ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4115/2021

Ședința publică din data de 23 septembrie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 08.03.2018, sub nr. x/2018, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială județul Maramureș, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene- succesor al Ministerului Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene - Direcția Generală Programe Europene Infrastructura Mare - Direcția Gestionare POS Mediu, a solicitat anularea Deciziei nr. 51979/30.08.2017 emisă în soluționarea contestației, anularea procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor nr. x/05.07.2017; obligarea la restituirea sumei de 3.907.868,07 RON reprezentând valoarea corecției aplicată pentru contractul nr. x/12.09.2013 și plătită integral cu ordinele de plată nr. x din 07.11.2017, nr. 3484 din 07.11.2017 și nr. 3484 din 07.11.2017.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat, în esență, că prin decizia menționată nu s-a realizat o veritabilă analiză pe fond a contestației sale, analiza rezumându-se la argumentele emitentului actului în contextul în care dispozițiile art. 50 din O.U.G. nr. 66/2011 prevăd că decizia se motivează.

Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 141 din 30 mai 2018, a respins excepția tardivității acțiunii, invocată de pârât, și s-a respins acțiunea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială județul Maramureș, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene - succesor al Ministerului Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene - Direcția Generală Programe Europene Infrastructura mare - Direcția Gestionare POS Mediu.

În esență, instanța de fond a reținut că acțiunea a fost formulată cu respectarea termenului legal, iar pe fondul cauzei că actele administrative emise de pârât sunt legale, din probele administrate rezultând că reclamanta, în calitate de beneficiar, nu și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contractul de finanțare încheiat cu autoritatea contractantă.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs recurenta reclamantă Unitatea Administrativ-Teritorială județul Maramureș și recurentul pârât Ministerul Fondurilor Europene (în prezent Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene).

3.1. Prin recursul promovat în cauză recurenta-reclamantă Unitatea Administrativ-Teritorială județul Maramureș a solicitat casarea sentinței de fond, precum și a încheierii de ședință din data de 16 mai 2018, și pe cale de consecință, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, și în subsidiar, admiterea acțiunii în urma rejudecării procesului în fond.

În dezvoltarea recursului recurenta reclamantă a susținut în esență, următoarele:

Sentința recurată este nelegală raportat la motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 ("instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității") și 8 ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material") C. proc. civ., după cum arătă în continuare.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., învederează instanței că ambele hotărâri recurate sunt nelegale, deoarece au fost încălcate dispozițiile art. 237 alin. (2) pct. 7. ale art. 255 și art. 22 alin. (2) C. proc. civ., cu consecința vătămării dreptului la apărare si la un proces echitabil recunoscute de art. 6 și art. 13 C. proc. civ., ceea ce atrage sancțiunea nulității potrivit art. 174 și art. 175 C. proc. civ.

Potrivit Procesului-verbal nr. x/05.07.2017 și Deciziei nr. 51979/30.08.2017, fapta care ar constitui abatere și care ar justifica stabilirea creanței bugetare, constă în executarea defectuoasă sau chiar neexecutarea lucrărilor de construire a Centrului de vizitare din Pasul Prislop (unui dintre indicatorii proiectului finanțat), cu consecința că centrul nu este în uz. Astfel, în opinia intimatului, sumele alocate pentru construirea centrului ar fi neeligibile.

De asemenea, au fost declarate neeligibile inclusiv cheltuielile aflate în strânsă legătură cu centrul de vizitare sau cu obiectivul specific urmărit prin proiectul finanțat, fiind emise procese-verbale de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare pentru fiecare dintre contractele în baza cărora au fost efectuate aceste cheltuieli.

Prin cererea de chemare în judecată, recurentul a contestat fapta principală care îi este imputată, respectiv executarea defectuoasă/neexecutarea Centrului de vizitare, arătând în primul rând că lucrările de executare au fost finalizate, lucrarea fiind recepționată prin Procesul-verbal de recepție nr. x/11.08.2016. Deși au existat deficiențe de execuție consemnate în anexele nr. 1 și 2 la procesul-verbal, acestea au fost succesiv remediate de către executant.

În aceste condiții, pentru a reține existența unei abateri, dar și pentru a verifica respectarea principiului proporționalitații față de măsura de stabilire a creanței bugetare, era necesar să se determine pe de o parte, dacă mai subzistă neregulile consemnate în procesul-verbal de recepție, iar pe de altă parte, care sunt în concret aceste nereguli și în ce măsură afectează funcționalitatea clădirii.

Sub acest aspect, înscrisurile existente la dosarul cauzei (procesul-verbal de recepție, note de constatare sau corespondența purtată cu APNMR) nu sunt suficiente pentru a clarifica starea de fapt, astfel încât probatoriul se impunea a fi completat cu mijloacele de probă solicitate, respectiv efectuarea unei expertize tehnice de specialitate și cercetarea la fața locului.

De aceea, omisiunea instanței de a încuviința expertiza tehnică judiciară și cercetarea la fața locului ne cauzează o vătămare de natură procesuală prin faptul că ne pune în imposibilitate de a exercita o cale de atac eficientă împotriva actelor contestate, cu atât mai mult cu cât expertiza tehnică extrajudiciară nu era încă finalizată pentru a putea fi depusă la dosar (cererea noastră în probațiune privind această expertiză fiind de altfel respinsă de către instanță).

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., învederează instanței că, sentința recurată este aplicată cu încălcarea normelor de drept material privind prevenirea, constatarea si sancționarea neregulilor apărute în utilizarea fondurilor europene si/sau naționale de finanțare nerambursabilă, deoarece subscrisului nu îmi poate fi imputată o neregulă care să atragă măsura de restituire a finanțării acordate de intimat.

Față de existența unei nereguli, a arătat următoarele:

În primul rând, prin sentința recurată se reține o neregulă în înțelesul art. 2 alin. (1) lit. a) O.U.G. nr. 66/2011 care include printre abaterile sancționabile inclusiv nerespectarea prevederi contractuale. Potrivit instanței, neregula în speță ar consta în încălcarea obligației de implementare a proiectului în condiții care să asigure atingerea obiectivelor, având în vedere că datorită executării necorespunzătoare a lucrărilor de construire, Centrul de vizitare nu este funcțional și în uz. De aceea, unul dintre obiectivele specifice ale contractului de finanțare nu ar fi fost atins, respectiv "creșterea numărului de vizitatori ai Parcului National Munții Rodnei prin asigurarea unei infrastructuri adecvate - centru de vizitare și două trasee tematice".

Cu toate acestea, obligația de implementare nu este corect interpretată de către instanță în sistemul contractului de cofinanțare si a tuturor elementelor care compun proiectul finanțat, deoarece obligația este redusă strict la unul dintre obiectivele contractului formulat în termeni generali, fără să fie avute în vedere activitățile de implementare si indicatorii contractului (Anexele nr. 1.2 și nr. 1.31. Astfel, obiectivul se implementează prin acțiuni specifice, iar rezultatul lor este măsurat prin indicatorii de monitorizare, aceștia fiind cei care determină gradul de implementare al proiectului în funcție de rezultate obținute de către beneficiar. în final, costurile acțiunilor care determină rezultatele obiective finale sunt cele care fac obiectul finanțării.

Așadar, în speță, în analiza implementării obiectivului, trebuie urmărită desfășurarea activităților de implementare planificate în Anexa nr. 1.1 ia contract, iar verificarea îndeplinirii lor se face cu ajutorul indicatorilor de monitorizare din Anexa nr. 1.3. Mai exact, pentru obiectivul constând în "creșterea numărului de vizitatori ai Parcului Național Munții Rodnei prin asigurarea unei infrastructuri adecvate - centru de vizitare și două trasee tematice", în Planul actualizat de implementare a Proiectului (Anexa 1.1), în secțiunea B dedicată "investițiilor în infrastructură pentru uz public (...)" este enumerată ca și activitate "construirea Centrului de vizitare din Pasul Prislop", care trebuie să înregistreze ca și indicator-rezultat conform Listei indicatorilor (Anexa 1.3) "1 centru de vizitare".

Prin urmare, având în vedere că activitatea de construire a centrului s-a finalizat deja, clădirea fiind ridicată și recepționată, nu se poate reține o încălcare a obligației de implementare în ceea ce privește această activitate, care a făcut obiectul procesului-verbal contestat.

În concluzie, deși se reține încălcarea unei obligații contractuale, nici autoritatea emitentă și nici prima instanță nu indică în concret indicatorul care nu a fost atins potrivit prevederilor contractului de finanțare și care ar determina neeligibilitatea tuturor cheltuielilor care au fost avansate pentru desfășurarea activităților de implementare.

În al doilea rând, din considerentele primei instanțe rezultă că neeligibilitatea cheltuielilor aferente activității de proiectare a Centrului de vizitare, s-ar susține inclusiv prin raportare la art. 3 alin. (8) pct. i) din contractul de finanțare, care prevede dreptul beneficiarului de a solicita restituirea totală a sumei alocate, atunci când apar modificări importante care după caz, afectează natura sau condițiile de implementare.

Însă, situația din speță nu presupune o modificare a condițiilor de implementare, deoarece nu a intervenit nicio împrejurare de fapt sau de drept care să schimbe sau să înlăture elemente esențiale în baza cărora finanțarea a fost acordată (de exemplu, interdicția legală de a construi în zona obiectivului, pierderea unei certificări esențiale a beneficiarului eto). Prin urmare, prevederea contractuală vizează de fapt cazuri de caducitate a contractului, nu de executare a acestuia.

Nu în ultimul rând, tocmai pentru a fi complinită lipsa determinării indicatorului nerealizat sau a temeiului juridic aplicabil, se mai reține printre altele ca și cauză a neeligibilității cheltuielilor faptul că nu ar fi îndeplinite condițiile de de eligibilitate și funcționalitate a proiectelor raportat ia două condiții - proiectul să fie finalizat, respectiv proiectul să fie în uz, potrivit dispozițiilor H.G. nr. 678/2015 și a orientărilor Comisiei cuprinse în Anexa la Decizia Comisiei de modificare a Deciziei C(2015) 2771 de modificare a Deciziei C(2013)1573.

Însă dispozițiile art. H.G. nr. 678/2015 nu conțin nicio condiționare a eligibilității în sensul arătat, iar orientările Comisiei emise pentru încheierea programelor din cadrul fondurilor structurale nu au valoare de norme juridice, ci de îndrumări, cu atât mai mult cu cât condițiile de eligibilitate a cheltuielilor se stabilesc prin regulamentele aplicabile fondurilor europene, respectiv prin acte normative interne (a se vedea în acest sens art. 13 din Regulamentul nr. 1080/2006 sau art. 56 alin. (4) din Regulamentul nr. 1083/2006). Cu toate acestea, nici autoritatea emitentă și nici prima instanță nu indică în concret norma europeană sau internă încălcată care ar atrage caracterul neeligibil al cheltuielii.

Contrar celor reținute de prima instanță, cheltuielile efectuate de subscrisul cu execuția lucrărilor de construire a Centrului de vizitare din Pasul Prislop au un caracter eligibil, fără a se circumscrie deci noțiunii de neregulă astfel cum este definită de O.U.G. nr. 66/2011.

Acest lucru este confirmat de prevederile art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 759/2007 privind regulile de eligibilitate a cheltuielilor efectuate în cadrul operațiunilor finanțate prin programele operaționale potrivit cărora "Pentru a fi eligibilă, o cheltuială trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții cu caracter general, fără a încălca prevederile alin. (3), art. 3, art. 4 și art. 5 alin. (2):

a) să fie efectiv plătită de către beneficiar, între 1 ianuarie 2007 și 31 decembrie 2015, dacă autoritatea de management sau organismul intermediar, pentru și în numele acesteia, nu decide altfel prin contractul de finanțare/decizia/ordinul de finanțare;

b) să fie însoțită de facturi, în conformitate cu prevederile legislației naționale, sau de alte documente contabile cu valoare probatorie, echivalentă facturilor, pe baza cărora cheltuielile să poată fi auditate și identificate;

c) să fie în conformitate cu prevederile deciziei/ordinului de finanțare sau ale contractului de finanțare, încheiat de către autoritatea de management sau organismul intermediar, pentru și în numele acesteia, pentru aprobarea operațiunii, cu respectarea art. 54 alin. (5) și art. 60 din Regulamentul Consiliului nr. 1.083/2006;

d) să fie conformă cu prevederile legislației naționale și comunitare."

Așadar, pentru a-și fundamenta susținerile, autoritatea de control era ținută să verifice îndeplinirea acestor două condiții prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. c) și d) din H.G. nr. 759/2007 (din moment ce nu ni s-a imputat că sumele nu ar fi fost efectiv plătite de recurent sau nu ar fi fost însoțite de documente justificative).

Intimatul s-a limitat însă, ca și temei de drept al aplicării măsurii, la art. 3 alin. (8) din contractul de finanțare și respectiv art. 6 și art. 26 din nr. O.U.G. nr. 66/2011. În mod evident, referirile lipsite de argumente concrete la aceste texte contractuale, respectiv legale, sunt susceptibile a genera o singură concluzie: nici autoritatea intimată nu a fost în măsură să coreleze în mod punctual așa-zisa neregulă pe care ne-o impută cu prevederile legale/contractuale.

Față de revenirea asupra verificărilor anterioare întreprinse de intimat cu ocazia aprobării cererilor de rambursare, prima instanță se limitează să arate doar că aprobarea și verificarea anterioară nu exclude verificarea ulterioară, deși în mod cert cele două verificări au același obiect, respectiv eligibilitatea cheltuielilor. Astfel, si controlul este același, însă se prezintă sub forme diferite în funcție de momentul la care este realizat.

Acest aspect rezultă în special din dispozițiile art. 9 ale O.U.G. nr. 66/2011 potrivit cărora atunci când se identifică abateri înainte de efectuarea plății potrivit procedurii prevăzute de art. 6 din O.U.G. nr. 66/2011 (verificarea anterioară plății), nu se aplică procedura de constatare a neregulii prevăzute de art. 21 din O.U.G. nr. 66/2011 (verificarea ulterioară plății).

Împrejurarea că cele două proceduri de verificare au același obiect, determină incidența art. 31 din O.U.G. nr. 66/2011 care condiționează reluarea controlului de survenirea unor date suplimentare necunoscute la data verificării sau de apariția unor erori de calcul.

Prin urmare, intimatul nu este îndreptățit să uzeze de procedura prevăzută de art. 21 din O.U.G. nr. 66/2011 și să reverifice aspecte care au fost deja controlate, atâta timp cât nu a apărut un element suplimentar ulterior momentului la care a fost verificată și aprobată ultima cerere de rambursare.

De altfel, revenirea asupra unei verificări și înlăturarea constatării inițiale contravine inclusiv principiului protecției încrederii legitime reținut în jurisprudența CJUE (C-144/14 Tomoioagă v. DGRFP Cluj, pct. 43; Hotărârea Europăisch-lranische Handelsbank/Consiiiul, C-585/13P, EU:C:2015:145, pct. 95; Hotărârea Elmeka, C-181/04-C-183/04, EU:C:2006:563, pct. 32). Dreptul de a se prevala de acest principiu se extinde la orice justițiabil pe care o autoritate administrativă l-a determinat să nutrească speranțe întemeiate prin furnizarea unor asigurări precise.

Față de proporționalitatea măsurii dispuse, prima instanță doar redă criteriile de analiză a proporționalității prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. n) din O.U.G. nr. 66/2011, însă nu le aplică în concret la cazul din speță.

De fapt, motivul principal pentru care instanța a apreciat că autoritatea intimată este îndreptățită să solicite sumele rambursate pentru toate activitățile legate de Centrul de vizitare are în vedere dispozițiile contractuale privind dreptul de a solicita rambursarea totală a sumelor atunci când intervine o modificare a condițiilor de implementare, prevederi care așa cum a arătat anterior nu sunt incidente.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. n) din O.U.G. nr. 66/2011, "orice măsură administrativă adoptată trebuie să fie adecvată, necesară si corespunzătoare scopului urmărit atât în ceea ce privește resursele angajate în constatarea neregulilor, cât și în ceea ce privește stabilirea creanțelor bugetare rezultate din nereguli, ținând seama de natura și frecvența neregulilor constatate și de impactul financiar al acestora asupra proiectului/programului respectiv."

Importanța proporționalității oricărei măsuri administrative rezultă și din atenția pe care legiuitorul o acordă acestui principiu, pe care îl reiterează direct sau implicit și prin alte dispoziții ale O.U.G. nr. 66/2011, precum:

- art. 6 alin. (5) (cu privire la măsurile dispuse în cadrul verificărilor care au loc înainte de plată):

"reducerile (...) se efectuează în funcție de gradul de realizare a indicatorilor/obiectivelor (...)";

- art. 17 (normă cu valoare de principiu aplicabilă acțiunilor de verificare):

"orice acțiune întreprinsă în sensul constatării unei nereguli și al stabilirii creanțelor bugetare rezultate din nereguli se realizează cu aplicarea principiului proporționalității, ținându-se seama de natura și de gravitatea neregulii constatate, precum și de amploarea și de implicațiile financiare ale acesteia ";

Raportat la aceste dispoziții, măsura de restituire a tuturor sumelor rambursate este vădit disproporționată, deoarece indicatorii proiectului au fost realizați, inclusiv construirea Centrului de vizitare din Pasul Prislop. De asemenea, chiar și în măsura în care s-ar constata că centrul prezintă unele defecte de execuție, ar trebui să fie evaluat strict impactul acestora asupra valorii totale a construcției realizate.

Pentru toate aceste considerente, a solicitat admiterea prezentului recurs astfel cum a fost formulat și motivat.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile legale la care a făcut referire în text.

3.2. Recurentul-pârât Ministerul Fondurilor Europene a formulat recurs criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței de fond și rejudecarea cauzei cu consecința admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiunea în anularea actelor administrative contestate.

În dezvoltarea recursului său, pârâtul a susținut în esență, următoarele:

Prin întâmpinarea formulată de recurentul pârât, s-a invocat în fața instanței de fond excepția prescripției dreptului material la acțiunea în anularea actelor administrative atacate.

Raționamentul instituției noastre în ceea ce privește invocarea acestei excepții a fost susținut de dispozițiile cu caracter special ale O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora, cu modificările și completările ulterioare, în baza căreia a fost emis Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare pentru programe operaționale în cadrul obiectivului convergență nr. 39410/05.07.2017, contestația împotriva acestuia fiind soluționată prin Decizia nr. 51979/30.08.2017.

Astfel, art. 46 și art. 47 din ordonanță prevăd faptul că actul administrativ se atacă prin contestație administrativă care se depune la autoritatea publică emitentă a actului.

Mai mult decât atât, art. 50 alin. (1) din același act normativ statuează că:

"(1) Autoritatea publică emitentă a titlului de creanță în aplicarea prevederilor art. 21 se va pronunța prin decizie motivată cu privire la admiterea, în tot sau în parte, a contestației sau la respingerea ei, în termen de 30 de zile de la data înregistrării contestației sau a completării acesteia conform art. 48 alin. (1), după caz ", iar potrivit art. 51 din ordonanță:

"(1) Decizia de soluționare este definitivă în sistemul căilor administrative de atac.

(2) Deciziile pronunțate în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în conformitate cu prevederile Legii nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare ".

Pe cale de consecință, din economia dispozițiilor legale invocate rezultă faptul că numai deciziile pronunțate în soluționarea contestațiilor pot fi atacate pe cale judecătorească la instanța de contencios administrativ, conform dispozițiilor Legii nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare

Potrivit art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare:

"Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate, se introduc în termen de 6 luni de la:

a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă(...)".

Inclusiv în dispozitivul Deciziei nr. 51979/30.08.2017, atacată în prezenta cauză, s-a menționat:

"Prezenta decizie poate fi atacată în temeiul art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011, coroborat cu art. 11 din Legea nr. 554/2004, la instanța de contencios administrativ competentă, în termen de 6 luni de la data comunicării" iar art. 11 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 stabilește faptul că termenul de 6 luni este termen de prescripție.

A învederat instanței de fond faptul că Decizia nr. 51979/30.08.2017 a fost comunicată la data de 01.09.2017, conform Borderoului pe care l-a atașat la întâmpinare împreună cu celelalte înscrisuri doveditoare.

Întrucât dosarul nr. x/2018 a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Cluj la data de 08.03.2018 (conform fișei dosarului de pe portalul ECRIS), am apreciat faptul că termenul de 6 luni în care intimata-reclamantă avea obligația să introducă acțiunea, a fost depășit, în consecință, am solicitat a se constata faptul că acțiunea a fost înregistrată pe rolul instanței cu depășirea termenului de prescripție prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, și a solicitat admiterea excepției și respingerea acțiunii ca fiind prescrisă.

Cu aplicarea greșită a legii, prin sentința civilă nr. 141/30.05.2018, instanța de fond a respins excepția.

Cu reținerea greșită a situației de fapt a apreciat instanța de fond faptul că "(...) deși prin borderoul depus la f.117 se consemnează expeditor C.J,Maramureș, din cuprinsul acesteia nu reiese ce anume a fost comunicat entității destinatare" câtă vreme, din cuprinsul borderoului nr. 183/01.09.2017 rezultă faptul că destinatarului CJ Maramureș i-a fost comunicat înscrisul având numărul de înregistrare 51979/2017, așadar chiar numărul de înregistrare al Deciziei nr. 51979/30.08.2017 de soluționare a contestației.

Și în această situație, instanța de fond, observând faptul că în speța de față există măcar un început de dovadă scrisă cu privire la dovada comunicării Deciziei nr. 51979/30.08.2017, câtă vreme a reținut că "prin borderoul depus la f.117 se consemnează expeditor C.J.Maramureș", în temeiul principiului rolului activ, ar fi trebuit să solicite suplimentarea probatoriului pentru dovedirea împrejurării comunicării Deciziei nr. 51979/30.08.2017 de soluționare a contestației către CJ Maramureș și în nici un caz să aprecieze faptul că "din cuprinsul acesteia nu reiese ce anume a fost comunicat entității destinatare", respectiv faptul că " în lipsa altor date (în contextul art. 485 alin. (2) C. proc. civ.), se deduce că demersul a fost înaintat în termen".

Față de toate aceste considerente, recutrentul pârât a solicitat admiterea recursului, să se dispună casarea în parte a sentinței civile nr. 141/30.05.2018 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2018 pentru motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., să se rețină cauza spre rejudecare și să fie admisă excepția prescripției dreptului material la acțiunea în anularea actelor administrative atacate.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 483, 488 pct. 8 și ale art. 498 din C. proc. civ.

Legal citat, intimatul JUDEȚUL MARAMUREȘ a depus întâmpinare la dosar cu privire la recursul formulat de Ministerul Fondurilor Europene, solicitând respingerea acestuia ca netemeinic, arătând următoarele:

Recurentul-pârât critică hotărârea instanței de fond prin prisma faptului că soluția de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune ar fi eronată.

Criticile recurentului sunt lipsite de fundament, soluția instanței de fond de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune fiind corectă, pentru următoarele considerentele.

Recurentul susține că acțiunea în anularea actelor administrative nu ar fi fost depusă în termenul de 6 luni instituit de art. 11 din Legea 554/2004, argumentat de faptul că acesta a predat unității care urma să expedieze decizia nr. 51979/30.08.2017 la data de 01.09.2017, iar data înregistrării acțiunii reclamantei pe site-ul portal just este 08.03.2018.

Recurentul face o confuzie atunci când ia drept reper de curgere a termenului de 6 luni data de 01.09.2017 - data la care recurentul a depus decizia atacată la serviciul poștal care urma să realizeze expedierea.

Recurentul se pare că dorește să susțină deci ideea că prin "dată a comunicării" actului (noțiune prevăzută de art. 184 alin. (1) C. proc. civ.) s-ar înțelege data la care recurentul a depus la unitatea poștală spre comunicare decizia nr. 51979/30.08.2017. În mod evident, abordarea acestuia este eronată, prin data comunicării înțelegându-se data la care decizia nr. 51979/30.08.2017 a ajuns la UAT Județul Maramureș - și anume data de 06.09.2017, astfel cum rezultă din poziția 8391 din Registrul intrare - ieșire al acestei instituții.

Acțiunea a fost formulată și expediată în termenul legal de 6 luni de la momentul comunicării către recurenta reclamantă a deciziei nr. 51979/30.08.2017, motiv pentru care soluția de respingere pronunțată de instanța de fond cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune este corectă.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile legale la care a făcut referire în text.

Intimatul Ministerul Fondurilor Europene a depus întâmpinare la recursul formulat de către recurenta-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială Județul Maramureș, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de către recurenta-reclamantă, ca fiind nefondat și menținerea ca temeinice și legale a sentinței civile nr. 141/30.05.2018, precum și a încheierii din data de 16.05.2018, având în vedere următoarele:

În fapt, recurenta-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială Județul Maramureș a depus cererea de finanțare în cadrul Programului Operațional Sectorial Mediu - Axa prioritară nr. 4, privind proiectul "Măsuri de management privind creșterea gradului de informare și conștientizare din Parcul Național Munții Rodnei", finanțarea fiind aprobată prin Ordinul ministrului mediului și pădurilor nr. 1855/01.11.2010, fiind încheiat Contractul de finanțare nr. x/30.11.2010.

Valoarea eligibilă aprobată la finanțare a fost în sumă de 8.801.683 RON, aceasta sumă fiind diminuată ulterior la valoarea de 5.587.741 RON (cu echivalentul economiilor rezultate în cadrul proiectului), prin Actele adiționale nr. x/10.09.2013 și nr. y/28.11.2014 încheiate la Contractul de finanțare anterior menționat.

Obiectivul general al proiectului a constat în protecția biodiversității prin implementarea secțiunilor cheie din Strategia de Management a Vizitatorilor din Parcul National Munții Rodnei cu impact minim asupra conservării ecosistemelor naturale din zonă.

Cu privire la acest proiect Curtea de Conturi, în calitate de Autoritate de Audit, a realizat, la Autoritatea de Management POS Mediu, audit pentru încheierea Programului Operațional Sectorial "Mediu" 2007-2013, misiune desfășurată în perioada decembrie 2016 - februarie 2017.

Având în vedere constatările din Raportul de audit nr. x/02.03.2017, Autoritatea de Management POS Mediu a întocmit Suspiciunea de neregulă nr. 9/09.03.2017, potrivit dispozițiilor art. 18 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011, autoritatea cu competențe în gestionarea fondurilor structurale, având obligația primirii, înregistrării și analizării tuturor sesizărilor pe care le primesc pentru a stabili dacă se confirmă sau nu aspectele sesizate.

În speță, rezultatul verificărilor a fost consemnat în Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/05.07.2017, împotriva căruia recurenta-reclamantă a formulat contestație, înregistrată la AM POS Mediu sub nr. x/09.08.2017, prin care a solicitat anularea titlului de creanță.

Ca urmare a analizării contestației sus-menționate, MFE - DGPEIM a întocmit Decizia nr. 51979/30.08.2017 privind soluționarea contestației formulate de către recurenta-reclamantă, prin care a fost respinsă contestația și s-au menținut prevederile cuprinse în procesul-verbal contestat.

Pe fondul recursului, în ceea ce privește critica de recurs potrivit căreia instanța de fond ar fi încălcat regulile de procedură a căror nerespectare ar atrage sancțiunea nulității, ca urmare a "omisiunii instanței de a încuviința expertiza tehnică judiciara și cercetarea la fața locului", respectiv a respingerii probei cu expertiza tehnica extrajudiciara, ceea ce ar fi cauzat o vătămare de natură procesuală, a arătat următoarele:

Contrar criticilor din recurs, instanța de fond nu a "omis" să încuviințeze proba cu expertiza tehnică judiciară și cercetarea la fața locului, înțelegând să nu încuviințeze aceste probe, pe care le-a apreciat a nu îndeplini rigorile prevăzute de lege, prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată.

În același sens dispun și dispozițiile art. 237 alin. (2) pct. 7 din C. proc. civ., potrivit cărora instanța va încuviința probele solicitate de părți, pe care le găsește concludente, precum și pe cele pe care, din oficiu, le consideră necesare pentru judecarea procesului și le va administra în condițiile legii.

Așadar, instanța nu are obligația de încuviințare a tuturor probelor solicitate de părți.

Referitor la criticile de recurs subsumate motivului de recurs vizând aplicarea greșită a legii de către instanța de fond, se arătă următoarele:

Recurenta-reclamantă apreciază că în mod greșit instanța de fond a reținut în speță o "neregulă" în sensul celor prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, prin raportare la încălcarea de către aceasta a obligației de implementare a proiectului în condiții care să asigure atingerea obiectivelor, având în vedere că din cauza executării necorespunzătoare a lucrărilor de construire, Centrul de vizitare nu este funcțional și în uz.

Or, raționamentul recurentei-reclamante pentru a demonstra faptul că obligația de implementare nu ar fi fost corect interpretată de instanță, fiind redusă strict la unul din obiectivele contractului, fără să fie avute în vedere activitățile de implementare și indicatorii contractului (Anexele nr. 1.2 și nr. 1.3) este extrem de simplist și nu corespunde realității.

Prin sentința de fond s-a reținut în mod judicios faptul că: "Potrivit contractului și cererii de finanțare, atingerea obiectivului impunea, printre condiții, realizarea/construirea și operarea centrului de vizitare iar infrastructura să fie utilizată și operată de către Administrația Parcului Național Munții Rodnei".

Referitor la critica din recurs potrivit căreia "situația din speță nu presupune o modificare a condițiilor de implementare" care să conducă la aplicarea prevederilor art. 3 alin. (8) lit. i) din Contractul de finanțare iar o astfel de modificare a condițiilor de implementare trebuia dovedită de autoritatea de control, intimatul a arătat că, este neîntemeiată, având în vedere faptul că lucrările care au făcut obiectul contractului "Construirea centrului de vizitare", au fost efectuate defectuos sau chiar neexecutate, până la data terminării implementării proiectului, respectiv 12.08.2016 iar finalizarea acestor lucrărilor necesită Lucrări suplimentare, Centrul de vizitare neputând fi utilizat efectiv pentru îndeplinirea scopului proiectului, rezultă faptul că acest obiectiv nu a fost atins.

Astfel, prin neîndeplinirea tuturor indicatorilor asumați prin Contractul de finanțare și implicit a obiectivului proiectului, se poate constatata faptul că, pe durata implementării proiectului au fost afectate condițiile de implementare, situație în care se aplică prevederile art. 3 alin. (8) din Contractul de finanțare, reținute în mod corect de către instanța de fond.

În ceea ce privește critica de recurs și susținerile subsumate acesteia, potrivit cărora "(...) nici autoritatea emitentă și nici prima instanță nu indică în concret norma europeană sau internă încălcată care ar atrage caracterul neeligibil al cheltuielii", combătându-se aplicabilitatea prevederilor H.G. nr. 678/2015 și ale Anexei la Decizia Comisiei Europene C(2015)2771 final/30.04.2015 de modificare a Deciziei C(2013)1573, s-au arătat următoarele:

Prevederile contractului de finanțare asumate de recurenta-reclamanta sunt, în fapt, aplicări ale normelor conținute de legislația incidență cu privire la gestionarea fondurilor publice nerambursabile și nu se poate susține faptul că acestea nu conțin condiționări ale eligibilității.

Referitor la susținerile din recurs potrivit cărora, cheltuielile efectuate au caracter eligibil fără a se circumscrie noțiunii de neregulă astfel cum este definită de O.U.G. nr. 66/2011, autoritatea nefiind în măsură să coreleze în mod punctual așa-zisă neregulă imputată cu prevederile legale/contractuale, arătă faptul că, în speță, neregula constă în neîndeplinirea de către beneficiar a obligațiilor asumate prin Contractul de finanțare, în ceea ce privește implementarea proiectului "Măsuri de management privind creșterea gradului de informare și conștientizare din Parcul Național Munții Rodnei" și în abaterea de la prevederile dispozițiilor naționale și comunitare în materie.

Prin neregula săvârșita s-au adus astfel prejudicii, atât bugetului Uniunii Europene cât și bugetului de stat, prin încasarea de către beneficiar a unor sume plătite necuvenit.

În ceea ce privește critica din recurs privind revenirea, cu încălcarea prevederilor art. 31 din O.U.G. nr. 66/2011 cu modificările și completările ulterioare, asupra verificărilor anterioare întreprinse cu ocazia aprobării cererilor de rambursare, vizând și încălcarea principiului protecției încrederii legitime, a arătat următoarele:

În conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1) și art. 5 alin. (1) din Contractul de finanțare:

"Beneficiarul acceptă finațarea nerambursabilă și își asumă obligația de a implementa Proiectul în conformitate cu prevederile cuprinse în prezentul Contract și cu legislația națională și comunitară", "Cheltuielile sunt considerate eligibile dacă sunt în conformitate cu prevederile H.G. nr. 759/2007 privind regulile de eligibilitate a cheltuielilor efectuate în cadrul operațiunilor finanțate prin programele operaționale, cu modificările și completările ulterioare și cu Ordinul comun al ministrului muncii, familiei și egalității de șanse și al ministrului mediului și dezvoltării durabile și al ministrului economiei și finanțelor nr. 1415/3399/2008 privind aprobarea listei cheltuielilor eligibile pentru proiectele finanțate în cadrul Programului Operațional Sectorial Mediu 2007-2013, cu modificările și completările ulterioare, în vigoare la data depunerii Cererii de finanțare, aceste prevederi fiind cunoscute de beneficiar și însușite de către acesta prin semnarea contractului de finanțare.

Recurenta-reclamanta, invocând prevederile art. 31 din O.U.G. nr. 66/2011 cu modificările și completările ulterioare și jurisprudența CJUE, arată că revenirea asupra unei verificări și înlăturarea constatării inițiale ar contraveni principiului protecției încrederii legitime.

Susținerile recurentei-reclamante sunt neîntemeiate, întrucât, în executarea atribuțiilor sale, Autoritatea de Management POS Mediu desfășoară activități de verificare a modului de cheltuire a fondurilor nerambursabile, sub aspectul realității, eficienței, economicității și legalității.

Referitor la critica din recurs privind aplicarea greșită a legii de către instanța de fond la aprecierea proporționalității măsurii dispuse, susține următoarele: nefinalizarea lucrărilor din cadrul contractului de lucrări nr. x/29.05.2012, aferent proiectului, înainte de finalizarea perioadei de implementare a proiectului, conform prevederilor Contractului de finanțare nr. x/30.11.2010, respectiv data de 12.08.2016 (fiind necesare lucrări suplimentare pentru finalizare), precum și faptul că centrul de vizitare nu este în uz, denotă cu putere de evidenta faptul ca indicatorul aferent acestui contract și implicit obiectivul, nu au fost realizați, nefiind îndeplinite condițiile prevederilor legale naționale și europene ca proiectul să fie declarat eligibil și funcțional.

Deoarece proiectul nu se află în uz, acesta nefiind finalizat, întreaga suma aferentă contractului afectat de neregulă este neeligibilă, fiind respectat principiul proporționalității în raport de neregula sesizată, neregulă care s-a confirmat.

Față de toate aceste considerente, solicită respingerea recursului formulat de către Unitatea Administrativ Teritorială Județul Maramureș ca fiind nefondat și să se mențină dispozițiile sentinței civile nr. 141/30.05.2018, precum și ale încheierii din data de 16.05.2018, pronunțate de către Curtea de Apel Cluj, secția a lll-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2018, ca fiind legale și temeinice.

În drept, întâmpinarea a fost înemeiată prevederile art. 205 coroborat cu cele prevăzute de art. 490 din C. proc. civ., precum și pe celelalte prevederi aplicabile în speță.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Cu privire la recursul declarat de recurentul pârât Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene, reține următoarele:

Recurentul pârât și-a întemeiat recursul pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, susținând că, instanța de fond, în mod greșit a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte reține că, soluția instanței de fond de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune este corectă, pentru următoarele considerentele:

Recurentul susține că, acțiunea în anularea actelor administrative nu ar fi fost depusă în termenul de 6 luni instituit de art. 11 din Legea 554/2004, argumentat de faptul că acesta a predat unității care urma să expedieze decizia nr. 51979/30.08.2017 la data de 01.09.2017, iar data înregistrării acțiunii reclamantei pe site-ul portal just este 08.03.2018.

Recurentul face o confuzie atunci când ia drept reper de curgere a termenului de 6 luni data de 01.09.2017 - data la care recurentul a depus decizia atacată la serviciul poștal care urma să realizeze expedierea.

Instanța de control reține că, decizia nr. 51979/30.08.2017 a fost comunicată UAT Județul Maramureș la data de 06.09.2017, astfel că, termenul de 6 luni începea să curgă de la această dată, și, având în vedere prevederile art. 181 pct. 3 C. proc. civ., se împlinea la data de 06.03.2018.

Astfel cum rezultă din recipisa emisă de firma de curierat care a expediat cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar, aceasta a fost expediată la data de 05.03.2018, deci anterior împlinirii termenului de 6 luni, dosar recurs.

Potrivit art. 183 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ.:

(1) "Actul de procedură, depus înăuntrul termenului prevăzut de lege prin scrisoare recomandată la oficiul poștal sau depus la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare ori trimis prin fax sau e-mail, este socotit a fi făcut în termen.

(2) (…)

(3) În cazurile prevăzute la alin. (1) și (2), recipisa oficiului poștal, precum și înregistrarea ori atestarea făcută, după caz, de serviciul de curierat rapid, de serviciul specializat de comunicare, de unitatea militară sau de administrația locului de deținere, pe actul depus, precum și mențiunea datei și orei primirii faxului sau a e-mail-ului, astfel cum acestea sunt atestate de către calculatorul sau faxul de primire al instanței, servesc ca dovadă a datei depunerii actului de către partea interesată".

Astfel, în raport de considerentele de fapt și de drept învederate anterior, reiese că, deși cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la Curtea de Apel Cluj în data de 08.03.2018, din actele de la dosar se constată că, aceasta a fost predată serviciului de curierat în data de 05.03.2018, deci înăuntrul termenului de 6 luni.

În aceste condiții, se reține că, acțiunea a fost formulată și expediată în termenul legal de 6 luni de la momentul comunicării către recurenta reclamantă a deciziei nr. 51979/30.08.2017, motiv pentru care soluția de respingere pronunțată de instanța de fond cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune este cea legală.

Cu privire la recursul declarat de recurenta reclamantă Unitatea Administrativ-Teritorială județul Maramureș, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta reclamantă și-a întemeiat recursul pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.- când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În ceea ce privește criticile referitoare la faptul că, prima instanță ar fi încălcat normele de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, astfel cum este reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Curtea reține că, acestea sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse, având în vedere următoarele considerente:

Recurenta a susținut că, instanța de fond ar fi încălcat regulile de procedură a căror nerespectare ar atrage sancțiunea nulității, ca urmare a "omisiunii instanței de a încuviința expertiza tehnică judiciară și cercetarea la fața locului", respectiv a respingerii probei cu expertiza tehnica extrajudiciară, ceea ce ar fi cauzat o vătămare de natură procesuală.

Potrivit art. 255 alin. (1) din C. proc. civ. dovezile vor fi încuviințate de instanță în măsura în care sunt de natură să conducă la dezlegarea pricinii, deci sunt utile, pertinente și concludente.

Așadar, din economia dispozițiilor art. 255 alin. (1) din C. proc. civ. rezultă că pentru a putea fi încuviințate, probele trebuie să îndeplinească cumulativ două condiții: să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea procesului.

Cu alte cuvinte, trebuie ca proba să nu fie interzisă de lege, să fie verosimilă (obiectul probațiunii nu trebuie să tindă la dovedirea unor fapte imposibile), să fie pertinentă (ea trebuie să aibă legătură cu obiectul procesului, în caz contrar, constituind un mijloc de tergiversare a judecății), proba trebuie să fie concludentă (ea trebuie sa se refere la împrejurări care, dacă sunt cunoscute, pot ajuta instanța la rezolvarea pricinii).

Or, potrivit art. 258 alin. (2) din C. proc. civ., pentru ca să se poată aprecia dacă proba propusă îndeplinește condițiile prevăzute de lege, trebuie să se indice teza probatorie a acesteia în raport de obiectul litigiului.

Unul dintre mijloacele de dovadă este expertiza care, în conformitate cu art. 330 din C. proc. civ., poate fi încuviințată dacă aceasta este de natură să lămurească împrejurări de fapt, lămurire care să conducă la dezlegarea pricinii.

În speță, recurenta-reclamantă a solicitat încuviințarea unei expertize tehnice, fără a preciza ce împrejurări de fapt se urmărește a se lămuri și obiectivele pe care aceasta le-a avut în vedere la momentul propunerii probei, aspecte în raport de care să se poată aprecia atât asupra admisibilității ei, cât și dacă proba poate conduce la soluționarea procesului, respectiv dacă este utilă, pertinentă și concludentă.

Aspectele referitoare la împrejurarea că lucrările privind Centrul de vizitare au fost efectuate defectuos sau nu au fost executate, nu prezintă relevanță, ci faptul că la momentul finalizării proiectului, 12.08.2016, dată recunoscută și de recurenta-reclamanta, respectivul centru nu a fost dat în uz, nefiind astfel respectate obligațiile contractuale.

Oricum, obiectul prezentei cauze - analizarea legalității și temeiniciei unor acte administrative, excludea în speță caracterul concludent al expertizei, întrucât criticile recurentei-reclamante privesc verificarea modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale de către organul emitent al actelor supuse analizei, care este de competența instanței de judecată, nefiind contestat cuantumul sumelor reținute cu titlu de creanțe bugetare.

Același raționament este aplicabil și în ceea ce privește proba privind cercetarea la fața locului, reglementată de art. 345 din C. proc. civ., potrivit căruia cercetarea la fața locului se poate face, la cerere sau din oficiu, când instanța apreciază că ea este necesară pentru lămurirea procesului.

Or, întrucât criticile recurentei-reclamante vizează verificarea modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale de către organul emitent al actelor supuse analizei, care este de competența instanței de judecată, este exclus caracterul concludent al cercetării la fața locului.

Eventualitatea că recurenta reclamantă a încearcat să dovedească o situație de fapt de la momentul judecății, respectiv pretinsa funcționare a Centrului de vizitare, nu are relevanță, întrucât nu este în măsură să susțină respectarea obligațiilor contractuale la data de 12.08.2016, data finalizării proiectului, când obiectul acestuia trebuia dat în uz (acest aspect fiind cel esențial) și astfel să înlăture caracterul justificat al actelor administrative supuse analizei.

În acest sens, însăși instanța de fond a apreciat în mod judicios, prin încheierea de ședință de la termenul din data de 16.05.2018, cu privire la cererea în probațiune referitoare la depunerea unui raport de expertiză în condițiile art. 254 C. proc. civ., asupra faptului că cererea în probațiune nu este utilă, raportat la economia cauzei și la obiectul pricinii, având în vedere că se solicită anularea unor acte adminstrative.

Așadar, contrar criticilor din recurs, instanța de fond nu a "omis" să încuviințeze proba cu expertiza tehnică judiciară și cercetarea la fața locului, înțelegând să nu încuviințeze aceste probe, pe care le-a apreciat a nu îndeplini rigorile prevăzute de lege, prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată.

În același sens dispun și dispozițiile art. 237 alin. (2) pct. 7 din C. proc. civ., potrivit cărora instanța va încuviința probele solicitate de părți, pe care le găsește concludente, precum și pe cele pe care, din oficiu, le consideră necesare pentru judecarea procesului și le va administra în condițiile legii.

Așadar, instanța nu are obligația de încuviințare a tuturor probelor solicitate de părți.

Dispoziția instanței de judecată a fost de respingere a probei cu expertiză, apreciind așadar că motivarea soluției de respingerea acestei probe este suficientă, pentru identitate de rațiune și în ceea ce privește solicitarea încuviințării probei cu cercetarea la fața locului.

Prin recursul formulat recurenta-reclamantă face referire la o expertiză tehnică extrajudiciară care încă nu era finalizată pentru a putea fi depusă la dosarul cauzei astfel încât, cu atât mai puțin se poate pune în discuție vreo "omisiune" sau o obligație a instanței de judecată de a încuviința un astfel de mijloc de probă.

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului constată că, în raport de natura cauzei, și de faptul că, recurenta reclamantă a înțeles să investească instanța de contencios administrativ cu verificarea modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale de către organul emitent al actelor supuse analizei, este exclus caracterul concludent al probei cu expertiza tehnică, precum și al cercetării la fața locului, instanța de fond apreciind în mod legal faptul că astfel de probe nu sunt utile soluționării cauzei și procedând în mod legal la soluționarea cauzei pe baza înscrisurilor depuse la dosar de către părți.

Referitor la criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.- când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept