Decizia nr. 2814/2021 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată la data de 05.11.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, în contradictoriu cu pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, să se dispună anularea deciziei nr. 4022/23.07.2019 emisă de DGRFP Brașov și a deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/17.04.2019 emisă de AJFP Brașov.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 22 din 20 martie 2020, a admis acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, a anulat decizia nr. 4022/23.07.2019 emisă de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov și decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/17.04.2019 emisă de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond recurenta-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov în nume propriu și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov a declarat recurs, criticând hotărârea pentru nelegalitate și netemeinicie. În cauză, prin Decizia nr. 371512/2/17.04.2019 s-a decis angajarea răspunderii reclamantei cu debitorul insolvabil S.C. B. S.R.L., față de faptul că obligațiile fiscale cu care această societate figurează ca neachitate, depășesc valoarea bunurilor și veniturilor urmăribile identificate faptic și evidențiate scriptic. În urma măsurilor de executare silită întreprinse de reprezentanții AJ.F.P. Brașov nu au fost recuperate obligațiile fiscale datorate bugetului general consolidat al statului de către S.C. B. S.R.L., motiv pentru care a fost declarată starea de insolvabilitate a societății prin procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x/05.11.2018, transmis prin poștă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire și comunicat la data de 16.11.2018. Astfel, analizând evoluția nivelului obligațiilor fiscale, cât și vechimea acestora, rezultă că administratorul și asociatul societății a acționat în interes propriu dispunând continuarea unei activități care produce prejudicii pentru bugetul de stat, acțiuni care nu pot decât să conducă la concluzia relei credințe și care de altfel au condus și la crearea stării de insolvabilitate a societății. Deși a înregistrat venituri substanțiale și disponibilități bănești, agentul economic prin administrator și/sau asociat, cu rea-credință, nu a achitat datoriile către bugetul consolidat al statului. Totodată, cu rea-credință, administratorul și asociatul debitoarei nu a achitat obligațiile fiscale datorate bugetului consolidat al statului, deși din încasarea creanțelor ar fi trebuit să o facă. Prin decizia de impunere nr. x/30.08.2018, au fost stabilite suplimentar obligații fiscale reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar, respectiv impozitul pe veniturile jucătorilor realizate din jocuri de noroc, pentru perioada 30.08.2013 -30.06.2017, însă instanța a reținut în mod eronat faptul că acest fapt ar face dovada lipsei relei credințe a reclamantei. Societatea se află în stare de insolvență de 1 an si 27 de zile prin raportare la data emiterii deciziei de angajare a răspunderii solidare. Insolvabilitatea debitoarei a fost determinată, de lipsa de diligentă în valorificarea bunurilor, a creanțelor, precum și din utilizarea neadecvată/fără posibilitatea de urmărire a disponibilităților bănești a căror valoare ar fi fost de natură să acopere o parte din pasivul societății. În ceea ce privește lipsa dovedirii în cauză a relei-credințe reținută în cauză de către instanța de fond, aceasta nu este întemeiată, iar instanța de fond a pronunțat soluția fără a avea în vedere acele aspecte obiective care, în mod indirect, fac dovada îndeplinirii acestei condiții. În concluzie, rezultă că instanța de judecată a pronunțat o soluție nelegală, desființând actul administrativ care îndeplinește toate condițiile prevăzute de legea procedural fiscală.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului și în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Prioritar, în ceea ce privește întâmpinarea intimatei-reclamante A., înregistrată la dosar la data de 10.05.2021, Înalta Curte constată că a fost depusă în cauză cu nesocotirea termenului procedural prevăzut de art. 471 alin. (5) C. proc. civ., aplicabil în recurs potrivit art. 490 alin. (2) același Cod, sancțiunea fiind aceea a decăderii din dreptul de a mai propune probe și de a invoca excepții de ordine privată, potrivit art. 208 alin. (2) C. proc. civ.. Prin întâmpinare, nu au fost propuse probe și nu au fost invocate excepții de ordine privată, însă a fost invocată excepția nulității recursului pentru nemotivare, care este o excepție de ordine publică și care poate fi invocată în orice stadiu al procesului. Cu referire la această excepție de ordine publică, Înalta Curte constată că criticile formulate de recurentă pot fi subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel încât excepția este neîntemeiată. Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/17.04.2019 emisă de către pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov s-a dispus angajarea răspunderii reclamantei A., în calitate de asociat și administrator al B. S.R.L. începând din data de 12.04.2016, pentru obligații de plată rămase neachitate până la data de 20.03.2019, respectiv creanțe fiscale de 18.586.908 RON. În drept, dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, stabilesc faptul că "pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale". Înalta Curte are în vedere că, pentru a fi incident acest caz de răspundere, este necesar să rezulte existența faptei de determinare a nedeclarării ori a faptei de determinare a neachitării la scadență a obligațiilor fiscale, iar aceste fapte să fi fost săvârșite de administrator sau de orice altă persoană cu rea credință. Altfel spus, pentru a putea fi incident acest caz legal de atragere a răspunderii solidare este necesară îndeplinirea unei premise obligatorii și anume să fi existat o neachitare a obligațiilor la scadență și totodată îndeplinirea cumulativă a două cerințe, respectiv persoana a cărei răspundere a fost atrasă să fi determinat prin conduita sa, neachitarea acestor obligații la scadență, iar această faptă să fi fost săvârșită cu rea-credință. Pentru atragerea răspunderii solidare a administratorilor și asociaților pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, organul fiscal este dator să dovedească modalitatea prin care s-a provocat starea de insolvabilitate a societății, înstrăinarea sau ascunderea bunurilor mobile și imobile aflate în proprietatea acesteia, precum și reaua-credință a persoanei obligate solidar. Simpla constatare a stării de insolvabilitate nu reprezintă o condiție suficientă pentru atragerea răspunderii, având în vedere că dispozițiile art. 25 din Codul de procedură fiscală nu instituie o prezumție de culpă în sarcina administratorului, ci impune probarea relei - credințe. De asemenea, simpla invocare a existenței unui debit al societății, stabilit de AJFP prin Decizie de impunere și Raport de inspecție fiscala, debitul și starea de fapt care au fost, contestate de societatea B. S.R.L., nu echivalează cu demonstrarea relei-credințe. Reaua-credința nu poate fi demonstrata decât în raport cu împrejurări concrete, neputând a fi prezumată în urma prezentării unui tablou general al situației rezultată în urma inspecției fiscale. Analizând existența premisei mai sus arătate, Înalta Curte constată că, prin decizia de angajare a răspunderii solidare, se impută reclamantei faptul că, în timpul mandatului său, s-au acumulat datoriile fiscale reținute în cadrul raportului de inspecție fiscală și care nu au fost achitate în termenul legal stabilit. Astfel, Înalta Curte are în vedere că, de principiu, stabilirea unor obligații fiscale suplimentare în urma unei inspecții fiscale are ca scop sancționarea aplicării greșite a unor norme legale fiscale de către contribuabil, aceasta fiind rațiunea pentru care se efectuează o inspecție fiscală, respectiv aceea a identificării unor atare nereguli. Cu toate acestea, stabilirea suplimentară a unor creanțe fiscale prin acte administrativ fiscale poate avea cauze multiple, una dintre acestea vizând interpretarea diferită dată unor prevederi legale, neputându-se aprecia, cu titlu de principiu, că evidențierea eronată în contabilitate echivalează cu reaua-credință a persoanei care a gestionat societatea, fiind necesar a se indica circumstanțele care conduc la concluzia că s-a acționat cu intenția de a se eluda legea. Altfel spus, dacă există în astfel de situații culpa ori neglijența persoanelor care au ținut contabilitatea/au administrat societatea, pentru a se putea reține reaua lor credință este necesară administrarea de probe suplimentare care să conducă la concluzia că s-a urmărit, cu intenție, un scop ilicit prin modul în care s-a procedat. Se reține că elementul necesar și determinant pentru antrenarea răspunderii solidare a administratorului/asociatului, reaua-credință, reprezintă o stare de fapt care trebuie dovedită, întrucât legiuitorul nu a instituit prezumția de vinovăție în cazul administratorilor și asociaților. Prin urmare, cum legiuitorul nu a instituit o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina administratorului/asociaților, invocarea dispozițiilor legale nu constituie dovada necesară și suficientă și nu atrage automat răspunderea acestora în solidar cu societatea, deoarece reaua-credință, definită ca fiind atitudinea unei persoane care săvârșește un fapt sau un act contrar legii, pe deplin conștientă de caracterul ilicit al conduitei sale, trebuie dovedită. Debitul stabilit în sarcina B. S.R.L., face obiectul dosarului nr. x/2019, aflat pe rolul Curții de Apel Brașov, instanța de contencios administrativ și fiscal fiind învestită să analizeze legalitatea și temeinicia Deciziei de soluționare a contestațiilor nr. 35/01.02.2019, a Deciziei de impunere nr. x/30.03.2018 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/30.03.2018. În concluzie, în cauza de față, instanța de fond în mod corect a apreciat că nu au fost indicate astfel de circumstanțe și nu s-au prezentat dovezi pe acest aspect, considerente față de care cazul de atragere a răspunderii prevăzut de art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală, nu a putut fi reținut. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile formulate de recurentă sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.