ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2734/2022

Ședința publică din data de 17 mai 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 15.03.2018, în urma declinării de la Tribunalul București, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, anularea Raportului de evaluare nr. x/05.10.2017 și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

I.2. Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 1541 din 22.04.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal -Veche a dispus admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale și a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 25 alin 2 din Legea nr. 176/2010. A respins cererea de suspendare a judecății cauzei, întemeiată pe dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., ca nefondata. A admis în parte acțiunea Anulează în parte Raportul de evaluare nr. x/05.10.2017, exclusiv în privința constatării stării de incompatibilitate ca urmare a deținerii simultane a funcției publice de director general al Direcției Generale de Poliție Locală Sector 3 și a calității de membru provizoriu în Consiliul de Administrație al Societății Naționale de Transport Feroviar de Marfă "CFR - Marfă" S.A. (11.10.2012 - 20.02.2013). A menținut celelalte prevederi ale Raportului de evaluare nr. x/05.10.2017. A obligat pârâtul la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 3050 RON (taxa judiciara de timbru si parțial onorariu de avocat).

I.3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs, în termen, atât reclamantul A. cât și pârâta Agenția Națională de Integritate.

I.3.1. Prin recursul său, reclamantul A., fără a încadra expres criticile sale în unul sau mai multe din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., a solicitat admiterea acestuia și, în principal, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, anularea în tot a Raportului de evaluare nr. x/05.10.2017 întocmit de către Agenția Națională de Integritate -ANI, ca fiind netemeinic și nelegal, precum și obligarea ANI la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta contestație, respectiv obligarea intimatei- pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar.

În dezvoltarea criticilor sale, recurentul - reclamant a invocat, în esență, următoarele motive de recurs:

Prima instanță a considerat că prezenta contestație a fost făcută doar împotriva unei incompatibilități, cea referitoare la funcția de membru provizoriu în Consiliul de Administrație al Societății Naționale de Transport Feroviar de Marfă "CFR Marfă" S.A., deși argumentele reclamantului în privința celor două incompatibilități au fost identice, cadrul legal aplicabil ambelor fiind identic, iar contestația a fost făcută împotriva raportului în integralitatea lui, urmărindu-se anularea în totalitate a acestuia, probele solicitate și încuviințate de instanță referindu-se la ambele situații.

Dacă ar fi avut în vedere o asemenea excepție în privința cadrului procesual, instanța ar fi trebuit să o pună în discuția părților, atunci când a fost ridicată. Nu a făcut acest lucru, iar instanța a decăzut pârâta ANI din dreptul de a ridica excepții, motivat de faptul că a formulat cu întârziere întâmpinare, procedând greșit când a dat eficiență celor susținute prin întâmpinarea pe care o lipsise de efecte. Din moment ce s-a solicitat anularea în tot a raportului ca fiind nelegal, instanța este obligată să aplice dreptul care îi este cunoscut, chiar dacă nu a fost invocat de părți, în temeiul principiului general de drept iura novit curia, așa cum impune art. 22, alin. (1) C. proc. civ., principiu reiterat în domeniul contenciosului administrativ prin decizia ÎCCJ - completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materia contenciosului administrativ si fiscal nr. 45/2016 (punctul 83).

Susține recurentul că:

a. Funcția de membru în Consiliul de Administrație al unei societăți pe acțiuni (SC B.) este, prin natura ei, un mandat de reprezentare, așa cum rezultă din Legea nr. 31/1990, potrivit căreia administratorii - membrii consiliului de administrație reprezintă societatea în raport cu terții și în justiție (art. 7, lit. e); art. 72; art. 143

2

, alin. (1). În această funcție, reclamantul A. a fost desemnat de către Adunarea Generală a societății pe acțiuni, unde acționar ultra-majoritar este Consiliul Local al Sectorului 3 București, care, potrivit Constituției și Legii nr. 215/2001 privind administrația publică locală, este o autoritate publică. Activitatea S.C. B. S.A. se desfășoară potrivit Legii societăților nr. 31/1990, fiind o societate pe acțiuni. Membrii în consiliul de administrație se desemnează de către adunarea generală, în condițiile acestei legi și a actului constitutiv.

b. Din aceleași motive, funcția de membru provizoriu în Consiliul de Administrație al Societății Naționale de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă S.A. este, prin natura ei, un mandat de reprezentare. În această funcție, reclamantul A. a fost desemnat de către reprezentanții Ministerului Transporturilor și Infrastructurii în Adunarea Generală a Acționarilor, ministerul fiind o autoritate publică, potrivit Constituției și Legii 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului și a ministerelor. Această numire a avut un caracter provizoriu, astfel încât să facă față unei situații temporare și de forță majoră, care era de natură să afecteze activitatea societății, dat fiind că numărul membrilor consiliului de administrație scăzuse la 4 și nu putea fi întrunit cvorumul necesar luării unor decizii. Activitatea S.C. SNTFM CFR Marfă S.A. se desfășoară potrivit Legii societăților nr. 31/1990, fiind o societate pe acțiuni. Membrii în consiliul de administrație se desemnează de către adunarea generală, în condițiile acestei legi și a actului constitutiv.

Domeniul incompatibilităților este un domeniu prin care se aduc restrângeri drepturilor fundamentale, atât prin instituirea unor abateri - incompatibilitățile - constând în exercitarea simultană a două funcții, cumul interzis de lege, care restrânge astfel exercițiul unor drepturi fundamentale, cât și prin sancțiunile care intervin - încetarea funcției și interdicția de a ocupa funcții publice alese timp de 3 ani - și care de asemenea restrâng exercițiul acelorași drepturi. Cu aplicabilitate la cazul de față, prin incompatibilitatea primar-administrator de societate și prin sancțiunile pe care aceasta le atrage, se restrânge exercițiul unor drepturi garantate de Constituție: dreptul de a fi ales (art. 37), dreptul de a ocupa o demnitate publică (art. 16, alin. (3), a dreptul la muncă (art. 41, alin. (1) și libertatea economică (art. 45).

Dispozițiile constituționale referitoare la drepturile fundamentale trebuie interpretate în concordanță cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și cu jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, în temeiul art. 20, alin. (1) din Constituție.

Termenul de prescripție a răspunderii de 3 ani de la data săvârșirii faptelor, reglementat expres de Legea 54/2019, reprezintă pentru recurentul A. o lege mai favorabilă, dat fiind că înlătură răspunderea acestuia, și pe care prima instanță trebuia să o aplice.

De asemenea, sentința recurată este pronunțată cu încălcarea principiului așteptărilor legitime, principiu general al dreptului Uniunii Europene, care își găsește aplicabilitatea în cauză dat fiind că Legea nr. 176/2010 pune în aplicare Decizia 2006/928/CE, principiu care se opune ca autoritatea publică să acționeze în mod contrar unei asigurări anterioare date persoanei private, iar dacă acest lucru se întâmplă, actul administrativ emis astfel se impune a fi anulat.

Reclamantul A. a solicitat, prin adresa înregistrată sub nr. x/18.10.2012, pârâtei ANI să-și exprime opinia privind o eventuală stare de incompatibilitate determinată de exercitarea celor trei funcții: director general al Direcției Generale de Poliție Locală Sector 3, membru în Consiliul de Administrație al S.C. Administrarea Domeniului Public București (B.) S.A. și membru provizoriu în Consiliul de Administrație al Societății Naționale de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă S.A. CFR Marfă S.A.. Prin adresa nr. x/06.11.2012, ANI răspunde că, în condițiile în care desemnarea sa se face conform prevederilor art. 94 din Legea 161/2003, opinează că nu nu se află într-o situație de incompatibilitate.

Invocă recurentul jurisprudența CJUE din cauzele C-152/88 Sofrimport Sari, T-203/96 Embassy Limousines, 151/98 CEMR și 74/74 CNTA, în care o anumită asigurare a unei conduite din partea autorității a fost dată particularului, care a fost apoi urmată de conduita contrară a autorității, ceea ce a condus la încălcarea principiului așteptărilor legitime si, drept urmare, la anularea de către instanță a actului emis contrar asigurării anterioare a autorității.

Articolele 10, 11 și 13 din Directiva 95/46 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date trebuie interpretate în sensul că se opun unor măsuri naționale precum cele în discuție în prezenta contestație (în principal art. 15 din Legea 176/2010), care permit autorităților administrației publice a unui stat membru al Uniunii Europene să transmită date cu caracter personal unei alte autorități a administrației publice cu atribuții în evaluarea incompatibilităților persoanelor care ocupă funcții sau demnități publice, precum și prelucrarea ulterioară a acestor date, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare.

Având în vedere că dispozițiile art. 15 din Legea 176/2010, care reprezintă temeiul legal al desfășurării procedurii de evaluare în urma căreia a fost emis raportul de evaluare contestat în prezenta cauză, contravin normelor cuprinse în art. 10, 11 și 13 din Directiva 95/46, acestea trebuie înlăturate de la aplicare, astfel încât procedura de evaluare desfășurată în privința recurentului-reclamant, inclusiv raportul contestat, rămâne fără temei legal și trebuie anulat, ca fiind nelegal.

Invocând pct. 83 din Decizia 45/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, recurentul susține că instanța trebuie să aplice dreptul, care îi este cunoscut, inclusiv dreptul UE și hotărârile CJUE și invocă efectele Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-201/14 Bara asupra evaluărilor efectuate de Agenția Națională de Integritate.

Susține recurentul că intimata-Pârâtă ANI a solicitat și obținut date cu caracter personal ce îl vizează pe recurentul-reclamant, așa cum se reține în raportul contestat și arată că articolul 15 din Legea nr. 176/2010 nu poate constitui o informare prealabilă, în sensul art. 10 din Directivă, întrucât nu face referire la categoriile de date vizate și nu poate reprezenta o excepție de la obligația de informare prevăzute de art. 13 din Directivă, pentru că nu conține definiția informațiilor transmisibile, precum și modalitățile de efectuare a transmiterii acestor informații.

Susține că argumentul reținut de instanța europeană cu privire la art. 315 din Legea nr. 95/2006 este valabil, mutatis mutandis, în materia legislației evaluărilor de integritate, în privința prevederilor art. 15 din Legea nr. 176/2010, în sensul că acesta din urmă nu face decât să se refere, în principiu, la transmiterea acestor date personale deținute de autorități, de instituții publice și de alte instituții, în timp ce definiția informațiilor transmisibile, precum și modalitățile de efectuare a transmiterii acestor informații au fost elaborate nu prin intermediul unei măsuri legislative, ci prin intermediul Protocolului din 2007 încheiat între ANAF și CNAS, care nu face obiectul unei publicări oficiale. Transmiterea acestor informații către ANI se face tot în temeiul unor protocoale de colaborare, dintre care unele se găsesc pe site-ul de internet al ANI . Acest tip de protocol, așa cum s-a reținut în Concluziile Avocatului General din Cauza Bara, "nu poate fi asimilat unei măsuri legislative cu aplicabilitate generală, publicată în mod corespunzător și opozabilă persoanelor vizate de transmiterea datelor în litigiu" (pct. 85).

Din cele arătate, recurentul ajunge la concluzie că Hotărârea CJUE Bara se aplică în cazul evaluărilor de integritate desfășurate de ANI și că sunt contrare dreptului UE privind protecția datelor cu caracter personal, măsurile naționale care permit autorităților administrației publice să transmită date personale către Agenția Națională de Integritate, precum și prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare.

Invocând cauza 106/77 Simmenthal II recurentul susține că, având în vedere că dispozițiile art. 15 din Legea 176/2010, care reprezintă temeiul legal al desfășurării procedurii de evaluare în urma căreia a fost emis raportul contestat în prezenta cauză, contravin normelor cuprinse în art. 10, 11 și 13 din Directiva 95/46, acestea trebuie înlăturate de la aplicare.

I.3.2. La rândul său, pârâta Agenția Națională de Integritate, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea în totalitate a acțiunii formulate de reclamantul A., ca fiind neîntemeiată, apreciind că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile în cauza dedusă judecății, în sensul art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. .

În opinia recurentului, silogismul judiciar al instanței este unul greșit în considerarea prevederilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, prin care legiuitorul a instituit situația prescripției efectuării evaluării, aceasta putându-se realiza pe întreaga durată a exercitării funcțiilor ori demnităților publice, cât și în decursul a 3 ani după încetarea acestora.

Susține recurenta că recurentul-intimat A. a deținut funcția publică de director general, începând cu data de 11.10.2012 și până în prezent. Cum procedura evaluării a fost demarată la data de 25.03.2015, deci pe perioada deținerii și exercitării funcției publice de conducere, sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 11 din Legea nr. 176/2010 cu privire la activitatea de evaluare, aceasta fiind desfășurată pe perioada deținerii funcției publice de conducere, Agenția Națională de Integritate fiind competentă să desfășoare evaluarea.

Recurenta susține că sancțiunile prevăzute de art. 25 și, respectiv, art. 26 alin. (3) din Legea nr. 176/2010 cu modificările si completările ulterioare intervin după rămânerea definitivă a raportului de evaluare contestat și se aplică, conform art. 26 alin. (1) din același act normativ, de către autoritatea competentă. În consecință, doar după rămânerea definitiv a raportului de evaluare, începe să curgă prescripția răspunderii administrative, respectiv operează sancțiunile prevăzute de textele de lege menționate anterior.

Contrar celor reținute de instanța de fond și invocând Deciziile nr. 924 din 24.03.2016, și, respectiv, nr. 1950/16.06.2016, pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, recurenta susține că prescripția răspunderii administrative poate fi constatată de instanța investită cu acțiune în răspundere administrativă și nu de instanța de contencios administrativ competentă a analiza temeinicia și legalitatea raportului de evaluare întocmit de ANI prin care a s-a reținut doar existența unei situații de incompatibilitate și nu s-a stabilit vreo răspundere administrativă sau disciplinară față de persoana evaluata. Prin urmare, prescripția angajării răspunderii vizează o etapă ulterioară rămânerii definitive a raportului de evaluare prin decizie irevocabilă a instanței, ce poate fi analizată de o altă instanță de judecată investită a se pronunța asupra temeiniciei și legalității actului administrativ emis de autoritatea competentă conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 176/2010, în speță Comisia de disciplină sau consiliul de disciplină, care are prerogativa legală de dispune, prin act administrativ/ordin, cu privire la sancțiunea administrativă ce o aplică față de persoana ce a încălcat regimul juridic al incompatibilităților.

Susține recurenta că instanța de fond în mod greșit a considerat că Legea nr. 54/2019 este aplicabilă în cauză. În virtutea principiului neretroactivității legii civile, reglementat de art. 6 alin. (1) din C. civ. și consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția României, și ținând cont de faptul că raportul de evaluare nr. x/05.10.2017 a fost emis de inspectorul de integritate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 54/2019, modificările aduse Legii nr. 176/2010 prin Legea nr. 54/2019 nu sunt incidente în cazul intimatului-reclamant.

I.4. Apărările formulate în cauză

Ambele părți au formulat întâmpinări la cererea de recurs promovată de partea adversă.

I.4.1. Astfel, prin întâmpinarea sa, recurentul - reclamant A. a solicitat respingerea recursului promovat de Agenția Națională de Integritate, ca nefondat și obligarea acestei autorități la plata cheltuielilor de judecată, arătând în esență că susținerile autorității pârâte sunt în contradicție și cu jurisprudența CEDO, care a statuat că, în materie disciplinară, soluționarea unei cauze fără aplicarea unui termen de prescripție reprezintă o încălcare a dreptului la un proces echitabil și că toate argumentele pe care se întemeiază recursul ANI au fost deja infirmate de Decizia CCR 449/2015, iar recursul promovat de aceasta nu face altceva decât să încerce să contrazică Decizia Curții Constituționale nr. 449/2015, solicitând, în soluționarea recursului, ignorarea acestei decizii, cu încălcarea ordinii de drept.

În speță, așa cum a reținut în mod corect și instanța de fond, termenul de prescripție s-a împlinit la data de 20.02.2016, în timp ce raportul de evaluare contestat a fost încheiat la 05.10.2017, așadar la o dată la care răspunderea disciplinară a intimatului-reclamant era prescrisă. Intervenția prescripției cu mult înainte de întocmirea raportului de evaluare nu este, așa cum susține recurenta-pârâtă ANI, un aspect ulterior emiterii actului administrativ, ci o cauză mult anterioară emiterii raportului de evaluare. Așadar, intervenția prescripției putea și trebuia să fie analizată de instanță învestită cu contestația împotriva raportului de evaluare.

I.4.2. La rândul său, recurenta - pârâtă Agenția Națională de Integritate, apreciază că recursul promovat de reclamant este nefondat, solicitând astfel a se respinge susținerile acestuia, ca neîntemeiate, pentru următoarele motive:

- Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 22 noul C. proc. civ., solicită respingerea acestuia, arătând că reclamantul a criticat raportul de evaluare, investind instanța de contencios administrativ și fiscal, exclusiv prin raportarea la starea de incompatibilitate generată de exercitarea funcției de Director General al Direcției Generale de Poliție Locală Sector 3 București simultan cu calitatea de membru provizoriu în cadrul Consiliului de Administrație al Societăți Naționale de Transport Feroviar de Marfă "CFR - Marfă" S, astfel încât, având în vedere principiul disponibilității, instanța era ținută de limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, neputând hotărî decât asupra a ceea ce formează obiectul cererii deduse judecății. Astfel, în mod corect instanța s-a pronunțat în limitele în care au fost învestită, făcând aprecieri numai asupra acestui aspect, determinarea/extinderea prin hotărâre și asupra celei de-a doua situații de incompatibilitate constatate prin raportul de evaluare nefiind posibilă atâta timp cât o asemenea cerere nu a făcut obiectul acțiunii de fond.

- În ceea ce privește susținerile că sentința recurată este pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 94, alin. (21), lit. c) din Legea nr. 161/2003, care instituie o excepție de la regimul incompatibilități lor, privind ambele incompatibilități reținute prin raportul contestat, solicită respingerea arătând că excepțiile prevăzute la art. 94 (2

1

) din Legea nr. 161/2003 nu sunt aplicabile în cazul recurentului întrucât printre documentele ce au stat la baza emiterii raportului de evaluare, nu se regăsește nici un ordin, emis de ministrul transporturilor prin care acesta este numit membru în consiliul ele administrație.

Prin raportare la dispozițiile art. 2 și art. 18 din H.G. nr. 852/1998, privind înființarea Societății Naționale de transport feroviar de Marfă "C.F.R. Marfă" - S.A, actul normative emis în condițiile legii nu putea fi decât Ordinul Ministrului Transportului. Or, recurentului nu i s-a acordat mandat de reprezentare din partea Ministerului Transportului și Infrastructurii si nici nu a fost numit prin ordin al ministrului, așa cum în mod legal si temeinic a constatat instanța de fond.

- În combaterea argumentelor invocate de recurent cu privire la faptul că abaterea administrativă a incompatibilității prevăzută de art. 25 din Legea nr. 176/2010 urmărește un scop exclusiv punitiv și conduce la aplicarea unor sancțiuni grave, de natură penală, deci această faptă este de natură penală, iar procedura de evaluare a incompatibilități lor este o procedură penală, în sensul art. 6, alin. (1) din Convenție, intimata-recurentă invocă excepțiile de neconstituționalitate ridicate cu privire la dispozițiile art. 25 din Legea nr. 176/2010 prin prisma unor critici, în esență, similare, cu cele din prezenta cauză: Decizia nr. 663/2018, Decizia nr. 12/2018, Decizia nr. 69/2018, Decizia nr. 396/2017, Decizia nr. 339/2017, Decizia nr. 481/2013, Decizia nr. 483/2013, Decizia nr. 93/2015 și apreciază că atât considerentele, cât și soluția deciziilor invocate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

Contrar celor afirmate de recurent, intimata-recurentă susține că este vorba despre o procedură administrative, de la etapele de analiză și verificare, până la emiterea raportului de era/oare, ce este un act administrativ, făcându-se în baza Legii nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, ce prevede modalitatea de desfășurare a activității de evaluare și constatare supusă controlului instanțelor de contencios administrativ și fiscal.

Materia regimului juridic al incompatibilităților este reglementată de Legea nr. 161/2003, precum si de alte acte normative speciale în vigoare, căruia i se aplică sancțiunile prevăzute de art. 25 din Legea nr. 176/2010, după ce raportul de evaluare a rămas definitiv, prin necontestare, sau când hotărârea judecătorească de confirmare a existenței incompatibilității a rămas irevocabilă.

Autoritatea competentă în a aplica sancțiunea administrativă și măsura interdicției exercitării unei funcții sau demnități publice pe o perioadă de 3 ani (art. 25 alin. (2) teza a doua, Legea nr. 176/2010) este menționată expres în reglementarea art. 26 alin. (1) al Legii nr. 176/2010.

Or, în speță, doar după rămânerea definitivă a raportului de evaluare nr. x/05.10.2017 operează sancțiunile prevăzute de art. 25 și art. 26 alin. (3) din Legea nr. 176/2010.

Așadar, consecințele rămânerii definitive a raportului de evaluare contestat, exced obiectului prezentei cauze, întrucât prin raportul de evaluare contestat inspectorul de integritate a reținut doar existența unor situații de incompatibilitate, fără însă a se stabili și vreo răspundere administrativă față de persoana evaluată.

În virtutea principiului neretroactivității legii civile, reglementat de art. 6 alin. (1) din C. civ. și consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția României, și ținând cont de faptul că raportul de evaluare nr. x/05.10.2017 a fost emis de inspectorul de integritate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 54/2019, modificările aduse Legii nr. 176/2010 prin Legea rir. 54/2019, nu sunt incidente în cazul reclamantului recurent.

- Intimata recurentă solicită respingerea ca nefondate a afirmațiilor recurentului cu privire la faptul ca sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea principiului așteptărilor legitime (...), criticând răspunsul primit de la Agenția Națională de Integritate în sensul că solicitase un răspuns clar dacă este sau nu în incompatibilitate și nu a primit răspuns în sensul unei opinii că nu se aflaă într-o situație de incompatibilitate.

Sub aspect procedural, au fost îndeplinite prevederile Legii nr. 176/2010, în ceea ce privește informarea persoanei evaluate, conform prevederilor art. 20 din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților, publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative:

Potrivit procedurii de lucru instituite de Legea nr. 176/2010 și menționate mai sus, răspunsul clar și obiectiv se poate da doar în momentul finalizării și comunicării Raportului de evaluare de către inspectorul de integritate, în urma unei sesizări sau din oficiu, și în urma solicitării de acte si informații de la instituțiile și autorități publice, persoane de drept public sau privat în conformitate cu art. 12 din Legea 176/2010.

Or, răspunsul la petiție, în care este descrisă o situație, poate și una ipotetică, răspunsul este formulat de Direcția Generală Juridică prin raportare la cele menționate de petent, fără a se solicita documente și informații suplimentare, sens în care, la finalul răspunsului înaintat către petenți, se menționează că "răspunsul reprezintă punctul de vedere al Agenției Naționale de Integritate raportat la situația de fapt descrisă de dumneavoastră și la dispozițiile legale incidente, nu este o interpretare generală si obligatorie a textelor de lege și nu reprezintă rezultatul activității de evaluare efectuată în condițiile Legii nr. 176/2010."

- Cu privire la argumentele referitoare la protecția datelor cu caracter personal și Cauza BARA, se arată că, în cauză, procedura stabilită de Legea nr. 176/2010 a fost îndeplinită, recurentul a fost informat de către inspectorul de integritate cu privire la declanșarea procedurii de evaluare a respectării regimului juridic al incompatibilităților, prin adresele formulate și transmise în timpul procedurii de evaluare. Față de persoana evaluată, Agenția Națională de Integritate a respectat, în emiterea raportului de evaluare, toată procedura legal impusă, fiind respectate prevederile privitoare la utilizarea informațiilor cu caracter nepublic ale persoanei evaluate . Procedura reglementată de Legea nr. 176/2010 a fost îndeplinită, iar față de conținutul normativ al Directivei nr. 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului, se arată că Legea nr. 176/2010 conține prevederi exprese în acest sens - informările persoanei evaluate cu privire la instrumentarea datelor cu caracter personal fiind obligatorii pentru legalitatea raportului de evaluare - fiind în acord cu legislația europeană, iar aplicabilitatea directă a normei unionale nu suportă incidență, în plan vertical, atât timp cât în legislația națională există normă expresă care să reglementeze respectiva situație.

Analogia nu poate fi aplicabilă, având în vedere și faptul că nu se poate asimila un act administrativ emis de o autoritate publică centrală (cum s-a întâmplat în cauza Bara) unui act normativ cu caracter special, emis de puterea legislativă (cum este Legea nr. 176/2010).

În ceea ce privește situația recurentului, Agenția Națională de Integritate a demarat procedura evaluării, urmând procedura impusă de Legea nr. 176/2010, lege specială în materie, inclusiv în privința informărilor persoanei evaluate, a căror lipsă ar atrage nulitatea expresă a raportului de evaluare. Transmiterea de date și de informații de la instituțiile sau autoritățile statului sau de la alte persoane de drept privat, către inspectorii de integritate, are bază legală în conținutul art. 15 din Legea nr. 176/2010, ceea ce este reglementat prin protocoale fiind doar procedurile pe care această transmitere o implică.

Răspunsurile la întâmpinări

Deși întâmpinările au fost comunicate ambelor părți în termenul legal, niciuna dintre acestea nu a formulat Răspuns la întâmpinarea părții adverse, astfel cum permit dispozițiile art. 471

1

alin. (4) din C. proc. civ., incidente și în cazul recursului, conform art. 490 C. proc. civ.

II. Procedura de soluționare a recursurilor

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat primul termen pentru judecata celor două recursuri la data de 08 februarie 2022, în ședință publică, cu citarea părților, când, față de imposibilitatea de prezentare a apărătorului ales al recurentului - reclamant, domnul avocat C., s-a amânat judecata celor două recursuri și s-a acordat un nou termen la data de 17 mai 2022, dată când a avut loc judecata, în ședință publică.

Alte aspecte procesuale

În ședința publică din data de 17 mai 2022, recurentul - reclamant A., prin apărătorul său, a formulat în scris Cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare cu privire la 5 întrebări formulate, respectiv:

"1. Posibilitatea (perspectiva) exercitării unei evaluări a averii, a incompatibilităților și a conflictelor de interese, de către Agenția Națională de Integritate - ANI, în privința judecătorilor care compun completurile de judecată ce soluționează contestațiile tuturor persoanelor vizate de rapoartele Agenției și în care Agenția este parte - posibilitate care nu este îngrădită sau însoțită de garanții - este contrară articolului 2 TUE, privind statul de drept, și articolului 19 alin. (1) TUE, coroborat cu articolul 47 alin. (1) și (2) CDFUE, privind dreptul la protecție jurisdicțională efectivă, pentru că nu exclud orice îndoială legitimă privind existența unei influențe exterioare 1 asupra activității de judecată a acestor contestații și nu înlătură astfel o lipsă a aparenței de independență sau de imparțialitate a acestora, care aduce atingere încrederii pe care justiția trebuie să o inspire justițiabililor într-o societate democratică și într-un stat de drept?

În susținerea cererii sale, recurentul - reclamant a arătat următoarele:

- Legea 176/2010 este legislație internă de implementare pentru Decizia MCV 2006/928/CE, adoptată la 13 decembrie 2006 de Comisia Europeană a adoptat Decizia 2006/928/CE (punctul 2)

- Legislația română privind ANI trebuie să respecte articolul 2 TUE, privind statul de V și articolul 19 alin. (1) TUE, coroborat cu articolul 47 alin. (1) și (2) CDFUE, privind dreptul la protecție jurisdicțională efectivă, care, toate, presupun principiul imparțialității și independenței judecătorului.

- Decizia 2006/928 privind Mecanismul de Cooperare și Verificare este un act adoptat de o instituție a Uniunii, și anume Comisia, în temeiul Actului de aderare, care face parte din dreptul primar al Uniunii, și constituie mai exact o decizie în sensul articolului 288 al patrulea paragraf TFUE (pct. 148 din Hotărârea CJUE Forumul Judecătorilor C-83/19 ș.a.). În consecință, Decizia 2006/928 fiind un act de dreptul Uniunii Europene, legislația română privind Agenția Națională de Integritate, deoarece pune în aplicare unul dintre obiectivele de referință din Anexa la Decizie, este un act de punere în aplicare al dreptului Uniunii, în sensul articolului 51, alin. (1) CDFUE.

- CJUE a decis că legislația română care este acoperita de un asemenea obiectiv de referință intră în domeniul de aplicare al Deciziei 2006/928 și deci trebuie să respecte cerințele ce decurg din dreptul Uniunii și în special din valoarea statului de drept prevăzută la articolul 2 TUE (pct. 183-5 din Hotărârea CJUE Forumul Judecătorilor C-83/19 ș.a.).

- În concluzie, legislația română privind ANI trebuie să fie conformă cu articolului 2 TUE, privind statul de drept, și articolului 19 alin. (1) TUE, coroborat cu articolul 47 alin. (1) și (2) CDFUE, privind dreptul la protecție jurisdicțională efectivă, care, toate, presupun principiul imparțialității și independenței judecătorului.

Într-un alt considerent, mai susține recurentul - reclamant că Agenția Națională de Integritate - ANI are posibilitatea exercitării unei evaluări a averii, a incompatibilităților și a conflictelor de interese, chiar și din oficiu, conform art. 1 alin. (7) din Legea 176/2010, în privința judecătorilor care compun completurile de judecată ce soluționează contestațiile tuturor persoanelor vizate de rapoartele Agenției și în care Agenția este parte. În aceste condiții, se pune problema dacă completurile de judecată formate din judecătorii secțiilor de contencios administrativ de la Curțile de Apel și ÎCCJ, care sunt competente din punct de vedere material să soluționeze contestațiile formulate împotriva rapoartelor de evaluare, mai pot reprezenta o instanță imparțială și independentă, având în vedere că aceștia pot oricând face obiectul unei proceduri de evaluare efectuată chiar de ANI, care este parte în dosarele pe care le judecă. Perspectiva inițierii de către ANI a unei proceduri de evaluare este prin ea însăși susceptibilă să exercite o presiune asupra judecătorilor, așa cum a decis deja CJUE prin Hotărârea Forumul Judecătorilor C-83/19 (pct. 199).

Argumentul reținut de instanța europeană în Cauza Bara cu privire la art. 315 din Legea 95/2006, este valabil, mutatis mutandis, în privința prevederilor art. 15 din Legea 176/2010, în sensul că acesta din urmă nu face decât să se refere, în principiu, la transmiterea acestor date personale deținute de autorități, de instituții publice și de alte instituții, în timp ce definiția informațiilor transmisibile, precum și modalitățile de efectuare a transmiterii acestor informații au fost elaborate nu prin intermediul unei măsuri legislative, ci prin intermediul unor protocoale administrative, care nu fac obiectul unei publicări oficiale.

Transmiterea acestor informații către ANI se face tot în temeiul unor protocoale de colaborare, dintre care unele se găsesc pe site-ul de internet al ANI fwww.integritate.eu), la adresa de internet https://www.inteqritate.eu/Cooperare/Cooperare-nationala.aspx, cum sunt cele încheiate cu Agenția Națională a Funcționarilor Publici - ANFP, Agenția Națională de Administrare Fiscală -ANAF, Oficiul Național al Registrului Comerțului - ONRC, Ministerul Internelor și Reformei Administrative - MIRA. Alte protocoale, deși apar în documente oficiale, cum ar fi Proiectul de buget al ANI pentru anul 20122, nu apar pe site-ul ANI și, cel puțin aparent, nu sunt publice, cum sunt cele încheiate cu: Oficiul National de Prevenire si Combatere a Spălării Banilor, Agenția Națională de Reglementare si Monitorizare a Achizițiilor Publice, Agenția Națională de Cadastru si Publicitate Imobiliară.

Aceste tip de protocol, așa cum s-a reținut în Concluziile Avocatului General din Cauza Bara, "nu poate fi asimilat unei măsuri legislative cu aplicabilitate generală, publicată în mod corespunzător, opozabilă persoanelor vizate de transmiterea datelor în litigiu" (punctul 85).

Solicită a se observa că, în prezenta cauză, intimata-pârâtă ANI a solicitat și a primit date cu caracter personal ce-l vizează pe recurentul -reclamant de la Direcția Generală de Poliție Locală Sector 3 București, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, Oficiul Național al Registrului Comerțului, Societatea Națională de Transport Feroviar de marfă CFR - Marfă" S.A., Administrarea Domeniului Public București (A.D.P.B.) S.A. (după cum se menționează la pag. 3 din Raportul de evaluare contestat).

Consideră că răspunsul Curții din hotărârea în Cauza Bara se aplică, mutatis mutandis, și în cazul transmiterii datelor cu caracter personal din partea autorităților solicitate către ANI, în cadrul procedurii de evaluare a conflictelor de interese.

Dacă CJUE se va pronunța în sensul că procedura de evaluare a conflictelor de interese prevăzută de Legea 176/2010 este contrară dreptului Uniunii Europene, aceasta trebuie înlăturată de la aplicare în cauză, fiind lipsită de efecte juridice, sens în care instanța națională va dispune anularea întregii proceduri care a condus la emiterea Raportului de evaluare contestat în prezenta cauză.

Având în vedere cele menționate anterior, instanța națională confruntată cu această problemă de drept are două soluții alternative: ori consideră că este clară aplicarea Hotărârii CJUE Bara în privința evaluărilor ANI și face aplicarea prioritară a acesteia, lipsind de efecte legislația națională contrară, și anulând raportul emis în temeiul acesteia, ori are îndoieli asupra aplicabilității Hotărârii CJUE Bara în privința evaluărilor ANI și va adresa CJUE întrebările formulate mai sus.

3, În ceea ce privește conformitatea sancțiunii complementare a interdicției exercitării de funcții alese pentru o perioadă de 3 ani, prevăzută de art. 25, alin. (2) din Legea 176/2010, cu drepturi și principii garantate de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, susține recurentul - reclamant, invocând dispozițiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2020, că această prevedere legală are drept consecință, în privința recurentului, faptul că recurentul se expune unor sancțiuni grave și anume încetarea funcției publice și interdicția de a mai ocupa orice funcție publică aleasă, timp de 3 ani, în cazul în care recursul este respins, iar soluția de respingere a contestației sale împotriva Raportului de evaluare ANI rămâne definitivă.

Legea 176/2010 este legislație de implementare pentru Decizia MCV, așa cum rezultă și din expunerea de motive a proiectului de lege.

În acest context, se pune problema dacă sancțiunea complementară a interdicției de a ocupa orice funcții alese timp de 3 ani (așa cum această prevedere legală a fost interpretată prin Decizia Curții Constituționale nr. 418/2014) - sancțiune ce nu este supusă individualizării, aplicându-se automat în temeiul legii, ope legis, și deci care 'nu poate fi aplicată proporțional cu abaterea reținută - respectă o serie de drepturi și principii garantate de Cartă.

Astfel, consideră că este necesară o asemenea analiză pe tărâmul art. 49 din Cartă, care consacră principiul proporționalității pedepselor.

Evaluarea administrativă în materia conflictelor de interese din legislația națională corespunde conceptului de "acuzație în materie penală", în sensul art. 6 din Convenția Europeană a i Drepturilor Omului, prin prisma criteriilor dezvoltate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în special cel al gravității sancțiunii. Invocă deopotrivă și pe dispozițiile art. 52, [alin. (3) din Cartă, potrivit cărora, în măsura în care Carta conține drepturi ce corespund unor [drepturi garantate prin Convenție, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de Convenție. Totodată, această prevedere nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă.

În același timp, imposibilitatea de a contesta sancțiunea disciplinară complementară a interdicției de a ocupa funcții publice timp de 3 ani, care intervine automat, în temeiul legii, pune în discuție compatibilitatea acestei prevederi cu dreptul la o cale de atac eficientă, garantat de Cartă (art. 17).

Consideră că utilitatea acestor întrebări adresată CJUE este neîndoielnică, pe de o parte, dat fiind că sancțiunea complementară sus-menționată se aplică automat, ope legis, fără a fi individualizată în cadrul unei proceduri disciplinare sau judiciare, nu mai există o altă procedură în cadrul căreia problema de drept a conformității cu Carta să fie invocată, iar pe de altă parte, sancțiunea care intervine este una gravă, care restricționează substanțial dreptul fundamental de a fi ales și care impune controlul conformității acestei prevederi cu Carta.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de criticile formulate de ambele părți și de apărările din cuprinsul întâmpinărilor, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

II.1. În prealabil, examinând cererea de sesizare a Curții Europene de Justiție în vederea efectuării unei trimiteri preliminare, astfel cum a fost formulată și motivată de recurentul - reclamant A., în raport de actele și lucrările dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte o va respinge, ca inadmisibilă, în considerarea următoarelor argumente:

Considerații generale

În conformitate cu dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene - TFUE (fost 234 Tratatul Comunităților Europene), Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la:

a) interpretarea tratatelor;

b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

Alin. (2) din text prevede posibilitatea unei instanțe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privință este necesară în soluționarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea. Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispozițiile art. 267 din TFUE (fost 234 TCE) dă posibilitatea instanțelor statelor membre de a adresa întrebări Curții de Justiție, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunța hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora, fiind judecătorul național.

În conformitate cu o jurisprudență consacrată (a se vedea, în primul rând, Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Pigs Marketing Board, considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 și Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre CJUE și instanța națională, instituită prin art. 177 din TFUE, este de competența instanței naționale, care este investită cu soluționarea cauzei, are cunoș­tință directă despre situația de fapt și probele administrate și trebuie să-și asume responsabilitatea hotărârii judecătorești subsecvente, să aprecieze, având în vedere particularitățile litigiu