ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 599/2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curtii de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 04.10.2018, sub nr. x/2018, reclamantul A., în temeiul art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 19 din Legea nr. 503/2004, a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 16830/10.09.2018 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând anularea acesteia, cu consecința obligării pârâtului Fondului de Garantare a Asiguraților la emiterea unei decizii de aprobare a plății creanței reclamantului - în limita plafonului de garantare prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 - în valoare totală de 450.000 RON (5.000 RON daune materiale + 445.000 RON daune morale) și, în baza art. 453 C. proc. civ., a solicitat obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 1965 din 7 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins contestatia formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neintemeiată.

Împotriva sentinței nr. 1965 din 7 iunie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, în vederea administrării probei cu expertiză medico-legală, având în vedere înscrisurile aflate la dosar și faptul că instanța de fond a respins această probă fără nicio motivare.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul-reclamant a susținut, în esență, că divergența din prezenta cauză este generată de cuantumul despăgubirii și nu de existența dreptului la despăgubire, intimatul necontestând calitatea reclamantului de creditor de asigurare.

Astfel, în opinia sa, în demersul de cuantificare a prejudiciului moral suferit de reclamant, pârâtul FGA trebuie să țină cont de dispozițiile legale în materia daunelor morale, de principiile de drept naționale și convenționale în această materie, ce impune repararea integrală a prejudiciului moral, cu luarea în considerare a tuturor circumstanțelor particulare ale cauzei, precum și principiile rezonabilității, echității și proporționalității, în acest sens făcând trimitere la dispozițiile art. 50 din Norma ASF nr. 23/2014.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a invocat excepția nulității recursului, având în vedere că, în opinia sa, recurentul nu a formulat critici care să se circumscrie prevederilor art. 488 C. proc. civ.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală, prima instanță făcând o corectă interpretare și aplicare a prevederilor legale incidente situației de fapt reținute.

Astfel, în esență, a susținut intimatul că având în vedere faptul că nu există criterii legale de determinare a sumelor datorate cu titlu de daune morale pentru vătămări corporale, acesta a avut în vedere criteriul obiectiv privind numărul de zile de îngrijiri medicale.

De asemenea, a considerat că problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea ori suferința psihică încercată de cel care le pretinde, presupunând o apreciere și evaluare complexă a aspectelor în care prejudiciul produs se exteriorizează.

În fine, a arătat că, în opinia sa, pretențiile reclamantului sunt mari, în condițiile falimentului asiguratorului și a actualei crize economice, despăgubirile netrebuind să reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 1 septembrie 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 3 februarie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele expuse în continuare.

In fapt, la data de 19.07.2016, in jurul orelor 19:30 in timp ce conducea autovehiculul cu numărul de înmatriculare x pe DJ 200 B din comuna Tunari, județ Ilfov, B. a pătruns pe DNCB fără a acorda prioritate de trecere autoturismului cu numărul pe înmatriculare x condus regulamentar de către A., intrând in coliziune cu acesta.

In urma accidentului rutier a rezultat vătămarea corporala a numitului A., care, conform concluziilor raportului de expertiza medico-legala eliberat de SML Ilfov sub numărul Al/J/246/2016, a necesitat circa 85 zile de îngrijiri medicale, fără a îi fie pusă viata în primejdie.

La data evenimentului, autovehiculul cu nr. de înmatriculare x era asigurat RCA la S.C. C. S.A., conform poliței de asigurare nr. x.

Prin cererea înregistrată sub nr. x/28.03.2017, reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri din disponibilitățile F.G.A., astfel: suma de 5.000 RON reprezentând daune materiale si 300.000 Euro daune morale.

Urmare avizării daunei, a fost constituit dosarul nr. x.

In baza acestei cereri de plata, F.G.A. a procedat la analizarea documentelor depuse de petent și prin decizia nr. 16830/10.09.2018 a stabilit faptul că, se justifică acordarea sumei in cuantum de 2.118,72 RON cu titlu de daune materialei si suma in cuantum de 40.375 RON daune morale, in total 42.493,72 RON despăgubiri.

În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamantul A. a solicitat anularea Deciziei nr. 16830/10.09.2018 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, cu consecința obligării pârâtului la emiterea unei decizii de aprobare a plății creanței reclamantului - în limita plafonului de garantare prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 - în valoare totală de 450.000 RON (5.000 RON daune materiale + 445.000 RON daune morale).

Prin sentința recurată acțiunea a fost respinsă, reclamantul formulând critici de nelegalitate pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind fondate.

Astfel, instanța de control judiciar reține incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se impune soluția de casare în soluționarea recursului, "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat normele de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității."

Înalta Curte observă că nulitatea actelor de procedură definită la art. 174 alin. (1) din C. proc. civ. ca fiind "sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă" se regăsește actualmente în Capitolul III din titlul IV al Cărții I din același Cod, care reglementează deopotrivă nulitatea absolută și pe cea relativă, nulitatea condiționată și nulitatea necondiționată de existența unei vătămări, totodată, statuând asupra modului în care nulitățile pot fi invocate și efectele pe care le produce aplicarea sancțiunii.

Prin urmare, orice pretinsă încălcare a unei reguli de procedură, indiferent de regimul său juridic, va fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru a se constata dacă reprezintă sau nu un motiv de casare a hotărârii.

Instanța de control judiciar amintește că unul dintre principiile fundamentale ale dreptului este rolul judecătorului în aflarea adevărului reglementat de dispozițiile art. 22 din C. proc. civ., potrivit căruia:

"(1) Judecătorul soluționează litigiul conform normelor de drept aplicabile,

(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc. (…)

(7) Ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să țină seama de toate circumstanțele cauzei, judecătorul va ține seama, între altele, de principiile generale ale dreptului, de cerințele echității și de buna-credință.

Reține Înalta Curte că respectarea acestor dispoziții procedurale, cu valoare de principiu, se circumscrie și obligației ce revine instanței de a garanta părților exercițiul efectiv al dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din C. proc. civ., art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, dreptul la un proces echitabil constituie o componentă a principiului preeminenței dreptului într-o societate democratică, nefiind suficient ca legea să recunoască persoanelor drepturi substanțiale în măsura în care acestea nu sunt însoțite de garanții fundamentale de ordin procedural, de natură a le pune în valoare.

În acest sens, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că dreptul la un proces echitabil implică în sarcina instanței obligația de a proceda la "un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența" (Cauza Albina împotriva României, Cauza Gheorghe împotriva României).

Înalta Curte reține că, prin încheierea de ședință din data de 29 martie 2019, instanța de fond a respins, fără nicio motivare concretă, cererea de probe formulată de reclamant, prin care acesta a solicitat proba cu expertiză medico-legală, care să stabilească numărul total de zile de îngrijire medicale raportat la a doua intervenție chirurgicală de protezare a șoldului și a perioadei de recuperare.

Or, încheierea prin care se resping probele propuse de părțile litigante trebuie motivată, în acest sens fiind și prin decizia nr. 735 din 21 noiembrie 2019 a Curții Constituționale publicată în Monitorul Oficial nr. 174 din 3 martie 2020, prin care s-a statuat că "Faptul că judecătorul nu poate acționa în mod discreționar atunci când se pronunță cu privire la admisibilitatea probelor este demonstrat și de împrejurarea că respingerea unei probe solicitate trebuie motivată (…)"

Totodată, Curtea de apel a apreciat că "pârâtul a stabilit în mod corect cuantumul daunelor morale, raportându-se, în lipsa unor criterii și limite legale, la un criteriu obiectiv și rezonabil (zilele de îngrijiri medicale).

Astfel, plecând de la particularitatea că Fondul de Garantare a Asiguraților nu preia funcțiile unui asigurător, ci are menirea de a acoperi despăgubirile pentru creditorii societăților de asigurare aflate în faliment, Curtea constată că pârâtul nu a stabilit arbitrar cuantumul daunelor morale, ci s-a raportat la "Procedura de soluționare pe cale amiabilă a pretențiilor pecuniare (morale și materiale) izvorâte din cazuri de vătămări corporale și decese", care reprezintă o procedură internă validată de asigurătorul D. S.A. și folosită în prezent de lichidatorul judiciar în analiza cererilor de creanță formulate de creditori pentru înscrierea la masa credală.

Potrivit Anexei 3 - Criterii determinante pentru stabilirea despagibirilor in cazul vatamarilor corporale, valoarea medie a despăgubirilor morale in cazul vatamarilor corporale ce au avut drept consecinta ingrijiri medicale de cel putin 31 de zile si de maximum 90 de zile, este de 475 RON pe zi de îngrijire medicală. Prin urmare, avand in vedere numarul de ingrijiri medicale acordate reclamantului, respectiv 85 de zile, paratul a acordat acestuia suma de 40.375 RON."

Înalta Curte amintește că potrivit dispozițiilor art. 50 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, "la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale, se au în vedere următoarele: (…) f) daunele morale, în conformitate cu legislația și jurisprudența din România."

În literatura de specialitate, dar și în practica judecătorească s-a arătat că în absența unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, daunele morale sunt stabilite în raport cu consecințele negative suferite de victima accidentului, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea și consecințele traumei fizice și psihice suferite ori în ce măsură a fost afectată situația familială/posibilitatea de viață familială, socială și profesională.

Atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilit, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit, despăgubirile reprezentând daunele morale trebuind să fie rezonabile, aprecierea și cuantificarea acestora să fie justă și echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real și efectiv produs victimei și suferite de aceasta, în așa fel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit să pretindă și să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.

În opinia Înaltei Curți, durata îngrijirilor medicale, stabilite ca fiind necesare pentru vindecarea traumatismelor suferite de reclamant poate fi într-adevăr pertinentă în stabilirea unor daune materiale și, eventual, a daunelor morale acordate pentru compensarea suferințelor fizice îndurate în această etapă a recuperării.

Cu toate acestea, numărul de zile de îngrijiri medicale nu are nicio legătură cu prejudiciul moral încercat de reclamant urmare a accidentului, cauze care au afectat atât starea de sănătate normală cât și viața/posibilitatea de viață familială, în această ordine de idei, neputând fi avută în vedere exclusiv nici "Procedura de soluționare pe cale amiabilă a pretențiilor pecuniare (morale și materiale) izvorâte din cazuri de vătămări corporale și decese", care reprezintă o procedură internă validată de asigurătorul D. S.A.

Prin urmare, în condițiile în care instanța de fond a încălcat normele de procedură antereferite, a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, producând astfel o vătămare reclamantului, având în vedere soluția pronunțată în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată și pretențiile concrete deduse judecății, ținând cont de specificul contenciosului administrativ în limitele căruia se desfășoară raporturile litigioase de față, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală.

Astfel, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicție și asigurarea tuturor garanțiilor procesuale pe care judecata în primă instanță le conferă părților, se impune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, urmând ca instanța să se pronunțe după lămurirea deplină a situației de fapt, prin administrarea tuturor probelor necesare, inclusiv a probei cu expertiză medico-legală, precum și să analizeze și criticile invocate prin cererea de recurs pe fondul cauzei.

În ceea ce privește apărările formulate de intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, se constată că, prin întâmpinarea depusă la dosarul instanței de recurs, acesta a prezentat, în esență, apărările de fond formulate în fața primei instanțe, cărora Înalta Curte le-a răspuns, implicit, în procesul de examinare a recursului declarat de reclamant.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge excepția nulității recursului, va admite recursul, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 1965 din 7 iunie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 februarie 2021.