ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3083/2023

Ședința publică din data de 8 iunie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 13.04.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a formulat contestație împotriva deciziei nr. 25861/23.03.2021 emise de pârât, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea în parte a deciziei menționate și obligarea pârâtului la plata sumei de 1198,33 RON reprezentând penalități de întârziere, precum și la plata cheltuielilor de judecată generate de soluționarea prezentului litigiu.

Prin sentința nr. 300 din 21 februarie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția tardivității formulării contestației și a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Împotriva sentinței nr. 300 din 21 februarie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și rejudecarea cauzei pe fond, cu consecința admiterii contestației formulate împotriva deciziei nr. 25861/23.03.2021 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților și obligării pârâtului la plata sumei de 1.198,33 RON, solicitate cu titlu de penalități de întârziere, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea recursului a susținut, în contextul prezentării stării de fapt și a soluției pronunțate de prima instanță, că sentința cuprinde considerente netemeinice și nelegale.

Sub un prim aspect, a susținut că sentința a fost pronunțată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 29/2020 cu privire la dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. În opinia sa, valorificând dezlegările date prin considerentele de la pct. 122-127 din decizie, se poate observa că enumerarea făcută în teza a doua a textului este pur exemplificativă și că reprezintă creanțe de asigurare orice sume datorate creditorilor de asigurare în baza unui contract de asigurare.

A considerat, față de aspectele reținute în paragrafele evocate, că rămâne de stabilit dacă penalitățile de întârziere sunt datorate de asigurătorul aflat în faliment în baza contractului de asigurare (caz în care reprezintă creanțe de asigurări), sau dacă nu sunt datorate în baza contractului de asigurare (caz în care nu reprezintă creanțe de asigurări). În acest sens, a considerat că este evident că penalitățile de întârziere sunt datorate în baza contractului de asigurare, iar nu de persoana în raport de a cărei culpă au fost generate aceste penalități, întrucât criteriul în funcție de care se califică o sumă ca fiind creanță de asigurare este reprezentat de izvorul creanței, iar nu de persoana aflată în culpă.

Sub un al doilea aspect, a susținut recurenta, sentința de fond a fost dată cu încălcarea art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, precum și a art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în dezvoltarea acestei critici arătând că instanța de fond a soluționat cauza fără a ține cont de existența contractelor obligatorii cu conținut legal și a caracteristicilor acestui tip de contracte. În opinia părții, este eronat argumentul potrivit căruia penalitățile de întârziere datorate de asigurătorul în faliment nu au la bază un contract de asigurare, ci sunt generate de atitudinea culpabilă a acestui asigurător, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent, fiind în contradicție cu art. 3 din Legea nr. 136/1995 și art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, care stabilesc că asigurarea RCA este un contract obligatoriu, al cărui conținut este reglementat prin lege.

În plus, citând art. 3 din Legea nr. 136/1995 și art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, a precizat că, potrivit acestora, conținutul contractului de asigurare RCA este stabilit prin dispozițiile Legii nr. 136/1995 și prin cele din Norma menționată, iar la art. 15-37 cuprinse în Titlul III din Normă - Contractul de asigurare, sunt menționate toate drepturile și obligațiile ce formează conținutul contractului de asigurare RCA, prezentând relevanță, de asemenea, art. 26 alin. (1) lit. d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 privind obligația de plată a despăgubirilor morale și materiale și a cheltuielilor de judecată, precum și art. 37 alin. (1) din aceeași Normă privind obligația de plată a penalităților de întârziere.

În concluzie, a solicitat a se observa că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3), art. 26 alin. (1) și art. 37 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, instanța de fond reținând în mod greșit faptul că penalitățile de întârziere nu ar rezulta din cuprinsul unui contract de asigurare.

De asemenea, independent de existența sau inexistența unei culpe, aceste categorii de creanțe sunt reglementate prin contractul de asigurare RCA și tocmai de aceea reprezintă creanțe de asigurare. De altfel, din cuprinsul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 ce cuprinde definiția creanței de asigurare și din care rezultă criteriul de încadrare a unei creanțe în categoria creanțelor de asigurare, nu reiese că se referă la o eventuală culpă sau la lipsa de culpă a asigurătorului aflat în faliment, neprevăzându-se că reprezintă creanțe de asigurare doar acele creanțe în legătură cu care nu se constată o culpă a asigurătorului aflat în faliment. Cu toate acestea, instanța de fond a calificat penalitățile de întârziere ca nefiind creanțe de asigurare pentru motivul că ar fi fost generate de conduita culpabilă a asigurătorului, schimbând criteriul de calificare prevăzut de lege și validat de Înalta Curte prin decizia nr. 29/2020, ca suma să fie datorată în baza unui contract de asigurare, faptul că penalitățile de întârziere nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare, fiind un accesoriu, neputând conduce la concluzia că ar fi datorate în baza contractului de asigurare RCA.

Nelegalitatea hotărârii atacate a fost susținută și din perspectiva încălcării art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, din interpretarea căruia rezultă că FGA poate plăti din disponibilitățile sale dobânzi și cheltuieli și că, ulterior, se poate subroga în drepturile creditorilor plătiți prin înscrierea acestor sume la masa credală. Conform art. 2210 din C. civ., subrogarea se întemeiază pe o culpă a terțului, în speță a asigurătorului aflat în faliment, iar nu pe culpa celui care se subrogă, o eventuală culpă a celui care dorește să se subroge fiind de natură a înlătura de la aplicare întreaga instituție a subrogării.

Concluzionând, a afirmat că art. 18 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/2015 se referă la dobânzi sau cheltuieli pe care Fondul le-a plătit din culpa asigurătorului aflat în faliment, iar nu din culpa proprie. Altfel spus, art. 18 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/2015 se referă în mod expres la posibilitatea Fondului de a plăti sume ce reprezintă dobânzi sau cheltuieli de judecată. Ca atare, dacă poate plăti dobânzi aferente despăgubirilor principale, poate plăti și penalități de întârziere.

În final a menționat că, odată stabilit faptul că penalitățile de întârziere își au sursa în contractul de asigurare RCA și că reprezintă creanțe de asigurare în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, nu există niciun motiv justificat pentru care Fondul să refuze plata acestor sume.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 22.06.2022, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței de fond ca temeinică și legală. În principal, contrar susținerilor recurentei, a arătat că Decizia ÎCCJ nr. 29/2020 nu este aplicabilă în speță, iar în combaterea celorlalte motive de recurs a susținut, în esență, că legea de organizare a Fondului nu prevede preluarea de către acesta a datoriilor societății de asigurare și nici posibilitatea plății penalităților.

De asemenea, pentru a fi îndeplinite condițiile prevăzute de lege și a se putea recupera sumele solicitate din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților, este necesar ca acestea să rezulte în mod direct dintr-un contract de asigurare, respectiv să fie o despăgubire, indemnizație sau primă, condiție neîndeplinită de penalitățile de întârziere.

II. Soluția instanței de recurs.

Analizând sentința recurată prin prisma criticilor invocate de recurenta-reclamantă, și a apărărilor formulate prin întâmpinare de intimatul-pârât, raportat la dispozițiile legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat și îl va respinge pentru considerentele ce succed.

1.1. Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă a invocat în susținerea recursului formulat, în primul rând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În acest sens este de observat că recurenta a invocat în mod formal motivul de casare reglementat de dispozițiile legale invocate, în dezvoltarea cererii de recurs nefiind identificate argumente de ordin critic care să poată fi subsumate acestui text, iar instanța de recurs se află în imposibilitate de a efectua un control de legalitate a sentinței recurate din această perspectivă. Astfel, din dezvoltarea argumentelor expuse în cererea de recurs reiese că partea nu a arătat în mod concret, punctual, motivele pe care hotărârea de fond ar fi trebuit să se întemeieze, motivele contradictorii sau străine de natura cauzei pe care le-ar cuprinde sentința de fond, neindicându-se astfel care dintre ipotezele cazului de casare invocat, ce vizează nemotivarea hotărârii, este întrunită în speță.

Or, în condițiile în care recurenta a invocat exclusiv în mod formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., neformulând critici care să se circumscrie acestor prevederi legale, este evident că nemulțumirea părții cu privire la soluția adoptată de instanța de fond și simpla indicare a acestui temei legal nu pot echivala cu motivarea cererii de recurs sub acest aspect, nefiind posibilă realizarea unui control de legalitate a sentinței recurate din perspectiva reliefată.

În concluzie, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat, ipoteza că hotărârea recurată ar fi nemotivată nefiind susținută și demonstrată în cauză.

1.2. Potrivit celui de-al doilea motiv de recurs invocat de recurenta-reclamantă, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, după cum se va arăta în cele ce urmează.

Din perspectiva incidenței motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că sentința atacată a fost pronunțată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 29/2020, cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, precum și a dispozițiilor cuprinse la art. 4 alin. (1) lit. a) și art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților.

În esență, chestiunea supusă analizei și asupra căreia părțile au opinii contrare vizează penalitățile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări și se referă la faptul că acestea reprezintă sau nu creanțe din asigurări în sensul Normei aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011 și al Legii nr. 213/2015 și dacă sunt sau nu izvorâte din contractul de asigurare.

În opinia recurentei-reclamante, penalitățile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări reprezintă creanțe din asigurări, în sensul Normei amintite și al Legii nr. 213/2015, rezultând în mod expres din contractul de asigurare RCA.

În schimb, intimatul-pârât a solicitat să se constate că penalitățile de întârziere solicitate nu își au sursa într-un contract de asigurare și nu reprezintă creanțe de asigurări, neputând fi achitate din disponibilitățile Fondului. Totodată, a considerat că legea de organizare a Fondului nu prevede preluarea datoriilor societății de asigurare și nici posibilitatea plății penalităților de către Fondul de Garantare a Asiguraților. În concluzie, pentru a fi îndeplinite condițiile prevăzute de lege și a se putea recupera sumele solicitate din disponibilitățile sale, a considerat că este necesar ca suma să rezulte în mod direct dintr-un contract de asigurare, respectiv să fie o despăgubire, indemnizație sau primă, condiție neîndeplinită de penalitățile de întârziere solicitate, sancțiunea plății acestora survenind în urma altor raporturi juridice față de faptul juridic de asigurare ce implică în mod necesar culpa asigurătorului.

Prima instanță a validat raționamentul intimatului-pârât reținând, în esență, că Fondul de Garantare a Asiguraților protejează creditorii de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, fără să poată fi obligat la plata actualizărilor creanțelor pe care asigurătorii Casco le-au recuperat de la asigurătorul RCA înainte de insolvență sau penalitățile stabilite de instanțe împotriva asigurătorului RCA, întrucât nu din culpa FGA s-au realizat aceste cheltuieli ori întârzieri.

Prin urmare, a considerat că din fondurile pârâtului nu se pot achita alte sume, cu un alt titlu decât despăgubiri sau indemnizații care rezultă din contractele de asigurare, Legea nr. 213/2015 limitând în mod expres tipul de pretenții care pot fi satisfăcute, respectiv creanțe de asigurări în termenii strict definiți de prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din lege.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de control judiciar constată că prima instanță a pronunțat hotărârea cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materie, raportat la situația de fapt stabilită, soluție pe care o adoptă ca atare, răspunzând criticilor invocate prin argumente comune, în funcție de finalitatea lor concretă.

Articolul 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 definește creanțele de asigurări ca fiind"creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și primele datorate de către societatea de asigurare sau reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv:"creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri sau indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

În același sens, conform dispozițiilor art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE, creanța de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asigurați, deținători de polițe de asigurare, beneficiari sau oricărei părți vătămate având drept direct de acțiune împotriva întreprinderii de asigurare și care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operațiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) și c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute.

Pornind de la aceste repere legislative, Înalta Curte reține că penalitățile de întârziere aferente daunelor materiale, inclusiv cheltuielile de judecată stabilite în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare ce ulterior a intrat în faliment, nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 și nu rezultă din contractul de asigurare, ci despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asigurătorului, iar cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească este diferită, fiind întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și art. 1350 din C. civ.

Din interpretarea normelor legale ce definesc noțiunea de creanță de asigurări rezultă indubitabil că legiuitorul a înțeles să prevadă aceste definiții pentru a o circumscrie ipotezei speciale a falimentului unui asigurător, similar art. 5 din Legea nr. 85/2014, situația astfel reglementată aplicându-se cu prioritate.

Într-adevăr, conform art. 9 și art. 17 din Norma ASF nr. 16/2015, Fondul de Garantare a Asiguraților nu preia funcțiile unui asigurător față de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, deoarece acesta a fost constituit cu un scop specific în mod clar determinat, astfel că, după data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment pronunțate împotriva unei societăți de asigurare aflate în insolvență, acesta nu preia obligațiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule.

În egală măsură, Înalta Curte reține că la articolul 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 legiuitorul a reglementat rolul Fondului, acesta statuând în sensul că FGA "Garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

În concluzie, art. 2 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 fac referire la despăgubiri sau indemnizații, respectiv la prime datorate, corespunzătoare celor reglementate la art. 26 alin. (1) lit. a)-d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, norme cu privire la care Înalta Curte reține că nu pot fi interpretate în mod extensiv.

Pe de altă parte, este de observat că art. 2214 din C. civ. prevede că: " În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite", din interpretarea acestor dispoziții rezultând că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. Altfel spus, finalitatea constituirii Fondului de Garantare a Asiguraților este aceea de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un fundament legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăților de asigurare și, implicit, pentru a putea fi obligat și la plata penalităților de întârziere.

În realitate, din interpretarea Legii nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci, tocmai dispozițiile actului normativ menționat, în aplicarea cărora este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor sau despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale daunelor interese moratorii, penalităților de întârziere sau cheltuielilor de judecată, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent.

În sprijinul acestei concluzii urmează a fi reținute și dispozițiile art. 1535 din C. civ. care prevăd că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancțiunile în discuție constând în penalități de întârziere aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri.

Așa fiind, reiese că raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă și asigurătorul B. S.A. produce efecte numai între aceste părți, conform dispozițiilor art. 1280 C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995.

În egală măsură, Înalta Curte reține că activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma ASF nr. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege aplicabile societăților de asigurare, respectiv cele referitoare la penalitățile de întârziere, întrucât acestea nu se referă la modalități de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din Norma nr. 16/2015, nici Legea nr. 213/2015 și nici Norma amintită neprevăzând posibilitatea obligării Fondului la plata penalităților de întârziere în situația în care asigurătorul nu și-a îndeplinit obligațiile.

În speță, în analiza sumei solicitate la plată, intimatul-pârât a reținut în mod corect că nu este întemeiată cererea de acordare a sumelor reprezentând penalități de întârziere, câtă vreme nu reprezintă creanțe de asigurare, ci au o altă cauză juridică decât contractul de asigurare (care presupune asigurarea contra cost a riscului asigurat), fiind obligații civile ce rezultă din comportamentul culpabil al societății de asigurare ce pot fi valorificate de recurentă în procedura de faliment, potrivit Legii nr. 85/2014. Aceasta, întrucât art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și cheltuielile de judecată la care însuși FGA poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la penalitățile de întârziere stabilite în sarcina asigurătorului falit.

În concluzie, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu se interpretează în sensul că recunoaște caracterul de creanță de asigurări și penalităților de întârziere, deoarece această noțiune se determină, așa cum în mod just a reținut și prima instanță, prin raportare la normele legale cuprinse la art. 3 alin. (1) lit. i) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, care o reglementează în mod expres.

Cum Fondul de Garantare a Asiguraților nu este succesorul B. S.A., nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, criticile formulate de recurentă din perspectiva încălcării art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 și invocarea în acest sens a instituției subrogării reglementate la art. 2210 din C. civ. fiind, ca atare, nefondate.

Referitor la invocarea în cauză a considerentelor de la pct. 122-127 ale Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanța de control judiciar reține, în acord cu judecătorul fondului, că sunt lipsite de fundament criticile părții întemeiate pe încălcarea acestor prevederi obligatorii.

Din considerentele deciziei evocate nu rezultă că instanța supremă a stabilit natura de creanțe de asigurări, în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, a penalităților de întârziere, ci, doar a constatat că, în cuprinsul definiției date noțiunii de creanță de asigurare, legiuitorul a folosit, inițial, termenul la plural, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări", înțelegând să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalitățile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care unește aceste creanțe și care impune să fie tratate ca fiind una singură, și anume contractul de asigurare.

Această ipoteză, așa cum s-a precizat, nu se verifică în speță, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015. În concluzie, recunoașterea calității de creanțe de asigurări este condiționată de împrejurarea ca despăgubirile solicitate de asigurător și achitate de FGA să izvorască din contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală.

Or, în cazul penalităților de întârziere solicitate de reclamantă nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 4 din Legea nr. 213/2015, fiind vorba despre un drept de creanță izvorât din comportamentul ilicit al asigurătorului, respectiv din nerespectarea obligației de plată și din litigiul generat de o astfel de conduită, ambele născând drepturi și obligații extrinseci contractului de asigurare și numai între părțile raportului juridic generat de fapta culpabilă a asigurătorului aflat în faliment.

În plus, se reține că legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, rezultând că reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului și a altor obligații decât cele prevăzute în mod expres de legea specială aplicabilă în materie, penalitățile de întârziere nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanței de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligația să le plătească din disponibilitățile sale.

În consecință, Înalta Curte constată că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a deciziei nr. 25861/23.03.2021 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, prima instanță apreciind în mod corect că penalitățile de întârziere solicitate de reclamantă nu reprezintă creanțe de asigurare și nu își au temeiul în contractul de asigurare, caracterul accesoriu al acestora fiind stipulat în Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 și nu în mod direct în contractul de asigurare, argumentele expuse de recurenta-reclamantă în recurs nefiind în măsură să atragă casarea sentinței de fond, aceasta fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor legale aplicabile în speță.

Cât privește solicitarea din cererea de recurs referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces, Înalta Curte reține, pe de o parte, că partea nu a depus dovezi ale efectuării acestora, nu a indicat cuantumul cheltuielilor și nu a precizat în ce constau, conform art. 451 alin. (1) din C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că raportat la modul de soluționare a recursului, ce urmează a fi respins ca nefondat, nu sunt îndeplinite cerințele art. 453 alin. (1) din același cod pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate, recurenta-reclamantă fiind partea care a pierdut procesul.

Pentru considerentele arătate la pct. II.1 din prezenta decizie, nefiind întrunite motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din același Cod, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul și va menține sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței nr. 300 din 21 februarie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 8 iunie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.