ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3011/2021

Ședința publică din data de 20 mai 2021

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 08.03.2019, sub nr. x/2019, reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, au solicitat anularea Deciziei nr. 18964/11.02.2019, obligarea pârâtei la plata sumelor de bani solicitate prin cererea formulată la data de 05.10.2018, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

Prin sentința nr. 360 din 10 iulie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis cererea de sesizare, a fost sesizată Curtea Constituțională a României cu excepția de neconstituționale a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 în raport de prevederile art. 50 și art. 53 din Constituția României, a fost respinsă contestația formulată de reclamanții A., B. Și C., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 360 din 10 iulie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanții A., B., C., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

În opinia recurenților, în mod nelegal instanța a procedat la judecarea pe fond a cauzei în timp ce a reținut că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate. Instanța a admis cererea de sesizare și a trimis cererea la Curtea Constituțională.

Apreciază recurenta că în aceste condiții se impunea suspendarea judecării cauzei în baza dispozițiilor art. 413 pct. 1 C. proc. civ. deoarece de modul de soluționare a excepției de neconstituționalitate depinde soluția pe fond a cauzei.

Recurenta mai susține că, în mod nelegal instanța a respins acțiunea sub aspectul acordării despăgubirilor acordate prin Decizia nr. 156/09.02.2017 a Curții de Apel Bacău reprezentând daune materiale și morale precum și a despăgubirilor periodice pe considerentul că s-a făcut în limita sumei admise de lege.

Precizează recurenta că, instanța de fond nu putea în același timp să se pronunțe în mod contradictoriu și pe admiterea în principiu a sesizării Curții Constituționale și pe fondul cauzei, în funcție de modul de soluționare a excepției de neconstituționalitate se putea concluziona dacă se menține plafonul de 450.000 RON sau dacă acest plafon poate fi depășit.

În acest context, recurenta a solicitat suspendarea judecării recursului până la soluționarea excepției de neconstituționalitate.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanți este nefondat, reținând următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, în ceea ce privește cererea de suspendare a judecării recursului până la soluționarea excepției de neconstituționalitate, formulată de recurenții-reclamanți, instanța de control juudiciar urmează a o respinge în considerarea următoarelor argumente.

Lipsa unei dispoziții procesuale exprese în sensul suspendării judecății cauzei în cazul admiterii cererii de sesizare a instanței de contencios constituțional cu excepția de neconstitutionalitate, precum și abrogarea art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, care prevedea suspendarea de drept a judecății cauzei în intervalul de soluționare a excepției de neconstitutionalitate, relevă intenția legiuitorului, manifestată în noile reglementări, de a nu impune cu caracter obligatoriu, imperativ, de drept, luarea de către judecător a unei asemenea măsuri.

Prin urmare, instanța de fond a apreciat în mod corect faptul că în cauză nu există o dispoziție legală care să impună suspendarea de drept a cauzei.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că recurenții au invocat formal dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, fără a dezvolta veritabile critici.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit acestuia, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

Astfel, prin cererea de plată nr. x/07.04.2017, recurenții-reclamanți au solicitat să fie despăgubiți din fondurile fondului cu suma de 2.733103 RON, depunând în susținerea pretențiilor sentința penală nr. 602/25.04.2016, pronunțată de Judecătoria Bacău în dosarul nr. x/2015 și Decizia 156/09.02.2017 a Curții de Apel Bacău, prin care s-a stabilit în favoarea reclamantei A. suma de 417.603 RON reprezentând despăgubiri materiale, suma de 2.300.000 RON reprezentând daune morale, suma egală cu salariul mediu net, cu titlu de prestație periodică, începând cu data de 05.08.2018 (când partea civilă împlinește 18 ani) și 6000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, sume stabilite în sarcina asigurătorului de răspundere civilă aflat în faliment.

Această cerere de plată a fost admisă la plată în limita sumei de 450.000 RON, respectiv a plafonului de garantare prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015, iar plata s-a făcut la data de 04.07.2017 cu O.P. nr. x/04.07.2017.

La data de 05.10.2018 recurenții-reclamanți au depus încă o cerere de plată, prin care au solicitat diferența între suma solicitată inițial prin cererea de plată nr. x/07.04.2017, respectiv 2.733103 RON și suma plătită de FGA, respectiv 450.000 RON, considerând că a rămas de achitat aproximativ 2.300.00 RON, precum și prestația periodică lunară, învederând că recurentei-reclamante A. i s-a eliberat și certificat de încadrare în grad handicap grav cu asistent medical permanent.

În soluționarea acestei cereri de plată a fost emisă Decizia nr. 18964/11.02.2019, contestată în prezenta cauză, prin care s-a respins cererea de plată, reținându-se, pe de o parte, tardivitatea depunerii acesteia, iar pe de altă parte, faptul că recurentei-reclamante A. i-a fost achitată, la data de 04.07.2017, suma de 450.000 RON, sumă ce reprezintă limita prevăzută de Legea nr. 213/2015, ca urmare a cererii de plată anterioare, respectiv cea înregistrată sub nr. x/07.04.2017.

Instanța de control judiciar împărtășește soluția pronunțată de Curtea de Apel.

Astfel, potrivit prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015, "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi".

În conformitate cu art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării decizie'^ Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ."

Art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 au următorul conținut:

"Art. 4- (1) În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarea semnificație:

…

e) plafon de garantare - nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment, stabilit conform prevederilor prezentei legi."

"Art. 15 - (2) Plata de către Fond a creanțelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide și exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment."

În raport cu dispozițiile legale anterior menționate, soluția instanței de fond de respingere ca tardivă a cererii de plată, este corectă, din actele și lucrările dosarului rezultă că, deschiderea procedurii de faliment împotriva D. S.A. s-a făcut prin încheierea pronunțată la data de 03.12.2015 în dosarul nr. x/2015 de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, care a devenit definitivă la data de 28.04.2016, termen de la care încep a se calcula cele 90 zile, conform prevederilor sus amintite.

Prin urmare, având în vedere faptul că recurenții-reclamanți au solicitat diferența de plată de 2.300.000 RON, la data de 05.10.2018, în mod corect a reținut instanța de fond că cererea este tardivă, aceasta fiind formulată cu depășirea termenului de decădere de 90 zile, stabilit de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015.

În ceea ce privește soluția pronunțată de instanța de fond cu privire la cel de-al doilea motiv de respingere a cererii de plată, respectiv faptul că recurenților le-a fost deja achitată suma de 450.000 RON, fiind atins plafonul de garantare, instanța de control judiciar reține că aceasta este legală și sub acest aspect.

Introducerea de către legiuitor a plafonului maxim care se poate obține de un creditor de asigurări este justificată tocmai de nevoia de a proteja asigurații. Se impune a fi subliniat că interpretarea și aplicarea prevederilor art. art. 4 alin. (1) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 trebuie să corespundă intenției reale a legiuitorului de a reglementa raporturile juridice născute urmare declanșării procedurii de faliment a asigurătorului, în acord cu interesul public avut în vedere, și anume protejarea asiguraților, prin acoperirea în mod egal a creanțelor de asigurări deținute împotriva asigurătorului în faliment, până la concurența sumei de 450.000 RON, iar nu prin garantarea plății integrale a tuturor creanțelor de asigurări.

În acest sens, la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 se prevede expres că "Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător".

Nu se poate invoca de către recurenți faptul că Legea nr. 213/2015 nu garantează realizarea integrală a creanței câtă vreme aceștia au dreptul de a se înscrie la masa credală a asigurătorului în faliment. Astfel, eventuala diferență neplătită de către F.G.A. poate fi cerută din averea debitoarei D., astfel cum se prevede la art. 17 din Legea nr. 213/2015.

Instanța de control judiciar are în vedere că limitarea introdusă prin intermediul plafonului de garantare are un caracter obiectiv și este proporțională cu scopul legitim urmărit și anume, protejarea persoanelor aflate în nevoie, având în vedere că nu există suficiente fonduri sau nu ar putea exista suficiente fonduri pentru a despăgubi integral toate persoanele aflate în aceeași situație, fără a periclita funcționarea statului și a serviciilor sale.

Totodată, limitarea acoperirii daunelor din Fond la un plafon de garantare maxim este susținută și de împrejurarea că FGA nu preia funcțiile unui asigurător, acesta reprezentând doar un ultim resort (o ultima sursă) de acoperire a despăgubirilor pentru creditorii de asigurări a unei societăți de asigurare în faliment.

În acest sens, sunt și dispozițiile prevăzute de art. 9 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2015.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A., B., C..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a judecării recursului până la soluționarea excepției de neconstituționalitate, formulată de recurenții-reclamanți.

Respinge recursul formulat de A., B., C. împotriva sentinței nr. 360 din 10 iulie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 20 mai 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.