ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3632/2021

Ședința publică din data de 15 iunie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin contestația înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 23.02.2018 reclamantele A. și B. au chemat în judecată pe pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea Deciziei nr. 12930/08.02.2018, obligarea acestuia la plata sumei de 315.000 RON cu titlu de daune morale către victima A., în calitate de persoana vătămata, în urma producerii accidentului rutier din data de 12.04.2015, la 1492,63 RON cu titlu de daune materiale către victima A., sumă compusă din 498,12 RON reprezentând contravaloarea serviciilor medicale și a medicamentelor necesare recuperării, 994,51 RON reprezentând contravaloarea expertizei tehnice auto efectuate în dosarul penal, precum și la 20.000 RON cu titlu de daune morale către victima B. în calitate de persoana vătămată.

La data de 02.04.2018, reclamantele au depus o cerere modificatoare prin care au solicitat administrarea probei cu expertiză medico-legală a reclamantei A. pentru a se stabili cu exactitate numărul de zile de îngrijiri medicale, precum și starea de infirmitate fizică a acesteia.

Administrarea acestei probe a fost respinsă prin încheierea de ședință din 28.09.2018.

Prin sentința civilă nr. 4570 din 9 noiembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal s-a respins cererea formulată de reclamantele A. și B., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamantele A. și B., prin reprezentant legal A., invocând nelegalitatea și netemeinicia hotărârii recurate.

Recurentele au susținut că, în ceea ce privește persoana obligată la repararea prejudiciului suferit de către reclamanți, dispozițiile cu caracter special ale Legii nr. 213/2015, stipulează că, pe baza poliței RCA pe care o avea persoana vinovată, prejudiciul suferit de către petenții A. și B. lasmina va fi acoperit de către Fondul de Garantare a Asiguraților, în temeiul art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015.

Ca atare, Fondul de Garantare a Asiguraților se supune regulilor instituite în materie de asigurări și se comportă exact ca un asigurător în ceea ce privește procedura de soluționare a dosarului de daună, fiind chemat să răspundă la fel ca un asigurător.

În ceea ce privește criteriile de stabilire a despăgubirilor, atât în decizia contestată cât și în sentința recurată se face referire în mod eronat la faptul că, la stabilirea despăgubirilor, Fondul de Garantare a Asiguraților a ținut cont de criterii determinate și de încadrarea pe praguri valorice, criterii și praguri valorice care nu au nicio valoare juridică, în lipsa prevederii lor în Legea nr. 213/2015 privind organizarea si funcționarea Fondului de Garantare a Asiguraților.

Ca atare, a se veni ulterior emiterii voinței legiuitorului cu o decizie internă a instituției, care schimba în mod esențial rolul și scopul FGA este ilegal și inacceptabil, instanțele neputând să țină cont de aceasta.

Astfel, în mod eronat, pentru un număr de 150 de îngrijiri medico-legale, Fondul de Garantare a Asiguraților a stabilit, fără indicarea unui criteriu legal, că o sumă echitabilă pentru victima A. este suma de 600 de RON/zi de îngrijiri medico-legale, or, jurisprudența din România a consacrat o suma minimă de 1.000 de RON/zi de îngrijire medico-legală, indiferent de numărul acestora.

Deși la prima vedere o astfel de sumă poate părea mare pentru o singură zi a suferinței unei persoane, această suferință nu se limitează strict la numărul acordat de către medicul legist, urmările unui astfel accident rutier și ale unor astfel de leziuni manifestându-se o lungă perioadă de timp în corpul și în sufletul victimei.

Ca atare, despăgubirea nu trebuie să fie calculată ținându-se cont de zilele în care victima nu se poate mișca efectiv din pat, ci trebuia calculată prin raportare la toate consecințele traumatice produse victimei, perioada de recuperare a acesteia fiind una mult mai mare decât cea stabilită de către medicul legist.

Astfel, facem mențiunea că în noțiunea de recuperare medicală se include atât perioada efectivă în care o persoană are nevoie de sprijinul cadrelor medicale cât și perioada în care victima trebuie să parcurgă singură o serie de tratamente în vederea recuperării.

După cum rezulta din toate înscrisurile medicale atașate dosarului, reclamanta a efectuat terapie de recuperare în spital pe perioada internării, a efectuat ședințe de fizioterapie și a continuat, pe toata perioada ulterioară, gimnastică de recuperare inițiată în spital, însă acasă.

Cu toate acestea, nici până în prezent durerile victimei nu au încetat, de curând fiind internată din nou pentru extragerea materialelor metalice inserate cu ocazia primelor intervenții chirurgicale.

În ceea ce privește ședințele de consiliere psihologică, resursele financiare ale reclamantelor nu le-au permis acestora să beneficieze de un astfel de tratament, victimele sprijinindu-se reciproc și fiind sprijinite și de rudele mai apropiate.

De asemenea, în urma leziunilor deosebit de grave pentru care a necesitat 150 de zile de îngrijiri medico-legale, victima A. nu s-a recuperat complet nici până în prezent, fapt ce amplifică sentimentul de insecuritate psihică resimțit.

Pentru a face dovada acestui aspect, au arătat că în perioada 21.02-27.03.2018, deci mai bine de 3 ani de la producerea accidentului, reclamanta A. a fost internată în spital ca urmare a complicațiilor apărute cu privire la dispozitivele protetice, implanturile și grefele ortopedice interne, dispozitive montate cu ocazia intervențiilor chirurgicale efectuate în anul 2015, după cum rezultă din documentele medicale anexate.

Totodată, este evident că victima, imobilizată la pat timp de mai multe luni, a fost privată de o viață normală, neputându-și îngriji copiii și rămânând la sprijinul și mila celor dragi pentru a supraviețui, accidentul rutier ducând la autoexcluderea socială a acesteia.

În ceea ce o privește pe victima B., deși a necesitat doar un număr de 9 zile de îngrijiri medicale, aceasta a rămas puternic marcată de faptul că în noaptea de înviere a fost izbită de corpul mamei sale luat pe capotă de către șofer, fapt ce i-a provocat acesteia o puternică traumă emoțională, greu de depășit pentru o tânără de numai 14 ani.

În ceea ce privește motivarea sentinței recurate, nicăieri în Legea nr. 213/2015 nu se prevede că sumele ce urmează a fi acordate se circumscriu unor praguri valorice în funcție de numărul de zile de îngrijiri medicale, praguri care nu au nicio logică juridică, procedându-se astfel la o discriminare negativă între persoanele care au suferit 59 de zile de îngrijiri medicale și persoanele care au suferit 60 de zile, discriminare care nu are niciun fundament, pragul necesar reținerii unei infracțiuni fiind de 90 de zile de îngrijiri, potrivit Noului C. pen. intrat în vigoare în anul 2014.

Această procedură internă a pârâtei nu este opozabilă victimelor, întrucât potrivit legii asigurărilor, daunele morale se stabilesc pe baza legislației și jurisprudenței din România, dispoziție care nu poate fi eludată de către FGA prin emiterea unei decizii interne.

Mai mult decât atât, respectiva procedură internă de acordare a despăgubirilor reprezintă o procedura exclusiv amiabilă, instanțele judecătorești nefiind ținute de aceasta și având obligația să procedeze la o analiză proprie a prejudiciului moral cauzat victimelor.

De asemenea, instanța de fond își motivează în mod eronat hotărârea, arătând că pentru victime a fost acordată de către pârâtă suma de 150 RON/zi îngrijire medico-legală, raportat la practica societății de asigurări C. în anii 2011-2012 (judecata s-a efectuat în anul 2018), societate de asigurări a cărei practică abuzivă a dus la falimentul și dizolvarea acesteia.

În realitate, instanța de fond probabil că nu a lecturat întrutotul dosarul, întrucât pentru reclamanta A. a fost acordată suma de 600 RON/zi (300 RON/zi ca urmare a culpei comune), iar pentru reclamanta B. suma de 250 RON/zi de îngrijire (125 RON/zi ca urmare a culpei comune), ceea ce înseamnă ca în măsura în care FGA ar fi acordat suma de 150 RON/zi și pentru cele doua reclamante, demersul judiciar ar fi fost inutil, percepția instanței fiind aceea ca suma de 150 RON/zi de îngrijire este suficientă pentru repararea unui astfel de prejudiciu.

Totodată, instanța de fond a ignorat în mod deplin declarația martorului audiat la ultimul termen de judecată, arătând sumar faptul că reclamantele au făcut "aprecieri generale" cu privire la prejudiciul moral suferit și în acest fel nu se justifică o compensare suplimentară.

În ceea ce privește culpa producerii accidentului rutier, stabilirea unei proporții de 50% în sarcina victimelor este excesivă prin raportare la circumstanțele producerii accidentului, conducătorul auto având obligația de a circula cu o viteză legală și de a nu pune în pericol viața altor persoane prin acțiunile sale.

Cu toate acestea, chiar și daca s-ar reține acest procent, media jurisprudenței recente în România este de 1.500 de RON/zi îngrijire medico-legala, ceea ce ar duce, la un cuantum de 750 RON/zi îngrijire corespunzător culpei victimei, cuantum care nu a fost respectat.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 18.03.2019, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Verificând sentința recurată, prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., căruia se circumscriu criticile de nelegalitate formulate de recurente, Înalta Curte reține următoarele:

Se reține că recurentele-reclamante au criticat, exclusiv, cuantumul daunelor morale acordate și care în opinia acestora nu reflectă suferința fizică și psihică cauzată de leziunile suferite și de sechelele traumatice.

Dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru evaluarea prejudiciului moral. Așadar, problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale, ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată, include o doză de aproximare, dar are la bază o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

Totodată, instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

Principiul care se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei - aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție - o categorie juridică cu caracter special, ea trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei, deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire a victimei.

Înalta Curte constată că stabilirea cuantumului daunelor morale nu poate fi realizată prin raportare la parametri exacți, astfel că determinarea acestui cuantum implică o marjă de apreciere a autorității învestite cu cererea petentului, ce poate fi analizată în concret prin prisma consecințelor negative suferite de cel vătămat în plan fizic și/sau psihic, precum și de importanța valorilor sociale lezate, măsura în care au fost lezate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării.

Așadar, în lipsa unor criterii și limite legale, intimatul-pârât a stabilit corect cuantumul daunelor morale, raportându-se, la un criteriu obiectiv și rezonabil, respectiv zilele de îngrijiri medicale.

În mod evident, nu se poate pretinde că acordarea de despăgubiri morale, oricare ar fi cuantumul acestora, este în măsură să conducă la înlăturarea suferinței produse recurentelor-reclamante urmare a producerii evenimentului rutier, o asemenea suferință suportată ca urmare a recuperării fizice îndelungate, neputând fi cuantificată în bani. Ceea ce se intenționează prin acordarea daunelor morale este în primul rând recunoașterea caracterului vătămător al faptei, precum și recunoașterea faptului că aceasta a fost de natură a produce persoanelor vătămate, suferințe psihice/emoționale imposibil de cuantificat.

Așadar, scopul acordării daunelor morale este acela de a oferi o compensație persoanelor vătămate pentru pierderea suferită, fără a avea pretenția însă ca despăgubirile morale să înlăture integral urmările faptei cauzatoare de prejudicii, acesta fiind motivul pentru care regulile de evaluare a cuantumului acestora este diferit de modalitatea de stabilire a daunelor materiale.

De asemenea, se reține că în procedura de evaluare a despăgubirilor morale, intimatul-pârât F.G.A. s-a raportat la "Procedura de soluționare pe cale amiabilă a pretențiilor pecuniare (morale și materiale) izvorâte din cazuri de vătămări corporale și decese", care reprezintă o procedură internă validată de asigurătorul C. S.A. și folosită în prezent de lichidatorul judiciar în analiza cererilor de creanță formulate de creditori pentru înscrierea la masa credală, dat fiind că nu există dispoziții legale exprese cu privire la modalitatea în care trebuie evaluat cuantumul despăgubirilor morale, iar această procedură utilizată de intimatul-pârât F.G.A. în evaluarea daunelor morale reprezintă un criteriu obiectiv de evaluare a prejudiciului, în condițiile în care a fost elaborată inclusiv prin raportare la evoluția practicii judiciare în materie.

Înalta Curte are în vedere în acest sens și faptul că intimatul-pârât F.G.A. nu este chemat să repare prejudiciul suferit de reclamant în locul asiguratorului care a intrat în insolvență, ci este chemat în nume propriu, în scop de garantare a persoanelor prejudiciate de intrarea în insolvență a asiguratorului asupra faptului că acestea vor fi despăgubite.

Pe cale de consecință, Înalta Curte va reține că nu are loc o înlocuire a debitorului obligației de plată a despăgubirii cu un nou debitor, ca urmare a intrării primului în faliment, ci la momentul deschiderii procedurii iau naștere în patrimoniul reclamantului și al pârâtului, în temeiul Legii nr. 215/2015, dreptul și obligația corelativă de garantare a despăgubirii, care însă poate fi plafonată de legiuitor și a cărei executare este supusă, din punct de vedere procedural, unor norme speciale, derogatorii.

În acest sens, prezintă relevanță dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora:

"Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5".

Rezultă așadar, din textul legii, că în aplicarea dispozițiilor legale, intimatul-pârât F.G.A. are dreptul de a stabili proceduri interne privind modul de cuantificare a daunelor morale și, dat fiind că aceste proceduri reprezintă rezultatul cercetării jurisprudenței în materie, Înalta Curte apreciază că "Procedura de soluționare pe cale amiabilă a pretențiilor pecuniare (morale și materiale) izvorâte din cazuri de vătămări corporale și decese", care reprezintă o procedură internă validată de asigurătorul C. S.A. și folosită în prezent de lichidatorul judiciar în analiza cererilor de creanță formulate de creditori pentru înscrierea la masa credală, reprezintă criterii obiective în stabilirea cuantumului daunelor morale.

Înalta Curte reține că, raportat la practica societății C. S.A. la nivelul anilor 2011-2012, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, ținând cont și de particularitățile speței, a acordat pentru reclamanta A. suma de 600 RON/zi (300 RON/zi ca urmare a culpei comune), iar pentru reclamanta B. suma de 250 RON/zi de îngrijire (125 RON/zi ca urmare a culpei comune).

Așadar, nu pot fi avute în vedere criticile recurentelor-reclamante potrivit cărora despăgubirile acordate cu titlu de daune morale au fost stabilite de către intimatul-pârât Fondul de Garantare al Asiguraților făcându-se abstracție de jurisprudența și practica în materie, iar considerentele sentinței recurate, sub acest aspect, ar fi nesusținute de dovezile administrate în cauză și de practica judiciară în domeniu, cu atât mai mult cu cât modul de stabilire a acestora nu a fost exercitat discreționar, ci în baza unor reguli concrete, cu aplicabilitate generală, ce asigură respectarea unui tratament egal și nediscriminatoriu față de orice creditor de asigurare.

Totodată, Înalta Curte reține că scopul acordării daunelor morale constă în realizarea, în primul rând a unei satisfacții morale, pentru suferințe de același ordin, iar nu a unei satisfacții patrimoniale, iar spre deosebire de despăgubirile materiale, care se stabilesc pe bază de probe directe, despăgubirile pentru daunele morale se stabilesc pe baza evaluării instanței de judecată.

Este o certitudine faptul că leziunile cauzate persoanei vătămate și intervențiile chirurgicale suferite de aceasta în vederea recuperării sale au produs o suferință fizică și psihică considerabilă și au împiedicat-o să-și desfășoare viața cotidiană în aceleași condiții ca și înainte de accident.

Însă, așa cum s-a arătat mai sus, instanța de fond a avut în vedere criteriile de apreciere a daunelor morale, așa cum au fost dezvoltate în jurisprudența instanțelor naționale și europene și în doctrină, cu trimitere la dispozițiile legale mai sus citate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurenții-reclamanți A. și B. prin reprezentant legal A. împotriva sentinței civile nr. 4570 din 9 noiembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 iunie 2021.