Decizia nr. 513/2021 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea înregistrată la data de 6 martie 2017 sub nr. x/2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților: - anularea în parte a Deciziei nr. 3626/31.01.2017, emisa de pârât, in ceea ce privește respingerea la plata a sumei de 3.038 RON - obligarea pârâtului la plata către contestator a sumei de 3.038 RON, reprezentând cheltuieli judiciare acordate contestatorului prin sentința penala nr. 1133/24.05.2016 pronunțata de Judecătoria Arad in dosar x/2015, rămasă definitiva prin decizia penala nr. 948/A/08.06.2016 pronunțata de Curtea de Apel Timișoara - obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecata.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 3746 pronunțată în data de 17 octombrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat în parte art. 2 din decizia nr. 3626/31.01.2017, emisă de pârât, respectiv pentru suma de 3038 RON și a obligat pârâtul să plătească reclamantului, pe lângă sumele menționate la art. 1 din decizie, și suma de 3038 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în procesul penal.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 3746 din 17 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii ca netemeinică. Recurentul-pârât susține că instanța de fond nu a observat că sentința penală nr. 1133/2016, pronunțată de Judecătoria Arad în dosarul nr. x/2015, are caracter definitiv și există autoritate de lucru judecat, câtă vreme s-a respins în mod expres cererea formulate de partea civilă de obligare a FGA la plata sumei de 3038 RON cu titlu de cheltuieli judiciare. Mai arată recurentul că instanța de fond a reținut în mod contradictoriu și eronat că au calitatea de creanțe de asigurare și pot fi acordate ca despăgubire cheltuielile de judecată efectuate în dosarul penal anterior menționat. În opinia recurentului-pârât, motivarea instanței este contradictorie, iar calificarea acestui tip de cheltuială drept creanță de asigurare este contrară prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Apărări formulate în cauză Intimatul-reclamant a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 7 ianuarie 2019, s-a fixat termen de judecată la data de 11 mai 2021, în ședință publică, cu citarea părților. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 2 februarie 2021, prin încheierea de ședință din data de 17 aprilie 2019. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților este fondat, pentru următoarele considerente: Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deși pârâtul și-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticile expuse nu se circumscriu decât cazului de casare reglementat de pct. 8 al articolului menționat, necuprinzând argumente de nelegalitate referitoare la nemotivarea sentinței recurate ori la existența unor motive străine în cuprinsul acesteia. Cât privește argumentul existenței unor considerente contradictorii, Înalta Curte reține că pârâtul a invocat greșita aplicare a legii, respectiv a apreciat cheltuielile de judecată ca fiind creanțe de asigurare, critică care se subsumează tot cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Înalta Curte constată a fi fondate criticile pârâtului referitoare la lipsa naturii de creanțe de asigurare a cheltuielilor de judecată angajate de reclamant în cursul instrumentării dosarului penal. Astfel, instanța de recurs reține că cheltuielile de judecată pe care persoana păgubită le-a suportat în cursul proceselor penale sau a litigiilor promovate împotriva asigurătorului pentru neplata despăgubirii nu se înscriu în categoria creanțelor de asigurări și nu reprezintă o obligație legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, dacă nu au fost stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Astfel, prevederile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd ca, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanțelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență. Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanțe de asigurări se includ "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;". De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv: "(3) Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. (...)" Totodată, prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că: "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite.", iar potrivit art. 2217 din același cod: "Despăgubirea se stabilește în funcție de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăși valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei și nici suma asigurată." Din interpretarea acestor norme de drept, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere, dobânzilor și cheltuielilor de judecată care ar putea fi puse în sarcina asiguratorului falit, determinate de neexecutarea obligațiilor contractuale la termenul scadent. Legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește acest tip de cheltuieli, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamantul nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia drepturile și obligațiile asigurătorului din contractul de asigurare. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie alte creanțe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii și a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenței. În concluzie, cheltuielile de judecată suportate de reclamantul în cauză în vederea obligării asigurătorului la plata despăgubirii nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul FGA nu are obligația de a le plăti din disponibilitățile sale. Întrucât instanța de fond a soluționat cauza cu aplicarea greșită a art. 2, art. 4 și art. 13 din Legea nr. 213/2015, art. 21 alin. (2) din Norma nr. 16/2015 și art. 2214 și art. 2217 din C. civ., Înalta Curte, constatând incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod, în condițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, va casa sentința recurată și va proceda la rejudecarea în fond a prezentei cauze, însă în limitele impuse prin recursul exercitat în cauză. Înalta Curte reține că, prin cererea de plată nr. x/09.03.2016, reclamantul A. a solicitat plata de către FGA: 21.809,00 forinți, 3182,00 RON daune materiale și 250.000 RON daune morale, având ca titlu excutoriu sentința nr. 1133/24.05.2016 pronunțată de Judecătoria Arad în dosarul nr. x/2015, definitivă prin decizia penală nr. 948/A/2016 din data de 8 iunie 2016 prin care s-a stabilit în sarcina B. S.A. să achite următoarele sume: 21.809,00 forinți și 206.220 RON plus dobânda legală. Prin Decizia nr. 14511/14.05.2018, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a admis parțial cererea de plată, pentru suma de 203.182 RON și 21.809 forinți, reprezentând contravaloarea despăgubirii pentru daune auto și a respins în rest cererea cu privire la suma de 53.038,00 RON. Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat, consecutiv anulării parțiale a deciziei atacate, obligarea autorității pârâte la plata sumei de 3038 RON reprezentând cheltuieli de judecată stabilite prin sentința penală nr. 1133/24.05.2016 pronunțată de Judecătoria Arad în dosarul nr. x/2015. Având în vedere că, în ceea ce privește suma de 3038 RON, reprezentând cheltuieli de judecată achitate de reclamant în timpul procesului penal, Înalta Curte a statuat deja, în soluționarea căii de atac, cu privire la faptul că aceste sume nu sunt creanțe de asigurări și nu pot fi imputate FGA, pentru argumentele anterior expuse și care nu vor mai fi reluate, pentru a evita redundanța argumentației. În concluzie, decizia FGA este legală sub aspectul respingerii la plată a acestei sume, acțiunea fiind neîntemeiată. În concluzie, Înalta Curte constată că Decizia nr. 14511/14.05.2018 a fost emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților cu respectarea Legii nr. 213/2015, a Ordinului CSA nr. 14/2011 și art. 2217 C. civ., astfel încât cererea de chemare în judecată va fi respinsă, ca neîntemeiată. Pentru considerentele expuse, găsind fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (2) din același Cod coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și rejudecând cauza va respinge acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată. Văzând cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurentul pârât și soluția dată în rejudecare, Înalta Curte va admite în parte cererea în discuție, și va reduce cuantumul taxei judiciare de timbru achitat în prezenta cale de atac, conform art. 451 din C. proc. civ., raportat la criticile expuse care s-au circumscris doar cazului de casare reglementat de pct. 8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.