transfer, deși, prin raportare la cererile de transfer formulate de alți judecători și cererea sa ar fi trebuit admisă. Așadar, este evident că pârâtul a aplicat discreționar criteriile prevăzute de art. 3 din Regulamentul privind transferul judecătorilor, în condițiile în care de fiecare dată, prin raportare la toate cererile de transfer menționate anterior, a înțeles să acorde relevanță motivelor familiale/vechime în profesie, dar cărora, în cazul reclamantului, nu le-a dat efect, astfel că întreaga conduită a pârâtului depășește limitele rezonabile ale dreptului de apreciere al acestuia, fiind îndeplinite condițiile "excesului de putere", așa cum este acesta reglementat de art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004.

Apărările formulate de intimat Intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a depus întâmpinare, în cuprinsul acesteia invocând excepția lipsei de interes în susținerea recursului, având în vedere soluția de obligare a pârâtului la emiterea unei hotărâri de transfer a reclamantului de la Judecătoria Ploiești la Judecătoria Sector 1 sau la Judecătoria Sector 5 pronunțată prin sentința nr. 674/28.04.2021 a Curții de Apel București, astfel că o soluționare favorabilă a prezentului demers judiciar nu ar mai aduce recurentului niciun folos practic. În subsidiar, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe, întrucât instanța de fond a motivat sentința pronunțată și a aplicat în mod corect dispozițiile de drept material prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, art. 4 din Regulamentul privind transferul și detașarea judecătorilor și procurorilor. Astfel, în mod judicios, s-a reținut că în cauză nu se conturează ipoteza excesului de putere la adoptarea actului administrativ unilateral cu caracter individual contestat de către recurentul-reclamant, hotărârea neconducând la vătămarea dreptului reclamantului la carieră sau la viața de familie. De asemenea, prezumția de legalitate a unor acte administrative, prin care s-a apreciat asupra oportunității unor cereri de transfer, nu poate fi răsturnată decât pentru cauze de încălcare a procedurii de transfer, nicidecum prin analiza oportunității transferurilor cu ocazia sesiunilor organizate de către Consiliu în acest scop. Nu se poate vorbi, nici de o practică neunitară a Consiliului Superior al Magistraturii în materia cererilor de transfer, atât timp cât fiecare solicitare este analizată în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze în parte, iar în cazul cererilor de transfer concurente se aplică aceleași criterii de departajare. Recurentul-reclamant A. a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepției invocate, dar și a celorlalte apărări formulate de către intimatul-pârât.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Reclamantul A. a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ Hotărârea secției pentru judecători nr. 535/02.04.2020 prin care pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a respins cererea reclamantului de transfer de la Judecătoria Ploiești la Judecătoria Sectorului 2 București, Judecătoria Sector 3 București sau Judecătoria Buftea. Instanța de fond a respins acțiunea formulată, iar această soluție a fost criticată de către reclamant prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Cu titlu prealabil, în privința excepției lipsei de interes în susținerea recursului invocată de intimatul-pârât, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată pe împrejurarea că prin sentința nr. 674/28.04.2021 pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel București a anulat hotărârea C.S.M. nr. 628/2020 și a obligat pârâtul la emiterea unei hotărâri de transfer a reclamantului de la Judecătoria Ploiești la Judecătoria Sector 1 sau la Judecătoria Sector 5. Este evident că sentința invocată vizează o altă hotărâre C.S.M. dată asupra unei alte cereri de transfer formulate de către reclamant, iar soluția de anulare a acestui act administrativ nu determină lipsa de interes pentru continuarea demersului de contestare a unei alte hotărâri, cu atât mai mult cu cât soluția menționată nu este definitivă, ea putând fi casată în calea de atac. În acest context, apreciind că interesul recurentului-reclamant de a obține o soluție definitivă în cauză subzistă în continuare, Înalta Curte va respinge excepția lipsei de interes în susținerea recursului invocată de intimatul-pârât. Răspunzând punctual motivelor de recurs formulate, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Deși aparent am fi în prezența unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților. Motivarea este de esența hotărârilor și este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părți, dar și pentru a permite instanței de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situației de fapt și a aplicării legii sau numai aplicarea legii. Analizând hotărârea pronunțată de prima instanță, Înalta Curte constată că soluția adoptată a fost amplu motivată și nu există o contradicție între considerente sau între considerente și dispozitiv, iar prima instanță a prezentat motivele reținute în fundamentarea soluției pronunțate, acestea fiind dezvoltate, clar explicate, nelăsând loc de confuzii cu privire la silogismul logico-juridic reținut. Potrivit celui de al doilea motiv de casare invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Din verificarea actului administrativ contestat în prezenta cauză, respectiv Hotărârea secției pentru judecători nr. 535/02.04.2020, se constată că aceasta a fost emisă în temeiul dispozițiilor art. 40 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 317/2014, art. 60 din Legea nr. 303/2004 și prevederilor din Regulamentul privind transferul judecătorilor aprobat prin Hotărârea nr. 1347/17.09.2019 a secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial nr. 769/23.09.2019. În raport de acest temei și având în vedere caracterul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, Înalta Curte reține incidența Deciziei Curții Constituționale nr. 454 din 24 iunie 2020, prin care s-a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 60 din Legea nr. 303/2004, în redactarea anterioară Legii nr. 242/2018, și în art. 60 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, în redactarea ulterioară Legii nr. 242/2018, care nu precizează condițiile transferării judecătorilor, precum și art. 60 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, în redactarea ulterioară Legii nr. 242/2018, sunt neconstituționale. În esență, prin decizia menționată, Curtea Constituțională a României a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 60 alin. (1) și (3) din Legea nr. 303/2004, care nu stabilesc criteriile și procedura de transfer a judecătorilor și care au permis adoptarea Regulamentului ce completează legea, cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (4) și (5), art. 61 alin. (1), art. 73 alin. (3) lit. l), art. 125 alin. (2) și art. 133 alin. (1) din Constituție. Or, dispozițiile art. 60 din Legea nr. 303/2004 au stat la baza emiterii hotărârii contestate în prezenta cauză, iar conform deciziei CCR nr. 454/2020 soluția legislativă cuprinsă în art. 60 din Legea nr. 303/2004, care nu precizează condițiile transferării judecătorilor, generează o stare de impredictibilitate și astfel, încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituția României, deoarece, de la caz la caz, în mod arbitrar, se poate decide într-un mod subiectiv cu privire la cariera judecătorilor. De asemenea, în considerentele deciziei s-a reținut și faptul că elementele esențiale ale raporturilor de muncă ale judecătorilor și procurorilor trebuie reglementate prin lege, iar nu printr-un act cu forță juridică inferioară acesteia, respectiv printr-un act cu caracter normativ emis de autoritatea pârâtă, astfel că revine legiuitorului sarcina de a reglementa, pe de o parte, instituția transferului și criteriile care trebuie să fie îndeplinite (în cadrul Legii nr. 303/2004) și, pe de altă parte, procedura realizării acestuia (în cadrul Legii nr. 317/2004). Astfel, în condițiile în care prin Decizia nr. 454/2020 s-a constatat că dispozițiile art. 60 alin. (1) și (3) din Legea nr. 303/2004 sunt neconstituționale, în considerarea principiilor ce se degajă din conținutul art. 147 din Constituția România, instanța de recurs reține nelegalitatea Hotărârii nr. 535 din data de 02.04.2020, emisă de secția pentru Judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, prin care a fost respinsă cererea de transfer formulată de reclamant, această hotărâre devenind lipsită de temei legal, ca urmare a declarării neconstituționale a dispozițiilor legale pe care s-a fundamentat hotărârea contestată. În ceea ce privește sentința atacată, Înalta Curte reține că la data pronunțării, decizia Curții Constituționale a României nr. 454/24.06.2020 fusese deja publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 655 din 24 iulie 2020, astfel că judecătorul fondului a soluționat cauza cu încălcarea prevederilor art. 147 din Constituția României, desconsiderând, astfel, caracterul general obligatoriu al acesteia. Pe cale de consecință, recursul declarat de reclamant este fondat, și urmează a fi admis, iar în urma casării în parte a sentinței recurate și rejudecării cauzei, Înalta Curte va admite, în parte, acțiunea formulată de reclamant și va anula Hotărârea nr. 535 din data de 2.04.2020 a secției pentru Judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii. Totodată, va respinge în rest acțiunea reclamantului constatând că, pentru respectarea principiului legalității, în contextul declarării neconstituționalității textului de lege care reglementează transferul judecătorilor, fără însă a stabili condițiile în care se realizează transferul, nu se poate dispune de către instanța de recurs asupra obligării pârâtului la emiterea unei noi hotărâri prin care să dispună transferul reclamantului. Se reține astfel că, în analiza criteriilor prevăzute de art. 4 din Regulamentul privind transferul judecătorilor, aprobat prin Hotărârea nr. 1347/2019, Consiliului Superior al Magistraturii îi revine atribuția de a dispune asupra cererii de transfer, conform art. 40 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 317/2004, iar soluția din recurs trebuie să se limiteze la anularea hotărârii adoptate asupra cererii de transfer, Consiliul Superior al Magistraturii rămânând învestit, astfel cum s-a arătat, cu această cerere de transfer și urmând să o soluționeze după punerea în acord a dispozițiilor art. 60 din Legea nr. 303/2004, cu prevederile Constituției României. Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și, în rejudecare, va admite în parte acțiunea reclamantului, va anula Hotărârea nr. 535/2.04.2020 a secției pentru judecători, respingând în rest acțiunea. PENTRU ACESTE MOTIVE,