ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4013/2021

Ședința publică din data de 16 septembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal la data de 19.07.2018, sub nr. x/2018, reclamantul Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securității a solicitat instanței să constate calitatea de colaborator al Securității a pârâtului A..

Prin sentința civilă nr. 5124 din 7 decembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamantul Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securității în contradictoriu cu pârâtul A. și a constatat calitatea pârâtului de colaborator al Securității.

Împotriva sentinței civile indicate în punctul I.2 anterior, a declarat recurs pârâtul A., solicitând, întemeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., casarea, în parte, a hotărârii atacate, în ceea ce privește reținerea calității de colaborator al Securității prin raportare la nota informativă din data de 08.04.1981 și, în rejudecare cauzei, respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată formulate de CNSAS.

Din sinteza aspectelor învederate prin memoriul de recurs, rezultă că, în motivarea căii de atac, susține, în esență, recurentul că instanța de fond s-a aflat într-o gravă eroare de fapt cu privire la presiunile exercitate de organele de securitate asupra sa, ignorând colecția de date personale și profesionale cu privire la persoana și familia sa ce rezultă inclusiv din raportul din data de 22.03.1980, metodele utilizate pentru a-l "convinge" pe recurent să adopte comportamentul dorit de ofițerul de securitate reieșind, cu prisosință, din conținutul acestuia, indiferent de modul de interpretare a frazei finale.

Afirmă recurentul că prima instanță a ignorat faptul că presiunile pentru semnarea angajamentului rezultă chiar din documentația depusă de reclamant, respectiv din invocarea angajamentului semnat de recurent, la sediul miliției locale, în clasa a X -a, din consemnarea repetitivă a faptului că avea familie și doi copii minori în îngrijire, din consemnarea informațiilor despre alți membri ai familiei sale (frate, părinți, soție,), din consemnarea eforturilor ofițerilor de securitate de a-l convinge pe recurent să semneze angajamentul, cât și de a intra în contact cu recurentul. Arată recurentul că relația sa cu ofițerii de securitate a cunoscut două etape, ambele caracterizate de o lipsă de interes și o atitudine reținută din partea sa, pe fondul unei hârțuiri permanente la care a fost supus. Susține că presiunile au vizat, între altele, presupuse infracțiuni comise de unul dintre frații recurentului, B. (a cărui situație este confundată, în opinia recurentului, de către prima instanță cu cea a fratelui său C.), dar și presupuse infracțiuni comise de persoane din anturajul său în legătură cu participarea sa la cupa Agricultorului, un concurs de handbal la nivel național, pentru care i-a fost emis un act de identitate cu date ce nu corespundeau realității (în ceea ce privește, inter alia, domiciliul).

O altă critică invocată prin memoriul de recurs a vizat maniera de pronunțare a instanței, fără ca aceasta să pună, în discuția contradictorie a părților, aspecte de fapt și de drept avute în vedere, precum natura drepturilor și libertăților fundamentale a căror încălcare se pretinde că ar fi fost vizată de recurent, sau conjunctura istorică avuta în vedere, în cadrul căreia se face o grava confuzie intre "tezele unice care nu realizează învățământul diferențial" și tezele unice din 1971 ale dictatorului D., ori consemnările din nota informativă din data de 17.04.1980, ce îl vizau.

Mai arată recurentul că nelegalitatea hotărârii atacate ar fi generată și de faptul că instanța de fond s-a raportat la o variantă anterioară a prevederilor art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, iar nu la cea incidentă cauzei, nefiind îndeplinite cumulativ condițiile reglementate de un astfel de text normativ pentru ca fapta de furnizare a informațiilor consemnate prin nota de informare din 08.04.1981, să fie apreciată o colaborare prin furnizare de informații, în sensul vizat de actul normativ.

Apreciază recurentul că opinia primei instanțe cu privire la conjunctura istorică este eronată și nu prezintă relevanță pentru cauza supusă judecății, arătând că simpla coincidență dintre denumirea dată discursului politic pe care dictatorul român D. l-a adresat în fața Comitetului Executiv al E., la data de 6 iulie 1971 și denumirea colocvială a lucrărilor scrise trimestriale aplicate elevilor pentru evaluarea cunoștințelor, nu conduce la o suprapunere a celor două noțiuni. Evocând momentul și contextul susținerii discursului politic cunoscut și sub titulatura "Tezele din iulie" comparativ cu prevederile legilor educației și învățământului, aplicabile la diverse momente istorice, a susținut recurentul că noțiunea de teze unice despre care se face vorbire în Nota informativă din 08.04.1981 se referă la tezele cu subiect unic practicate în învățământ în perioada respectivă și nicidecum la "tezele lui D.", astfel cum a reținut instanța de fond. În opinia recurentului, concluzia instanței, că natura aserțiunilor redate în notă ar fi cea de atitudine potrivnică regimului comunist, este profund neîntemeiată și reținută în mod nelegal de instanța de fond.

Susține recurentul că prima instanță a denaturat grav afirmațiile sale din cuprinsul notei informative, atât timp cât opiniile profesionale cu privire la pregătirea și examinarea elevilor sunt aspecte care nu privesc regimul totalitar comunist, respectiv "politica de partid și de stat", nereflectând o atitudine potrivnică. Consideră recurentul că instanța de fond a anihilat, fără niciun motiv, efectele finalului Notei informative din data de 08.04.1981, prin care recurentul a subliniat dezinteresul prof. S. față de problemele politice, faptul că nu și-a putut da seama dacă S. ascultă postul "F." și că acesta nu discută că ar avea relații în străinătate.

Arată recurentul că din materialul probator prezentat de reclamant nu rezultă că profesorul S. ar fi suferit vreun prejudiciu material sau moral ca urmare a furnizării informațiilor generale ce au făcut obiectul notei de informare, susținând recurentul că, prin citarea unor paragrafe ce nu s-ar regăsi în Nota informativă din 08.04.1981, prima instanță ar fi concluzionat eronat că aceste informații nu ar fi fost lipsite de potențialul de a produce urmări. Astfel, deși recunoaște că discuțiile erau însoțite inclusiv de aprecieri, instanța consideră că acestea ar fi fost de natură a atrage "neîndoielnic" reacția organelor de securitate din acea vreme, dacă nu prin "manifestări fățișe, cel puțin prin intensificarea supravegherii".

Subliniază recurentul că între instanța de fond și CNSAS nici măcar nu există un consens cu privire la drepturile sau libertățile fundamentale ale omului încălcate, CNSAS susținând că s-ar fi vizat încălcarea dreptului la viață privată prevăzut la art. 17 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice și la art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, în timp ce instanța de fond a considerat că ar fi existat o încălcare a dreptului la liberă exprimare prevăzut la art. 28 din Constituția României din 1965 și art. 19 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice.

Mai susține recurentul că analiza îndeplinirii celei de-a doua condiții se impune a fi concentrată pe stabilirea intenției de a denunța activități sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist care să fie de natură a viza îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, care trebuie apreciată prin raportare la factorul volitiv. Or, afirmă recurentul că a menajat, cât de mult posibil, interesele profesorului S. și a făcut tot posibilul să diminueze interesul Securității cu privire la această persoană, arătând că nu are interese politice, că are păreri pozitive cu privire la alte regimuri totalitare, că nu a rezultat din discuții că ascută posturi interzise, că nu are contacte cu străinătatea etc., neexistând o intenție a recurentului de a vătăma drepturile și libertățile fundamentale ale profesorului S.

Nu în ultimul rând, apreciază recurentul că motivele referitoare la conjunctura istorică sunt străine de natura pricinii, instanța de fond preluând susținerea CNSAS cu privire la semnificația consemnării din raportul din data de 22.03.1980 sau din nota informativă din 17.04.1980, cu privire la frații săi, fără a supune aceste chestiuni analizei proprii, criticând totodată, recurentul modul în care prima instanță a analizat și interpretat probatoriul administrat în cauză, apreciind că judecătorul fondului a ignorat argumentele sale privind utilizarea, în redactarea cererii de chemare în judecată, a metodei copy - paste.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei, intimatul - reclamant Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, invocând, în esență, aspecte similare celor formulate și în fața instanței de fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate, ca fiind temeinică și legală.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 494, art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 14 mai 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 16 septembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

Prin încheierea de ședință din 3 octombrie 2019 a fost respinsă cererea de preschimbare a termenului de judecată din data de 16.09.2021, formulată de recurentul- pârât A., iar prin încheierea de ședință din 4 februarie 2021 a fost admisă cererea petentului A., de confidențializare a informațiilor referitoare la numele și prenumele părții publicate pe site-ul www.x.ro, cu referire la dosarul nr. x/2018.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Din circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta Curte reține că reclamantul Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securității a sesizat instanța de judecată cu o acțiune privind constatarea calității pârâtului A. de colaborator al Securității, susținând că acesta a fost recrutat inițial, în perioada liceului, pentru supravegherea informativă a elevilor de naționalitate maghiară din liceul de cultură generală din comuna Sărmășag, iar ulterior, în calitate de profesor de matematică la Liceul Mecanic din Șimleul Silvaniei, pentru supravegherea informativă a cetățenilor străini care veneau pentru activități de montaj la Întreprinderea de țevi Zalău precum și pentru verificarea unor surse sau candidați la recrutare, fiindu-i atribuit, ulterior semnării angajamentului aferent perioadei 1980-1989, numele conspirativ G..

Instanța de primă jurisdicție a admis acțiunea reclamantului și a constatat calitatea pârâtului de colaborator al Securității, stabilind că, în privința acestuia, sunt întrunite condițiile reglementate de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, însă legalitatea unei astfel de hotărâri (a primei instanțe) a fost criticată de pârât, prin recursul formulat în cauză, acesta solicitând, în virtutea dispozițiilor art. 488 alin. (1), pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., casarea sentinței pronunțate de Curtea de Apel.

Observând criticile evocate în cuprinsul diverselor pasaje ale cererii de recurs și ce pot, în esență, fi subsumate motivului de casare reglementat de prevederile art. 488, alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că prin acestea antereferita parte susține teza unei încălcări a principiul contradictorialității prin demersul judecătorului fondului de nu pune în discuția părților următoarele chestiuni:

· categoria drepturilor și libertăților fundamentale a căror îngrădire a fost vizată de fapta de furnizare de informații,

· interpretarea conținutului notei informative din 08.04.1981, raportat la conjunctura istorică, respectiv interpretarea sintagmei "teze unice", dintr-un astfel de înscris ca făcând trimitere la Tezele Unice ale lui D.

· interpretarea consemnărilor menționate în nota informativă din 17.04.1980, ce vizau persoana recurentului

Înalta Curte constată că aspectele apreciate de recurent ca nefiind puse în discuția contradictorie a părților reprezintă, în realitate, componente ale raționamentelor logico - juridice prezentate de judecătorul fondului în susținerea soluției pronunțate ori modul de apreciere a unor probe (ex. notele informative din data de 17.04.1980 și 08.04.1981), inclusiv prin raportare la acte și fapte notorii, precum conjunctura istorică (categorie în care se încadrează și "Propunerile de măsuri pentru îmbunătățirea activității politico - ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii", cunoscute sub denumirea generică de "Teze Unice ale lui D."), sau modul de aplicare, în cauză ori de interpretare, dat de instanță, normelor de drept material și procedural.

Or, acestea nu reprezintă aspecte pe care, în virtutea prevederilor art. 14 alin. (5) din C. proc. civ., coroborat cu art. 224 din același act normativ, instanța era obligată să le pună în discuția contradictorie a părților, fiind doar componente ale procesului deliberativ, ce stă la baza pronunțării hotărârii judecătorești adoptate și care reprezintă o valență a principiilor iura novit curia și da mihi fatum, dabo tibi ius, care statuează că, pe baza faptelor stabilite, instanța va aplica, în mod independent, norma de drept incidentă acestora.

Hotărârea judecătorească nu reprezintă un act discreționar, ci este rezultatul unui proces logic de analiză a probelor administrate, realizat la momentul deliberării (fiind, astfel, ulterior momentului închiderii dezbaterilor), în scopul aflării adevărului. Un astfel de proces de analiză, care este necesar stabilirii stării de fapt desprinse și se realizează inclusiv prin înlăturarea unor probe și reținerea altora, ca urmare a unor raționamente logice, aparține, însă, doar instanței.

Totodată, Înalta Curte reține că un astfel de proces al "judecății" este reflectat de judecător în cuprinsul motivării hotărârii judecătorești, care reprezintă în esență, (astfel cum a reținut și Curtea Constituțională în pct. 50 al Deciziei sale nr. 233 din 7 aprilie 2021) fixarea, prin redactare, a silogismului judiciar, care explică și justifică soluția și reprezintă o garanție că rezultatul judecății este expresia deliberării, în mod esențial sub aspectul conținutului.

Pe cale de consecință, nu se poate reține încălcarea principiului contradictorialității, câtă vreme nu există o obligație a judecătorului fondului de a pune, în discuția contradictorie a părților, componente ale silogismelor proprii, prin care acesta, folosind logica juridică pentru fundamentarea aspectelor dezlegate, a ajuns la soluția pronunțată. De altfel, dacă s-ar proceda în modul evocat de recurent, s-ar crea premisele unei antepronunțări.

În această situație se află aspectul invocării Tezelor Unice ale dictatorului D., ce a fost realizată de instanță în planul interpretării conținutului actului doveditor reprezentat de nota informativă din 08.04.1981, judecătorul realizând o atare interpretare prin raportare la fapte notorii (a căror dovedire nu este necesară), precum conjunctura istorică (în categoria căreia intră și sus indicatele Teze Unice). Or, maniera în care instanța de fond a dedus sensul aspectelor menționate în nota informativă, prin coroborarea conținutului acesteia cu fapte notorii, reprezintă elemente ale mecanismelor raționale utilizate de judecător în procesul de deliberare, ce nu sunt supuse obligației de punere în discuție contradictorie.

De asemenea, Înalta Curte reține că recurentul conferă o eronată interpretare noțiunii de "obiect al cererii de chemare în judecată", atunci când afirmă că prin demersul primei instanțe de a reține că dreptul îngrădit prin fapta de furnizare de informații ar fi fost cel al libertății de exprimare (iar nu cel la viață privată), aceasta ar fi recalificat obiectul cererii, fără a pune în discuția contradictorie o astfel de recalificare. Din această perspectivă, instanța de control judiciar constată că obiectul litigiului pendinte este reprezentat de acțiunea formulată de intimatul - reclamant în constatarea calității recurentului - pârât de colaborator al Securității. Or, un astfel de obiect nu a fost recalificat, în nicio manieră, de judecătorul fondului, câtă vreme cauza a fost soluționată în sensul constatării calității de colaborator, raționamentele avute în vedere de judecător, în demersul de verificare a parametrilor temeiniciei cererii de chemare în judecată, nefiind apte a genera recalificarea obiectului acesteia.

Adițional, Înalta Curte reține că, potrivit prevederilor art. 2 lit. b) prima teză din O.U.G. nr. 24/2008, prin colaborator al Securității, se înțelege persoana care a furnizat informații, precum note și rapoarte scrise prin care se denunțau activitățile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist și care au vizat îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Din cuprinsul formei redacționale a art. 2 lit. b) rezultă că fapta pe care instanța este chemată să o verifice este cea de furnizare de informații. Pe cale de consecință, observând că recurentul nu invocă și o recalificare juridică a unor acte, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută nici teza unei reîncadrări a faptei, în sensul art. 22 alin. (4) C. proc. civ. (invocată de recurent), ce ar decurge doar din maniera în care judecătorul fondului, în procesul deliberativ aferent interpretării parametrilor stipulați de art. 2 lit. b) prima teză din O.U.G. nr. 24/2008, a statuat asupra unor caracteristici ale informațiilor ce au făcut obiectul faptei de furnizare. Cu alte cuvinte, maniera în care judecătorul fondului a reținut că informațiile indicate în nota informativă din data de 08.04.1981 îngrădesc libertatea de exprimare (iar nu dreptul la viață privată), ori caracterul consumat sau nu al îngrădirii (respectiv dacă este o îngrădire efectivă sau doar o intenție de îngrădire), nu vizează fapta, în sine.

Totodată, Înalta Curte reține că jurisprudența Înaltei Curți, invocată de recurent, care se referă, în fapt, la chestiunea unei depășiri a limitelor învestirii, nu prezintă relevanță în prezenta cauză, câtă vreme o astfel de chestiune, ce reprezintă o cauză juridică diferită de aspectul contradictorialității, nu a fost invocată, drept motiv de casare, fiind prezentată tangențial, pentru prima dată, în răspunsul la întâmpinare, iar ulterior prin notele de ședință din data de 9 septembrie 2021. De altfel, într-o situație similară se află și susținerile recurentului prin care acesta înțelege să invoce aspectul încetării mandatului de consilier, la un moment anterior formulării cererii de chemare în judecată, susțineri ce au fost învederate, pentru prima dată, în cadrul dezbaterilor orale în recurs, iar nu prin petiția de recurs.

Un alt set de critici exhibat de recurent vizează modul în care instanța de fond a apreciat, interpretat și coroborat probele, printre care nota informativă din 08.04.1981 și nota informativă din 17.04.1980, ori înscrisurile de la filele x din volumul 2 al dosarului instanței de fond. Reține, însă, Înalta Curte că demersul de coroborare a probelor și de analizare a conținutului acestora reprezintă, inclusiv pentru argumentele expuse în paragrafele anterioare, o componentă a procesului de deliberare, ce este în strânsă legătură cu aprecierea, de către judecătorul fondului, a forței probante a dovezilor, iar maniera de apreciere, interpretare și coroborare a probelor, realizată de instanță, dincolo de faptul că nu este supusă punerii în discuție contradictorie (după cum prezenta instanță a argumentat deja), vizează, în fapt, contrar celor afirmate de recurent, elemente de temeinicie a hotărârii pronunțate, iar nu de nelegalitate.

Or, în cadrul procesual al recursului, instanța de control judiciar analizează doar motivele de nelegalitate a hotărârii atacate, conform art. 483, coroborat cu art. 488 C. proc. civ., iar nu și motivele de netemeinicie, sens în care astfel de critici nu pot fi avute în vedere.

Față de toate aceste considerente, nu poate fi reținută incidența motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Cât privește criticile subsumate motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte observă că prin argumentele expuse, recurentul invocă (după cum chiar acesta explică prin răspunsul la întâmpinare) două dintre cele trei ipoteze ale unui astfel de text normativ, respectiv: teza lipsei unei motivări, în contextul unei pretinse inexistențe a unor considerente prin care judecătorul fondului să fi răspuns tuturor argumentelor invocate de pârât, respectiv teza unor motive străine de natura pricinii.

Instanța de control judiciar apreciază, însă, susținerile recurentului drept nefondate, reamintind că, în jurisprudența sa, s-a statuat constant în sensul că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situației de fapt, încadrarea acesteia în drept, examinarea argumentelor părților și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic ce a fundamentat soluția adoptată.

Astfel, motivarea nu reprezintă o chestiune de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar. De asemenea, în acord cu practica sa constantă, instanța de control judiciar reține că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat, pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, fiind suficient ca motivarea să evidențieze că judecătorul a examinat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate, în acest sens fiind, spre exemplu și aspectele reținute de Curtea EDO în hotărârea Boldea c. României. Pe cale de consecință, potențiala lipsă a unui răspuns al instanței la fiecare argument al părții nu poate fi calificată drept lipsă a motivării.

Analizând sentința recurată, instanța de control judiciar constată că judecătorul fondului a respectat rigorile art. 425 C. proc. civ., hotărârea atacată cuprinzând argumente care demonstrează că prima instanță a analizat în mod adecvat susținerile părților, indicând elementele de fapt și de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, prima instanță expunând silogismul logico - juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere.

De asemenea, Înalta Curte subliniază că ipoteza casării sentinței recurate pentru existenta unei motivări străine de natura cauzei poate fi dispusă exclusiv în măsura în care sentința atacată se întemeiază numai pe astfel de motive (străine de natura cauzei). Or, dincolo de faptul că elemente precum maniera în care instanța de fond a reținut înțelesul sintagmei de "teze unice", ori identitatea fraților recurentului, nu pot fi calificate drept aspecte străine de natura cauzei, instanța de control judiciar observă că nici chiar recurentul nu susține teza existenței doar a unor considerente care să fie, în integralitatea lor, străine de natura cauzei.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susținerile recurentului privind incidența unui astfel de motiv de nelegalitate.

Nefondate sunt și criticile subsumate motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciind că instanța de fond a realizat o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept material, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține că, potrivit unui astfel de motiv de recurs, casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, însă, în cauza de față, nu sunt incidente elementele premisă ale unui astfel de motiv de nelegalitate, întrucât soluția primei instanțe reprezintă expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Cât privește invocarea unei nelegalități a hotărârii atacate ce ar fi generată, în opinia recurentului, de indicarea unei forme eronate a textului art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, Înalta Curte arată că, la data învestirii instanței de contencios administrativ, respectiv 19 iulie 2018, conținutul normativ al unui astfel de text de lege era următorul:

"colaborator al Securității - persoana care a furnizat informații, indiferent sub ce formă, precum note și rapoarte scrise, relatări verbale consemnate de lucrătorii Securității, prin care se denunțau activitățile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist și care au vizat îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Persoana care a furnizat informații cuprinse în declarații, procesele-verbale de interogatoriu sau de confruntare, date în timpul anchetei și procesului, în stare de libertate, de reținere ori de arest, pentru motive politice privind cauza pentru care a fost fie cercetată, fie judecată și condamnată, nu este considerată colaborator al Securității, potrivit prezentei definiții, iar actele și documentele care consemnau aceste informații sunt considerate parte a propriului dosar. Persoanele care, la data colaborării cu Securitatea, nu împliniseră 16 ani, nu sunt avute în vedere de prezenta definiție, în măsura în care se coroborează cu alte probe. Colaborator al Securității este și persoana care a înlesnit culegerea de informații de la alte persoane, prin punerea voluntară la dispoziția Securității a locuinței sau a altui spațiu pe care îl deținea, precum și cei care, având calitatea de rezidenți ai Securității, coordonau activitatea informatorilor;"

Este adevărat că potrivit art. 147 alin. (1) din Constituția României, legile și ordonanțele în vigoare, constatate a fi neconstituționale, "își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept", iar prin Decizia nr. 672/2012 a Curții Constituționale, sintagmele "indiferent sub ce formă" și "relatări verbale consemnate de lucrătorii Securității" din cuprinsul art. 2 lit. b) teza întâi din O.U.G. nr. 24/2008 au fost declarate neconstituționale, însă la expirarea termenului de 45 de zile, nu au fost operate modificările legislative necesare punerii în acord a dispozițiilor O.U.G. nr. 24/2008 cu prevederile constituționale, sens în care forma textului redată de judecătorul fondului o reflectă pe cea furnizată de legiuitor la data de referință a învestirii instanței. Pe cale de consecință, simpla indicare, de către prima instanță, a textului de lege, în forma pusă la dispoziție de legiuitor, nu poate reprezenta temei al casării hotărârii, câtă vreme, din contextul concret al cauzei, nu rezultă o încălcare a efectelor deciziei Curții Constituționale.

Or, recurentul nu susține teza unei încălcări a aspectelor dezlegate prin Decizia nr. 672/2012 a Curții Constituționale, relevant fiind și faptul că, prin hotărârea pronunțată, judecătorul fondului a analizat aspectul întrunirii condițiilor reținerii calității de colaborator, raportat la conținutul notei informative din 08.04.1981, ce reprezintă un înscris olograf, redactat și semnat de recurent, iar nu în baza unor relatări verbale ale acestuia, consemnate de lucrătorii Securității.

De asemenea, Înalta Curte arată că, din analiza preambulului și a prevederilor O.U.G. nr. 24/2008 rezultă că rațiunea adoptării acestui act normativ derivă din necesitatea cunoașterii, de către membrii societății postcomuniste, a activității fostului regim totalitar, în condițiile în care acesta, a exercitat, în special prin intermediul Securității, o permanentă teroare împotriva cetățenilor țării, drepturilor și libertăților lor fundamentale.

În acest sens, unul dintre obiectivele actului normativ este cel aferent verificării, a posteriori, a comportamentului persoanelor care candidează pentru sau ocupă demnități ori funcții publice (aflându-se în situația de a fi garanții Constituției și ai democrației) ori dețin titluri care implică o dimensiune morală primordială, legea neavând un scop punitiv și neinstituind o responsabilitate penală a celor în privința cărora se constată că au fost lucrători sau colaboratori ai Securității.

Prin urmare, rolul instanței învestite cu soluționarea unei acțiuni în constatarea calității de lucrător sau, după caz, colaborator al Securității, nu este acela de a stabili vinovății, de a aplica pedepse și de a le individualiza, nerealizând o justiție retributivă, ci doar de a verifica, pe baza copiilor certificate de pe documentele aflate în arhiva reclamantului C.N.S.A.S. și a probelor administrate, întrunirea cumulativă a condițiilor prevăzute de lege pentru existența calități în discuție, rațiunea legii și rolul instanței fiind în acord cu principiile stabilite prin jurisprudența C.E.D.O (a se vedea hotărârea de Mare Cameră pronunțată la data de 16.03.2006 în cauza Zdanoka contra Letoniei; decizia de inadmisibilitate din 22.11.2001 în cauza Knauth contra Germaniei).

Prin conținutul mai multor decizii (Deciziile nr. 843/2011, nr. 530/2009 și nr. 1522/2011), Curtea Constituțională a României a statuat că O.U.G. nr. 24/2008 urmărește deconspirarea, prin consemnare publică, a persoanelor care au participat la activitatea de poliție politică comunistă, fără să promoveze răspunderea juridică și politică a acestora și fără să creeze premisele unei forme de răspundere morală și juridică cu caracter colectiv.

Din perspectiva verificării legalității sentinței pronunțate în faza de judecată a fondului, Înalta Curte reține că, potrivit art. 2 lit. b) teza I din O.U.G. nr. 24/2008, prin "colaborator al Securității" se înțelege persoana care a furnizat informații, indiferent sub ce formă, precum note și rapoarte scrise, relatări verbale consemnate de lucrătorii Securității, prin care se denunțau activitățile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist și care au vizat îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului".

Semnificația dată de legiuitor termenului de "colaborator al Securității", creionează și condițiile legale obligatorii care trebuie îndeplinite pentru a atrage această calitate. Astfel, persoana trebuie să fi furnizat informații într-una dintre formele arătate în cuprinsul dispozițiilor art. 2 lit. b), prin informațiile respective să fi fost denunțate activități sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist, care să conducă la îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Numai îndeplinirea cumulativă a acestor condiții poate să atragă stabilirea calității de "colaborator al Securității".

De asemenea, Înalta Curte reține că prevederile art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008 reglementează limitativ situațiile de excepție în care circumstanțele colaborării au aptitudinea de a înlătura calificarea persoanei care a săvârșit o atare faptă, drept colaborator al securității, acestea fiind:

· ipoteza persoanei care a furnizat informații cuprinse în declarații, procesele-verbale de interogatoriu sau de confruntare, date în timpul anchetei și procesului, în stare de libertate, de reținere ori de arest, pentru motive politice privind cauza pentru care a fost fie cercetată, fie judecată și condamnată, (...) iar actele și documentele care consemnau aceste informații sunt considerate parte a propriului dosar.

· ipoteza persoanei care, la data colaborării cu Securitatea, nu împlinise 16 ani, în măsura în care se coroborează cu alte probe.

Or, niciunul dintre aspectele alegate de recurent (ex. situația sa familială, situația specifică a unuia sau a altuia dintre frații acestuia, ce ar fi comis infracțiuni, vârsta la care a semnat primul acord de colaborare, consecințele utilizării unor acte de identitate cuprinzând date false ce au fost utilizate în vederea participării la concursuri sportive etc.), prin care acesta clamează existenta circumstanțelor unor potențiale presiuni exercitate asupra sa, nu se circumscriu parametrilor ce au vocația de a genera o exonerare de la consecințele realizării faptei de furnizare de informații de natura celor reglementate de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, recurentul neaflându-se, la momentul întocmirii notei informative din data de din 08.04.1981 în niciuna dintre ipotezele sus indicate.

Mai mult, presiunile invocate de recurent nu au fost dovedite în prezenta cauză, simpla existență a unor astfel de circumstanțe, ce ar fi putut fi exhibate de organele de securitate spre a exercita presiuni și faptul că raportul din data de 22.03.1980 cuprindea o colecție de date cu caracter personal și profesional ce îl vizau pe recurent, nefiind apte a susține teza unei concrete utilizări a acestora în vederea constrângerii recurentului, în momentul furnizării aspectelor indicate în nota informativă din data de 08.04.1981. Nu poate fi acceptat nici setul de argumente prin care recurentul tinde să invoce, în esență, existența unei sarcini a probei faptului negativ al lipsei presiunilor politice exercitate asupra sa, iar, dincolo de faptul că, din raportul din data de 27.03.1980 rezultă că recurentul nu a avut rezerve în a colabora cu securitatea, fiind chiar el cel care a invocat că a mai colabora cu astfel de organe și în perioada liceului, a interpreta aspectele generice invocate de recurent, ce nu denotă o efectivă constrângere a acestuia, în sensul solicitat de parte, ar echivala cu a da valență de certitudine unei supoziții, aspect ce nu poate fi primit. Astfel, instanța de control judiciar apreciază că circumstanțele colaborării la momentul întocmirii notei informative din data de 08.04.1981 au fost legal interpretate, inclusiv prin raportare la contextul politico - istoric, de către judecătorul fondului, nefiind fondate criticile evocate de recurent fără a prezenta relevanță maniera în care instanța de fond s-a raportat la situația specifică a ipostazelor celor doi frați ai recurentului.

De asemenea, instanța de control judiciar, în deplin acord cu cele reținute de judecătorul fondului, apreciază că prima condiție (care se referă la furnizarea unor informații) este îndeplinită în cauză, fapta de furnizare nefiind, de altfel, contestată de recurent.

Cât privește capacitatea unor astfel de informații de a denunța activități sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist, fără a mai relua conținutul Notei informative date de pârât și redate pe larg de către prima instanță, Înalta Curte constată, astfel cum a reținut și judecătorul fondului, că și o astfel de condiție este îndeplinită.

Astfel, instanța de control judiciar apreciază că elementul de referință este reprezentat de afirmația: "Făcea remarca că învățământul politic nu are eficiență și este, practic, pierdere de timp", acesteia circumscriindu-i judecătorul fondului contextul politico - istoric reținut, respectiv interpretarea sintagmei "tezele unice" din propoziția anterioară, ca referindu-se la Tezele Unice ale dictatorului D. ("Tezele Unice"). Contrar celor afirmate de recurent și indiferent de valențele multiple ale noțiunii de "teze unice" (explicate prin materialul întocmit de cercetător H.), judecătorul fondului nu a realizat o confuzie a sensurilor sintagmei și nici nu s-a raportat la o conjunctură politică nerelevantă, ci a dedus sensul acesteia din chiar elementele paragrafului din care ea face parte. Pe cale de consecință, nu se poate reține că, în contextul în care, prin nota informativă în discuție, recurentul menționa poziția profesorului S. față de învățământul politic, referirea la tezele unice, ar fi vizat un mecanism de testare al elevilor, ce nu avea, indiferent de forma lor de reglementare, nicio legătură cu învățământul politic. Sensul sintagmei reținut de prima instanță nu a fost apreciat individual, izolat, calificarea acestuia ca fiind de natură să indice o poziție a persoanei vizate de nota informativă față de elemente ale politicii de partid, precum Tezelor Unice, fiind rezultatul unei atente și complete analize, coroborate cu datele și informațiile provenind din fapte notorii, conjunctura istorică fiind corect stabilită de prima instanță.

Totodată, însușindu-și raționamentul instanței de fond, pe care îl apreciază ca fiind corect, instanța de control judiciar apreciază că aspectele apreciative la adresa profesorului S., expuse în paragrafele notei informative din data de 08.04.1981, sau mențiunile privind relevanța pe care problemele politice o au pentru sus indicatul profesor, ori că recurentul nu și-a putut da seama dacă profesorul ascultă postul de radio F. și dacă discută ori are relații în străinătate, vizează alte materii de interes pentru Securitate și nu pot înlătura efectele produse de informațiile privind atitudinea pe care profesorului S. o avea față de învățământul politic.

De asemenea, Înalta Curte a arătat, în jurisprudența sa constantă, că informațiile referitoare la opinia sau atitudinea avută față de strategiile de implementare a doctrinei comuniste (în categoria cărora intră și învățământul politic), vizau o atitudine potrivnică regimului comunist. Or, denunțarea unor astfel de opinii sau atitudini îndreptățește reținerea calității de colaborator al Securității, întrucât autoritățile comuniste, de la acel moment, percepeau conduitele descrise de recurent în nota sa drept potrivnice regimului comunist, iar, prin aceasta, informații de genul celor indicate mai sus conduceau inevitabil la îngrădirea drepturilor persoanelor vizate, prin urmărirea și supravegherea acestora de către sus indicatele autorități. Luarea unor astfel de măsuri față de persoanele vizate de nota informativă din data de 08.04.1981, a fost de asemenea, legal calificată de judecătorul fondului, în contextul în care, după cum corect a reținut prima instanță și contrar celor afirmate de recurent, prin referatul ofițerului de legătură din data de 08.04.1981, urmare a informațiilor furnizate de recurent, s-a dispus astfel: Sarcini -să stabilească date privind pe prof. I. (...) pe compania acestuia, legăturile, anturajul, comentariile pe care le face, dacă are relații cu cetățeni străini sau rude în străinătate, dacă are intenția de a călătorii în străinătate, alte date. De altfel, măsurile dispuse de organele Securității, ce denotă o intensificare a supravegherii profesorului S., infirmă inclusiv teza susținută de recurent conform căreia efectele declarațiilor privind poziția profesorului S. ar fi fost anihilate de restul aspectelor învederate în nota informativă din 08.04.1981.

Or, din aceste aspecte rezultă că a fost generată premisa îngrădirii libertății de exprimare, prevăzută de art. 28 din Constituția României din 1965 coroborat cu art. 19 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice, cum a reținut prima instanță. Înalta Curte reține că reguli privind procedura de judecată a acțiunii în constatare se regăsesc în art. 11 din O.U.G. nr. 24/2008, iar din coroborarea acestora cele ale art. 2 lit. b) din același act normativ, rezultă că judecătorul este chemat să verifice doar există unei îngrădiri a drepturilor și libertăților fundamentale, fără ca legiuitorul să impună autorității reclamante o obligație de indicare expresă a dreptului încălcat. Pe cale de consecință, în verificarea existenței unei îngrădiri a drepturilor și libertăților fundamentale instanța are opțiunea de a reține îndeplinirea condiției ori de câte ori, urmare a unei cercetări obiective a veridicității actelor și faptelor care au avut loc în trecut, într-un anumit context politic și istoric al țării, pe baza unor probe lipsite de ambiguitate, astfel încât orice concluzii arbitrare să fie excluse, iar echilibrul dintre justiția imparțială, fără urme vindicative, într-o societate democratică și protecția drepturilor individului să fie atins, se ajunge la concluzia că a existat a încălcare a oricărei categorii ce intră în sfera drepturilor și libertăților fundamentale, fără a fi ținută de vreo referință tangențială pe care autoritatea reclamantă o face din perspectiva tipului de drept îngrădit.

Contrar celor afirmate de recurent, instanța de control judiciar apreciază că, din perspectiva parametrilor reglementați de O.U.G. nr. 24/2008, este relevant faptul că informațiile furnizate de acesta au vizat îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, nefiind necesară reținerea unei intenții directe a autorului informațiilor furnizate. Pentru ca o persoană să fie încadrată în categoria colaboratorilor poliției politice, nu este necesar ca activitatea acesteia să fi condus la condamnarea sau încarcerarea persoanelor vizate, ori la vreun prejudiciu moral sau material și nici măcar să fi adus efectiv atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, fiind suficient ca ea să fi fost îndreptată împotriva acestor drepturi și libertăți și să fi fost de natură să aibă potențialul de a le aduce atingere, cerință îndeplinită în cauză, după cum s-a demonstrat anterior.

În raport de toate aceste considerente, Înalta Curte reține că activitatea desfășurată de recurentul-pârât, în calitate de colaborator al organelor de securitate, se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității. Totodată,

În concluzie, aspectele invocate de recurentul - pârât prin calea de atac exercitată nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, aceasta fiind apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare invocate, legalitatea soluției judecătorului fondului fiind confirmată de instanța de control judiciar, întrucât a fost dată cu respectarea normelor de drept procesual, fiind motivată într-o manieră conformă dispozițiilor art. 425 C. proc. civ. și reflectând o interpretare și aplicare corectă a prevederilor legale de drept material incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul A. împotriva sentinței civile nr. 5124/2018 din 7 decembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul A. împotriva sentinței civile nr. 5124/2018 din 7 decembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 septembrie 2021.