ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1079/2022

Ședința publică din data de 24 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 11.11.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea în parte a Deciziei nr. 24581 din 19.10.2020, și obligarea pârâtului la plata sumelor de 4.546,95 RON reprezentând penalități de întârziere și 941,95 RON reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin sentința civilă nr. 11539/2015, pronunțată de Judecătoria sector 3 București în dosarul nr. x/2014; precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată generate de soluționarea prezentului litigiu.

Prin sentința civilă nr. 263 din data de 5 martie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 263 din 5 martie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

A solicitat admiterea cererii de recurs și anularea sau modificarea în tot a hotărârii recurate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și obligării pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata sumelor de 4.546,95 RON reprezentând penalități de întârziere și 941,95 RON reprezentând cheltuieli de judecată, sume ce au fost acordate prin sentința civilă nr. 11539/2015 pronunțată de Judecătoria sector 3 București în dosarul nr. x/2014, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată efectuate în fața instanței de fond și în recurs.

3.1. În dezvoltarea recursului promovat recurenta-reclamantă a susținut, în primul rând, că hotărârea recurată este dată cu încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din același act normativ.

Astfel, a arătat că hotărârea recurată nu cuprinde o motivare proprie, care să prezinte o analiză completă și nemijlocită a problemelor de drept ridicate în speță, din care părțile să fie convinse că "s-a făcut dreptate" și că s-au examinat toate probele administrate. Or, refuzul instanței de fond de a răspunde cu privire la chestiunile esențiale ridicate în cauză este contrar prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. raportat la art. 6 din CEDO, dispoziții care instituie obligația indicării, atât a situației de fapt reținute pe baza probelor administrate, dar și a motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, cu arătarea motivelor pentru care s-au admis și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În contextul expunerii unor considerente reținute în jurisprudența CEDO și în doctrină sub aspectul nemotivării hotărârilor judecătorești, recurenta a susținut că, deși a învederat instanței de fond că decizia Fondului de Garantare a Asiguraților, contestată în cauză, a fost emisă cu încălcarea autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 11539/2015, pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București în dosarul nr. x/2014, aceasta nu a răspuns acestor critici esențiale, pronunțând astfel o hotărâre nelegală.

A invocat sub acest aspect decizia nr. 618/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal și a susținut că, având în vedere că sumele solicitate prin cererea de plată adresată Fondului de Garantare a Asiguraților au fost deja stabilite ca fiind datorate printr-o hotărâre judecătorească definitivă, Fondul are obligația de a respecta această hotărâre, în virtutea respectării principiului securității raporturilor juridice, element fundamental al principiului preeminenței dreptului care presupune, printre altele, ca soluțiile definitive date de instanțele judecătorești să nu mai poată fi contestate.

De asemenea, a considerat că apărările referitoare la accesorialitatea penalităților de întârziere, din perspectiva dezlegărilor date de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 86/2017 prin considerentele de la pct. 59, care vizau încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, au fost ignorate de prima instanță, nefiind oferite argumente sub acest aspect, iar în referire la considerentele de la pct. 124 din Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a susținut că prima instanță a reținut în mod greșit că acestea nu sunt incidente în cauză, fără să arate în concret care sunt argumentele de natură a justifica această concluzie.

Conchizând asupra aspectelor evidențiate, a arătat că instanța de fond nu s-a preocupat de analiza apărărilor formulate de reclamantă în vederea soluționării complete și corecte a cauzei, o asemenea manieră de soluționare a cauzei fiind contrară dreptului intern și jurisprudenței CEDO, motiv pentru care a solicitat anularea hotărârii recurate pentru motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În cadrul acelorași critici de nelegalitate circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea recurată este dată cu încălcarea art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., raportat la art. 430 alin. (2) din același Cod, apreciind că aceste dispoziții legale subliniază importanța dezlegărilor date de instanța supremă chestiunilor esențiale deduse judecății prin mecanismul hotărârii prealabile și că aspectele care se bucură de caracterul obligatoriu nu se regăsesc numai în dispozitivul hotărârilor prealabile, același caracter obligatoriu revenind și considerentelor decisive care susțin și explică soluția din dispozitiv.

Astfel, deși instanța de fond a reținut că nu sunt incidente în cauză considerentele Deciziei nr. 29/2020, recurenta-reclamantă apreciază că Înalta Curte a dezlegat în mod corect și complet prin această decizie chestiunea esențială a includerii penalităților de întârziere în categoria creanțelor de asigurare, redând în cuprinsul cererii de recurs considerentele considerate relevante, aflate la paragrafele nr. 123, nr. 124, nr. 127, nr. 128 și nr. 146 din decizia menționată. Așadar, a apreciat că toate considerentele Înaltei Curți confirmă dezlegarea judicioasă cu privire la noțiunea de creanță de asigurare, care cuprinde și penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată, alături de despăgubirea/indemnizația de asigurare, fiind izvorâte din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă aflat în faliment.

Concluzionând, a arătat că hotărârea recurată este pronunțată cu încălcarea art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., ținând cont de faptul că Decizia nr. 29/2020 pronunțată pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este obligatorie sub aspectul tuturor problemelor de drept dezlegate, iar nu doar sub aspectul chestiunilor cu privire la care Înalta Curte s-a pronunțat prin dispozitiv, motiv pentru care a solicitat anularea sentinței de fond și rejudecarea cauzei cu valorificarea aspectelor tranșate în mod definitiv prin Decizia H.P. nr. 29/2020.

3.2. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a susținut, sub un prim aspect, că hotărârea recurată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2, art. 4 și art. 18 din Legea nr. 213/2015, fiind, prin urmare, nelegală din perspectiva dispozițiilor legale substanțiale greșit aplicate de prima instanță, cu consecința excluderii nejustificate a penalităților de întârziere din categoria despăgubirii/indemnizației datorate de Fondul de Garantare a Asiguraților.

Astfel, conform art. 4 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 213/2015, termenul de despăgubire/indemnizație datorată de Fondul de Garantare a Asiguraților include suma de bani plătită unui creditor de asigurare, această noțiune nefiind limitată, în opinia recurentei-reclamante, la despăgubirea/indemnizația de asigurare, susținerea conform căreia dobânzile legale și cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asigurătorului falit sunt determinate de atitudinea culpabilă a acestuia, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent, neconstituind un argument valid pentru a justifica excluderea acestor costuri din categoria creanțelor de asigurare, în acest sens fiind interpretate dispozițiile art. 18 din Legea nr. 213/2015 și nu cum în mod greșit a reținut instanța de fond.

În opinia recurentei, din interpretarea sistematică și gramaticală a prevederilor legale sus-menționate rezultă că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților garantează plata tuturor sumelor datorate de asigurătorul RCA aflat în insolvență, având în vedere că în noțiunea de despăgubire/indemnizație este inclusă suma pe care acesta o plătește fiecărui creditor de asigurare.

Așadar, contrar argumentelor instanței de fond, consideră că prevederile art. 2 alin. (1) raportat la art. 18 din Legea nr. 213/2015 conservă Fondului, nu numai dreptul de a funcționa ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, acesta având nu numai scopul protejării creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, ci și dreptul de a se subroga în toate drepturile creditorilor de asigurări la concurența sumelor pe care le-a plătit din disponibilitățile sale, și de a înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale.

Sub un al doilea aspect, recurenta-reclamantă a susținut că incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. reiese din faptul că hotărârea de fond a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Astfel, în contextul enunțării prevederilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, a arătat că argumentele primei instanțe în sensul că dobânzile legale și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări, ci, reprezintă obligații civile rezultând din comportamentul ilicit al asigurătorului B. S.A., pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanței la masa credală, sunt contrare dispozițiilor legale citate.

În acest sens a arătat că dispozițiile Normei aprobate prin ordinul CSA nr. 14/2011, în special cele cuprinse în Titlul III cu denumirea "Contractul de asigurare", reglementează conținutul contractului de asigurare RCA iar în aceste condiții, dacă despăgubirile datorate de asigurător sunt privite ca fiind creanțe izvorâte din contractul de asigurare RCA, fiind reglementate la art. 26 alin. (1) lit. a), lit. b) și lit. c) din Normă, iar nu în polița RCA emisă de asigurător, atunci și cheltuielile de judecată reglementate prin art. 26 alin. (1) lit. d) din aceeași Normă și penalitățile de întârziere reglementate prin art. 37 din același Titlu III denumit "Contractul de asigurare" din Normă, izvorăsc tot din contractul de asigurare RCA, neexistând niciun argument care să justifice o interpretare contrară.

A mai arătat recurenta-reclamantă că, deși este real că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare, această împrejurare nu reprezintă un argument veritabil pentru a conchide că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu sunt reglementate și nu își au sursa în contractul de asigurare RCA, oricare ar fi tipul sau natura unui contract, întrucât părțile au încheiat contractul în vederea realizării prestațiilor principale, iar nu în vederea plății/încasării eventualelor penalități sau cheltuielile de judecată.

Concluzionând, a solicitat instanței să observe faptul că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată sunt reglementate printr-o normă ce face parte din conținutul contractului de asigurare RCA și că din această perspectivă ele își au sursa în contractul de asigurare, iar nu într-un fapt exterior contractului, fiind creanțe de asigurare garantare de Fondul de Garantare a Asiguraților.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței de fond ca temeinică și legală. În esență, a susținut că sancțiunea penalităților și obligația plății cheltuielilor de judecată survin în urma unor raporturi juridice față de faptul juridic de asigurare, ce implică în mod necesar culpa asigurătorului, ulterior producerii evenimentului asigurat și stabilirii despăgubirii aferente, raporturi juridice ce nu au fost avute în vedere în definițiile cuprinse la art. 4 din Legea nr. 213/2015 sau în Legea nr. 503/2004, Legea nr. 85/2014 sau Legea nr. 246/2015. Prin urmare, având în vedere că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată au o altă cauză juridică decât contractul de asigurare, acestea nu fac parte din creanțele de asigurări definite potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2005 și nu pot fi plătite recurentei-reclamante din fondurile sale.

Recurenta-reclamantă A. S.A nu a formulat răspuns la întâmpinare. În schimb, la termenul din data de 24 februarie 2022, la care au avut loc dezbaterile, a depus la dosar, prin reprezentantul convențional, concluzii scrise în susținerea recursului exercitat în cauză.

Prin intermediul acestor concluzii scrise recurenta-reclamantă a susținut că sentința recurată este parțial nemotivată, din perspectiva omisiunii instanței de fond de a analiza motivul de contestație prin care a invocat nerespectarea prevederilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, în sensul că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată sunt datorate în baza contractului de asigurare RCA; precum și a omisiunii analizării efectelor prevederilor textului de lege menționat anterior, considerând că a reținut în mod simplist că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu ar avea legătură cu raportul de asigurare.

De asemenea, a dezvoltat critici sub aspectul greșitei aplicări a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 și a încălcării art. 1 alin. (3) din Norma nr. 14/2011; susținând că hotărârea recurată este contrară dispozițiilor art. 435 din C. proc. civ. referitoare la opozabilitatea hotărârilor judecătorești și că a fost pronunțată cu încălcarea principiului accesorium sequitur principale, fiind incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de criticile invocate de recurenta-reclamantă, circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., și de apărările formulate prin întâmpinare de către intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În cauză, sub aspectul contextului factual, se reține că prin sentința civilă nr. 11539 din 14.09.2015 a Judecătoriei sectorului 3 București s-a admis cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. și a fost obligată pârâta B. S.A. la plata sumei de 4574,40 RON reprezentând despăgubiri civile, a sumei de 1596,47 RON penalități de întârziere calculate asupra creanței principale de la 15.03.2013 la 26.02.2014 și la plata penalităților de întârziere de 0,1 % pe zi de întârziere, calculate în continuare până la data plății efective, precum și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 441,95 RON reprezentând taxa judiciară de timbru și 500 RON reprezentând onorariu curator.

Întrucât B. S.A. a intrat în procedura falimentului, reclamanta s-a adresat Fondului de Garantare a Asiguraților cu o cerere înregistrată sub nr. x/16.03.2016, prin care a solicitat aprobarea plății despăgubirii conform sentinței menționate.

Fondul de Garantare a Asiguraților a emis Decizia nr. 24581/19.10.2020 prin care a admis cererea de plată cu privire la suma de 4574 RON și a respins-o în ceea ce privește penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată, cu motivarea că acestea nu constituie creanțe de asigurări în înțelesul Legii nr. 213/2015, iar Fondul nu este un continuator sau succesor al asigurătorilor faliți, obligațiile Fondului fiind proprii și nu o continuare a obligațiilor asigurătorilor în faliment.

Apreciind că raționamentul Fondului de Garantare a Asiguraților nu este corect și că decizia de respingere a sumelor solicitate cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată este netemeinică și nelegală, reclamanta A. S.A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o contestație formulată împotriva acestei decizii.

Prima instanță a respins acțiunea reclamantei, găsind neîntemeiate toate susținerile formulate în cadrul contestației împotriva Deciziei nr. 24581/19.10.2020. În esență, a reținut că apărarea acesteia se bazează pe o interpretare greșită a dispozițiilor Legii nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților și a constatat că dobânzile legale și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări pentru ca pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci, obligații civile rezultate din comportamentul ilicit al asigurătorului falit, pentru recuperarea cărora reclamanta are la dispoziție procedura dreptului comun, și anume înscrierea creanței la masa credală.

5.1. Reclamanta a criticat sentința de fond, în principal din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Potrivit textului de lege invocat: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În literatura de specialitate s-a precizat că, deși la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare, și anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii. Un atare motiv de casare se justifică prin faptul că, în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluția adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

În speță, din dezvoltarea argumentelor expuse de către recurenta-reclamantă în cuprinsul cererii de recurs, rezultă că partea a invocat nemotivarea hotărârii primei instanțe din perspectiva ipotezei necuprinderii motivelor pe care se întemeiază.

Concret, recurenta a invocat, pe de o parte, încălcarea de către sentința de fond a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., iar, pe de altă parte, încălcarea art. 521 alin. (3) din același act normativ, sub următoarele aspecte:

- hotărârea recurată nu cuprinde o motivare proprie care să prezinte o analiză completă a problemelor de drept ridicate în speță;

- refuzul primei instanțe de a răspunde apărărilor referitoare la încălcarea autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 11539 din 14.09.2015 a Judecătoriei sectorului 3 București și a celor referitoare la accesorialitatea penalităților de întârziere din perspectiva dezlegărilor date de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în paragraful nr. 59 al Deciziei nr. 86/2017;

- greșita reținere de către prima instanță a lipsei de incidență în prezenta cauză a considerentelor Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Observând textul art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă, se desprinde necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept ce au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, ea constituind astfel o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și, de altfel, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include, printre altele, dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României și hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României).

Pe de altă parte, tot atât de adevărat este că în jurisprudența sa privind încălcările aduse art. 6 paragraful nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri că, în general instanțelor naționale nu le incumbă o obligație de a furniza în motivările hotărârilor lor răspunsuri detaliate pentru fiecare argument ridicat de către părțile implicate in litigii (hot. CEDO Van de Hurk c. Olandei, și hot. Perez c. Franței).

Circumstanțiind aspectele de ordin teoretic la speța dedusă judecății, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a analizat susținerile părților și a răspuns argumentelor acestora, expunând în mod logic, concis și gradual considerentele care au fundamentat soluția adoptată, considerentele sentinței recurate îndeplinind exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și la limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la prevederile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Astfel, judecătorul fondului a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, validând astfel raționamentul logico-juridic expus, în temeiul căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată. În realitate, susținerile recurentei-reclamante referitoare la faptul că hotărârea recurată nu cuprinde o motivare proprie care să prezinte o analiză completă a problemelor de drept ridicate în speță și la greșita reținere de către prima instanță a lipsei de incidență în prezenta cauză a considerentelor Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nu reflectă decât dezacordul părții în privința acestor argumente, respectiv propria viziune în ceea ce privește argumentația ce s-ar fi impus a fi expusă în sprijinul soluției pretinse instanței de fond, fără a susține însă motivul de casare invocat.

Pe de altă parte, referitor la susținerea recurentei-reclamante privind nemotivarea sentinței de fond din perspectiva refuzului primei instanțe de a răspunde apărărilor referitoare la încălcarea autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 11539 din 14.09.2015 a Judecătoriei sectorului 3 București și a celor referitoare la accesorialitatea penalităților de întârziere din perspectiva dezlegărilor date de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în paragraful nr. 59 al Deciziei nr. 86/2017, Înalta Curte constată că nici din această perspectivă motivul de recurs invocat nu este fondat, aspectele invocate neconstituind argumente care să susțină ipoteza nemotivării hotărârii recurate.

În primul rând, se cuvine a se aminti faptul că cerința motivării adecvate a unei hotărâri judecătorești nu trebuie confundată cu obligația de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părți în vederea susținerii temeiurilor de fapt și de drept pe care se întemeiază solicitările acestora, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziția procesuală a părților.

Or, în sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentei neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Independent însă de această chestiune, Înalta Curte observă că din considerentele reținute de prima instanță rezultă că aspectul autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 11539 din 14.09.2015 a Judecătoriei sectorului 3 București a fost verificat, de vreme ce titlul de creanță al recurentei-reclamante, reprezentat de această sentință, a fost analizat de instanță din perspectiva obligațiilor constând în penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată, obiect al pretențiilor recurentei în cauza pendinte.

Așa fiind, prima instanță a reținut că B. S.A. nu datorează dobânda legală și cheltuielile de judecată în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci, această obligație rezultă exclusiv în urma constatării de către instanță, prin sentința civilă amintită, a culpei societății în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare, precum și a culpei sale procesuale în demararea litigiului.

De altfel, instanța de fond a efectuat controlul de legalitate a actului administrativ contestat în limita criticilor invocate de reclamantă prin acțiunea formulată, astfel cum au fost acestea expuse în considerentele de la paginile nr. 3-7 ale sentinței recurate.

Pe de altă parte, este de observat faptul că sentința civilă nr. 11539 din data de 14.09.2015, pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, a cărei autoritate de lucru judecat se invocă, este dată în contradictoriu cu asigurătorul intrat în faliment și nu cu intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 430 și art. 431 din C. proc. civ. pentru a se putea reține autoritatea de lucru judecat, această concluzie rezultând, implicit, din argumentele primei instanțe expuse în referire la critica părții privitoare la izvorul penalităților de întârziere și cheltuielilor de judecată și la natura juridică a acestor pretenții.

În aceste condiții, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă din perspectiva caracterului insuficient al motivării hotărârii primei instanțe, nu este fondat, împrejurarea că recurenta-reclamantă nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nefiind aptă să conducă la incidența motivului de nelegalitate referitor la nemotivarea hotărârii, deoarece acest text de lege se referă, printre altele, la o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, ipoteză care, așa cum s-a arătat, nu se verifică în speță, motivarea sentinței făcând posibilă exercitarea controlului de legalitate al instanței de recurs.

5.2. Analizând sentința atacată prin raportare la cel de-al doilea motiv de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acest motiv de nelegalitate nu este incident în cauză, criticile formulate de parte din această perspectivă fiind, de asemenea, nefondate.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente.

În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că sentința atacată a fost pronunțată de instanța de fond cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile speței, indicând în acest sens, pe de o parte prevederile art. 2, art. 4 și art. 18 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, iar pe de altă parte art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, prezentând propria interpretare a acestor dispoziții legale, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le examineze împreună și să le răspundă prin argumente comune, raportat la finalitatea lor concretă.

În esență, chestiunile supuse analizei și asupra căreia părțile au opinii contrare, vizează penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată aferente despăgubirii din asigurări și se referă la faptul că acestea reprezintă sau nu creanțe din asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 și al art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 și dacă sunt sau nu izvorâte din contractul de asigurare, respectiv dacă Fondul de Garantare a Asiguraților datorează doar cele trei sume cu titlul de indemnizații, despăgubiri și prime, prevăzute în definiția creanței de asigurare, sau dacă trebuie să garanteze orice sumă accesorie creanței de asigurare principale, care are natura unei creanțe de asigurare.

Prima instanță a validat raționamentul intimatului-pârât, reținând, în esență, că pretențiile reclamantei solicitate sub forma penalităților de întârziere și cheltuielilor de judecată nu pot fi plătite de Fondul de Garantare a Asiguraților din fondurile sale, din interpretarea întregului cadru normativ aplicabil în speță rezultând că penalitățile și cheltuielile de judecată nu sunt incluse în sfera creanțelor de asigurări, reprezentând obligații civile generate de comportamentul ilicit al asigurătorului B. S.A. pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziție procedura dreptului comun, și anume înscrierea creanței la masa credală.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de control judiciar constată că prima instanță a pronunțat hotărârea cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materie, prin raportare la situația de fapt reținută, soluție pe care, la rândul său, o adoptă ca atare.

Relativ la motivul de respingere a cererii de plată, respectiv împrejurarea că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu constituie creanțe de asigurări în înțelesul Legii nr. 213/2015, iar Fondul nu este un continuator sau succesor al asigurătorilor faliți, obligațiile Fondului fiind proprii și nu o continuare a obligațiilor asigurătorilor în faliment, Înalta Curte reține că în art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv:

"creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Față de aceste dispoziții legale, Înalta Curte constată că penalitățile de întârziere aferente daunelor materiale, precum și cheltuielile de judecată, nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârea judecătorească în discuție nu se instituie obligația de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, ci, în sarcina asigurătorului în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraților doar în măsura în care constituie creanțe de asigurări.

Din interpretarea acestor dispoziții care reglementează noțiunea de creanță de asigurări rezultă în mod indubitabil că legiuitorul a înțeles să prevadă aceste definiții pentru a o circumscrie ipotezei speciale a falimentului unui asigurător, similar art. 5 din Legea nr. 85/2014, situația astfel reglementată aplicându-se cu prioritate.

De asemenea, potrivit art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE, creanța de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asigurați, deținători de polițe de asigurare, beneficiari sau oricărei părți vătămate având drept direct de acțiune împotriva întreprinderii de asigurare și care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operațiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) și c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute.

Înalta Curte are în vedere și faptul că art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilește rolul Fondului: "Garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Pe de altă parte, se impune a fi amintite prevederile art. 2214 din C. civ., reținute, de altfel, și de către judecătorul fondului, care stabilesc că " În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Așadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraților este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăților de asigurare și, implicit, pentru a putea fi obligat și la plata penalităților de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată.

Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci, tocmai dispozițiile actului normativ menționat, acesta fiind ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale daunelor interese moratorii, penalităților sau cheltuielilor de judecată, determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent.

Această concluzie este confirmată de art. 1535 din noul C. civ. care prevede că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancțiunile în discuție constând în penalitățile de întârziere și fiind astfel aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri.

Ca urmare, rezultă în mod indubitabil că raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă și asigurătorul B. S.A. produce efecte numai între aceste părți, conform dispozițiilor art. 1280 din C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995.

Cu alte cuvinte, activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma A.S.F. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege ce erau aplicabile societăților de asigurare, respectiv cele referitoare la penalitățile de întârziere, întrucât acestea nu se referă la modalități de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, nici Legea nr. 213/2015 și nici Norma A.S.F. nr. 16/2015 neprevăzând posibilitatea obligării Fondului la plata penalităților de întârziere pentru cazul în care asigurătorul nu și-a îndeplinit obligațiile.

Astfel, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților plătește din disponibilitățile sale, în cazul falimentului unui asigurător, doar creanțele de asigurări în sensul art. 1 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, respectiv sumele achitate creditorilor de asigurări reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare. Așadar, fiind norme cu caracter special, aceste dispoziții legale se aplică în mod prioritar în raport de cele invocate de către recurenta-reclamantă.

În lumina acestor argumente, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu este continuatorul B. S.A., aceasta fiind reprezentată prin lichidator judiciar, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispozițiile Legii nr. 213/2015, nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, în temeiul căreia au fost stabilite penalitățile de întârziere, precum și cheltuielile de judecată generate de reținerea culpei procesuale, criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă și invocarea în acest sens a prevederilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 și a considerentelor reținute la paragraful nr. 59 al Deciziei nr. 86/2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, fiind, prin urmare, nefondate.

De asemenea, Înalta Curte observă, în acord cu judecătorul fondului, că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile stabilite în sarcina asigurătorului falit.

Or, în prezenta cauză recurenta-reclamanta nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, precum și cheltuielile de judecată generate de reținerea de către instanță a culpei procesuale în generarea litigiului soluționat.

Cât privește invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanța de control judiciar reține, în acord cu judecătorul fondului, că decizia menționată nu este incidentă în cauză.

În acest sens este de observat că din considerentele acesteia nu rezultă că a stabilit că penalitățile de întârziere reprezintă creanțe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015, ci, a constatat că în cuprinsul definiției date noțiunii de creanță de asigurare legiuitorul a folosit, inițial, termenul la plural, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări", întrucât a înțeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalitățile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care unește aceste creanțe și impune a fi tratate ca fiind una singură, și anume contractul de asigurare, ipoteză care, așa cum s-a arătat în argumentele expuse în prezenta hotărâre, nu se verifică în speță, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015.

În speță, cum legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanței de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa.

De altfel, în acest sens al neincluderii penalităților și cheltuielilor de judecată în sfera creanței de asigurare este și Soluția de unificare a jurisprudenței la nivelul secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată în cadrul Ședinței din data de 13 decembrie 2021.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 24581/19.10.2020 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, prima instanță apreciind în mod corect că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispozițiile Legii nr. 213/2015, astfel că argumentele expuse de recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege și a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor legale incidente în cauză.

În considerarea argumentelor expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă și, în consecință, va menține sentința de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței nr. 263 din 05 martie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 24 februarie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.