ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2730/2022

Ședința publică din data de 17 mai 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal la data de 05.06.2013 sub numărul de dosar x/2013, reclamanta, A., a chemat în judecată pe pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția generală de soluționare a contestațiilor și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția generală de administrare a marilor contribuabili, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună anularea deciziei de impunere nr. x/21.04.2010 și a raportului de inspecție fiscala nr. x/16.04.2010 emise de ANAF - DGAMC, prin care s-au stabilit in sarcina reclamantei obligații fiscale suplimentare, în suma de 17.268.514 RON cu titlu de impozit pe profit si 11.264.881 RON cu titlu de majorări de întârziere, suspendarea executării acestor acte până la soluționarea definitivă a cauzei, anularea Deciziei nr. 907676/28.05.2013, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 405/16.02.2015 Curtea de Apel București a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta A..

Prin Decizia nr. 2772/29 iunie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 405 din 16.02.2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pe rolul Curții de Apel București cauza a fost reînregistrată la data de 26.09.2018 sub numărul de dosar x/2013

Prin sentința nr. 1463 din 15 aprilie 2019 pronunțată în rejudecare, în dosarul nr. x/2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal-VECHE a admis cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele AGENTIA NATIONALA DE ADMINISTRARE FISCALA-DIRECTIA GENERALA DE SOLUTIONARE A CONTESTATIILOR și AGENTIA NATIONALA DE ADMINISTRARE FISCALA-DIRECTIA GENERALA DE ADMINISTRARE A MARILOR CONTRIBUABILI, a anulat Decizia de soluționare a contestației nr. 907676/28.05.2013, Decizia de impunere nr. x/21.04.2010 și raportul de inspecție fiscală nr. x/16.04.2010, obligând pârâta la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de expert în cuantum de 11.160 RON și onorariu de avocat în cuantum de 71639 RON.

Împotriva acestei sentințe, în termenul legal au declarat recurs toate părțile din proces, recurenta - reclamantă A. S.R.L. formulând cerere de recurs incident.

Prin recursul său, Agenția Națională de Administrare Fiscală, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate, cu consecința respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.

A susținut în esență recurenta - pârâtă că hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, instanța aplicând greșit dispozițiile art. 21 alin. (1) și alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și compoletările ulterioare, precum și prevederile art. 155 din Legea nr. 571/209093 privind Codul fiscal, pct. 51 alin. (1), respectiv pct. 46 alin. (1), în funcție de perioada incidentă în speță, din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, respectiv prevederile art. 6 din Legea contabilității nr. 82/1991, republicată și literei A din Norma metodologică de întocmite și utilizare a registrelor și formularelor comune pe economie privind activitatea financiară și contabilă aprobată prin OMFP nr. 1850/2004.

În dezvoltarea criticilor sale, a menționat recurenta -pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală

La rândul său recurenta - pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, invocând tot motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, în sensul respingerii acțiunii promovate de reclamantă, ca neîntemeiată.

A susținut recurenta - pârâtă că hotărârea pronunțată este netemeinică, raportat la faptul că instanța de fond a interpretat greșit prevederile legale incidente în cauza, respectiv dispozițiile art. 155 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, pct. 51 alin. (1) respectiv pct. 46 alin. (1), raportate la perioada incidentă în speță, din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare, respectiv prevederile art. 6 din Legea contabilitătii nr. 82/1991, literei A din Norma metodologică de întocmire și utilizare a registrelor si formularelor comune pe economie privind activitatea financiară și contabilă aprobată prin O.M.F.P. nr. x, prevederile H.G. nr. 831/1997 pentru aprobarea modelelor formularelor comune privind activitatea financiară și contabilă și a normelor metodologice privind întocmirea si utilizarea acestora, coroborate cu prevederile art. 105 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, rep. Cu modificările și completările ulterioare ale art. 102.1 din H.G.. nr. 1050/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. V/2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 732/30.10.2007, precum ale art. 21 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Împreună cu întâmpinările formulate împotriva recursurilor principale, reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs incident, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

A solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate, în sensul admiterii criticilor de nelegalitate formală ale actelor administrativ fiscale contestate și obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul demers judiciar.

Doar recurenta - reclamantă A. S.R.L., a formulat întâmpinări împotriva recursurilor principale promovate de recurentele-pârâte.

În cadrul întâmpinării formulate împotriva recursului promovat de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, a solicitat respingerea acesteia, în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca nefondată.

Susține că motivul de recurs care vizează critica soluției de obligare a acestei autorități la suportarea cheltuielilor de judecată este inadmisibil.

În cadrul întâmpinării formulate împotriva recursului promovat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, recurenta - reclamantă a solicitat, de asemenea, respingerea acestuia, în principal, ca inadmisibil, iar în subsidiar, ca nefondat.

Susține astfel că cererea de recurs formulată de ANAF este inadmisibilă, în considerarea faptului că acțiunea promovată de societate nu a fost formulată în contradictoriu cu ANAF și prin urmare, aceasta este terț în prezenta cauză, iar, cum sentința recurată nu a fost pronunțată în contradictoriu cu această autoritate și aceasta nu a fost parte în proces, în temeiul art. 458 C. proc. civ., recursul formulat de ANAF este inadmisibil.

Cât privește motivul de recurs care vizează pretinsa încălcare a normelor de drept material, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susține reclamanta că este nefondat, în considerarea următoarelor argumente:

Deși le-au fost comunicate întâmpinările formulate de recurenta - reclamantă în termenul legal, recurentele - pârâte nu au combătut apărările acesteia în cadrul unui Răspuns la întâmpinare, astfel cum permit dispozițiile art. 471

1

alin. (4) din C. proc. civ., incidente și în cazul recursului, conform art. 490 C. proc. civ.

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului din data de 07 septembrie 2020, a fost fixat primul termen pentru judecata celor trei recursuri la data de 17 mai 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate și de apărările din cuprinsul întâmpinărilor, Înalta Curte constată că, atât recursurile principale declarate de pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, cât și recursul incident declarat de reclamanta A. S.R.L. sunt nefondate, urmând a fi respinse, în considerarea următoarelor argumente:

În prealabil, în ceea ce privește excepția inadmisibilității recursurilor principale promovate de pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, invocată de recurenta - reclamantă A. S.R.L., în cadrul întâmpinărilor depuse la dosar, reține Înalta Curte că s-a pronunțat asupra sa în cadrul dezbaterilor din ședința publică de la aceste termen de judecată, în sensul respingerii acesteia, considerentele avute în vedere de instanță la soluționarea excepției regăsindu-se în practicaua acestei hotărâri.

Recursurile declarate de recurentele-pârâte sunt întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. invocându-se interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material respectiv dispozițiile Legii nr. 571/2005 privind Codul fiscal în ceea ce privește analiza legalității actelor contestate.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Se apreciază că în mod nelegal, în raport de probatoriul administrat s-a dispus de instanța de fond anularea deciziei nr. 907676/28.05.2013, a deciziei de impunere nr. x/21.04.2010 și a raportului de inspecție fiscală nr. x/16.04.2010.

Instanța de fond a aplicat greșit prevederile art. 21 alin. (1) si alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, conform cărora în categoria cheltuielilor nedeductibile fiscal se încadrează printre altele și cheltuielile înregistrate în contabilitate, care nu au la bază un document justificativ, potrivit legii.

De asemenea, instanța a aplicat greșit si prevederile art. 155 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal pct. 51 alin. (1), respectiv pct. 46 alin. (1), în funcție de perioada incidență fa speță, din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, respectiv prevederile art,6 din Legea contabilității nr. 82/1991, republicată și literei A din Norma metodologică de întocmire și utilizare a registrelor și formularelor comune pe economie privind activitatea financiară și contabilă aprobată prin OMFP nr. 1850/2004.

În cadrul recursului, după expunerea situației de fapt se invocă interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 6 alin. 1 din Legea nr. 82/1991.

Este nelegala reținerea instanței de fond in sensul că organele de control au concluzionat, în mod gresit, că factura trebuie să cuprindă elementele înscrise în documentele care stau la baza facturării si anume avizul de însoțire a mărfii și corecțiile cantitative. Aceasta concluzie la care a ajuns instanța de fond s-a realizat prin însușirea, în totalitate, a expertizei efectuate in cauza, fără să țină cont de constatările organelor de inspecție fiscală si de prevederile legale incidente.

Potrivit prevederilor art. 6 alin. (1) din Legea contabilității nr. 82/1991 si prevederilor H.G. nr. 831/1997 pentru aprobarea modelelor formularelor comune privind activitatea financiară și contabilă și a normelor metodologice privind întocmirea și utilizarea acestora, în vigoare în perioada 01.01.2005-31.12.2006, factura (exemplarul 1) circulă ia cumpărător, la compartimentul aprovizionare, pentru confirmarea operațiunii și la compartimentul financiar-contabil, pentru acceptarea plății, având atașat exemplarul din avizul de însoțire a mărfii care a însoțit produsul sau marfa, dacă este cazul, inclusiv nota de recepție și constatare de diferențe, în cazul în care marfa nu a fost însoțită de factură pe timpul transportului.

De asemenea, avizul de însoțire a mărfii este documentul de însoțire a mărfii pe timpul transportului, în baza căruia, cumpărătorul înregistrează încărcarea în gestiune a mărfurilor la magazie, iar la contabilitate trebuie atașat la factură, împreună cu nota de recepție și constatare de diferențe, în cazul în care marfa nu a fost însoțită de factură pe timpul transportului, iar în vederea corelării documentelor de livrare, numărul și data avizului de însoțire a mărfii se înscriu în formularul de factură și trebuie să conțină un minim obligatoriu de informații, în vederea înregistrării acestora și a obligațiilor fiscale ce decurg din aceasta operațiune.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

În cadrul recursului se invocă faptul că hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 155 din Legea nr. 571/2003 și a pct. 51 alin, (1) respectiv pct. 46 alin. (1), raportate la perioada incidența în speță din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, respectiv prevederile art. 6 din Legea contabilității nr. 82/1991, rep. și literei A din Norma metodologică de întocmire și utilizare a registrelor și formularelor comune pe economie privind activitatea financiară și contabilă aprobată prin O.M.F.P. nr. 1850/2004, prevederile H.G. nr. 831/1997 pentru aprobarea modelelor formularelor comune privind activitatea financiară și contabilă și a normelor metodologice privind întocmirea și utilizarea acestora, coroborate, cu prevederile art. 105 din O.G.. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, rep. cu modificările și completările ulterioare, ale art. 102.1 din H.G. nr. 1050/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare, a O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. V/2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 732/30.10.2007, precum și ale art. 21 alin. (4) Iît.f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Se invocă în cadrul recursului și aspectele de netemeinicie a sentinței de fond în raport de faptul că prima instanță în mod greșit a omologat în totalitate raportul de expertiză fiscală efectuat în cauză, fără a compara condițiile acestui raport în sensul că reclamanta a îndeplinit toate condițiile legale, iar cheltuielile sunt deductibile fiscal la calculul profitului impozabil.

Recurentele-pârâte invocă interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 21 alin. 1 din Codul fiscal și a dispozițiilor art. 6 alin. 1 din Legea nr. 82/1991 în ceea ce privește aprecierea nelegală cu privire la îndeplinirea cheltuielilor ca fiind deductibile fiscal în condițiile în care facturile emise erau completate cu toate elementele obligatorii prevăzute de lege, iar documentele care ar fi trebuit anexate acestor facturi respectiv avizele de însoțire a mărfii lipseau sau nu conțineau minimul obligatoriu de informații precizat de normele legale în vigoare pentru perioada supusă verificării.

Potrivit prevederilor art. 21 alin. (1) din Legea nf. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, în forma, aplicabilă începând cu data de 01.01.2005 "Pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare."

Potrivit acestor prevederi legale, pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare.

La alin. (4) lit. f) din cuprinsul aceluiași act normativ, se prevede "(4) Următoarele cheltuieli nu sunt deductibile: (...)

f) cheltuielile înregistrate în contabilitate, care nu au la bază un document justificativ, potrivit legii, prin care să se facă dovada efectuării operațiunii sau intrării în gestiune, după caz, potrivit normelor;"

Astfel nu sunt deductibile fiscal cheltuielile înregistrate în contabilitate, care nu au la bază un document justificativ, potrivit legii, prin care să se facă dovada efectuării operațiunii sau intrării în gestiune, după caz, potrivit normelor.

Legiuitorul a dispus ca înregistrările în evidența contabilă, se fie făcute cronologic și sistematic, pe baza înscrisurilor ce dobândesc calitatea de document justificativ care angajează răspunderea persoanelor care l-au întocmit, conform reglementărilor contabile în vigoare.

Un alt aspect de nelegalitate invocat privește interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 451 alin. 2, 453 și 454 C. proc. civ. pe aspectul obligării autorității pârâte la plata onorariului de avocat apreciind ca fiind onorariu de succes și care nu poate fi suportat de partea care a pierdut procesul conform art. 453 alin. 1 C. proc. civ.

Se critică neaplicarea dispozițiilor art. 451 alin. 2 și (3) din C. proc. civ. de către instanța de fond în ceea ce privește soluționarea capătului de cerere având ca obiect obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentele-pârâte solicită admiterea recursurilor, casarea sentinței atacate și respingerea ca neîntemeiată a acțiunii, cu menținerea ca legal emise a actelor fiscale contestate.

La dosar reclamanta-intimată a formulat întâmpinare prin care a solicitat în principal respingerea recursului declarat de ANAF ca inadmisibil și în subsidiar respingerea ca nefondat respectiv respingerea ca nefondat a recursului declarat de recurenta-pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

Odată cu întâmpinarea reclamanta a formulat împotriva sentinței atacate recurs incident, invocând ca motiv de recurs dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ. cu privire la considerentele sentinței atacate respectiv soluția de respingere a motivelor de nelegalitate procedurală a actelor fiscal contestate sub două critici de nelegalitate.

Se arată că în mod nelegal prima instanță nu a reținut ca aspect de nelegalitate procedural încălcarea prevederilor art. 104 alin. 2 rap.la art. 103 alin. (6) Codul de procedură fiscală în ceea ce privește durata inspecției fiscale în cazul marilor contribuabili care nu poate fi mai mare de 6 luni. Iar în cauză durata inspecției nu poate depăși data de 5.12.2009, fiind depășită această durată deoarece controlul a fost efectuat în perioada 13.01.2010-15.04.2010.

Se apreciază de către recurenta-reclamantă că în raport de doctrină și de jurisprudență a intervenit sancțiunea nulității actelor de constatare și de impunere realizate după acest termen, autoritățile fiscale având obligația respectării principiului minimi afectări a activității contribuabilului conform art. 104 alin. 2 Codul de procedură fiscală.

Un alt aspect de nelegalitate invocat de reclamantă care nu a fost reținut de prima instanță și care formează obiectul recursului incident îl reprezintă prezumția de nevinovăție a reclamantei.

Se invocă faptul că în mod nelegal prima instanță a respins argumentele reclamantei cu privire la încălcarea prezumției de nevinovăție fără a sancționa autoritățile fiscale care nu au analizat cu ocazia controlului realitatea juridică economică și specifică a reclamantei.

Se apreciază că organele fiscale au efectuat un control formal fără a fi respectate principiile inspecției fiscale astfel cum rezultă din jurisprudența în materie de TVA de către CJUE.

Se solicită admiterea recursului incident, casarea în parte a sentinței atacate, în sensul acceptării în cadrul considerentelor de anulare a actelor contestate și a celor două motive de nelegalitate de ordin procedural astfel cum a fost indicat în cadrul recursului incident.

Motivat Curtea a respins în ședința publică din 17.05.2022 excepția inadmisibilității recursului declarat de recurenta-pârâtă ANAF sub ambele aspecte invocate.

Analizând recursurile declarate în cauză, principale declarate de autoritățile pârâte și recursul incident declarat de recurenta-reclamantă Curtea le apreciază pentru următoarele considerente ca nefondate, în cauză nefiind îndeplinite condițiile motivelor de casare invocate de părți.

Recursurile principale declarate de recurentele-pârâte sunt apreciate de Curte ca nefondate prin considerente comune ambelor recursuri, în cauză nefiind îndeplinite condițiile motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 155, art. 21 alin. 4 lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal și a dispozițiilor art. 44 din Normele metodologice.

În opinia Curții soluția recurată de admitere a acțiunii este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor art. 155 din Legea nr. 571/2003 Codul fiscal în sensul că nu sunt corecte și legale reținerile autorităților fiscale în sensul că nu ar fi deductibile fiscal cheltuielile efectuate de reclamantă ca urmare a achiziției de cereale în cauză fiind respectate condițiile de fond cu privire la dreptul de deducere, atât în ceea ce privește realitatea cheltuielilor efectuate în scopul realizării de venituri impozabile cât și în ceea ce privește facturile înregistrate în contabilitate, care îndeplinesc condițiile de fond pentru a fi considerate justificative în sensul pct. 44 din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal.

Conform acestor dispoziții "înregistrate în evidența contabilă se fac cronologic și sistematic pe baza înscrisurilor ce dobândesc calitatea de document justificativ care angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit conform reglementărilor contabile în vigoare".

În cauză, în mod corect prima instanță a omologat concluziile raportului de expertiză din care rezultă faptul că facturile îndeplineau condițiile de fond de a fi apreciate ca documente justificative în sensul dispozițiilor art. 155 din Codul de procedură fiscală.

În cadrul recursurilor se reiau argumentele legate de conținutul facturilor, care ar determina nedeductibilitatea cheltuielilor aferente contractelor încheiate cu furnizorii.

Curtea apreciază că în mod corect și legal și cu respectarea principiilor din jurisprudența națională și comunitară cu privire la documentele justificative pentru deducerea TVA, prima instanță a constatat existența dreptului la deducere în raport de facturile depuse, facturi care îndeplinesc pe fond condițiile de a fi apreciate ca document justificativ.

Aceasta deoarece lipsa unor elemente de formă privind completarea tuturor rubricilor din facturi nu este de natură a invalida și a justifica refuzul de deducere în condițiile în care reclamanta a probat caracterul efectiv și real al operațiunilor economice care au stat la baza emiterii facturilor.

În cauză realitatea operațiunilor este confirmată de probatoriul administrat în cauză, respectiv de raportul de expertiză contabilă din care rezultă realitatea economică pentru fiecare achiziție, această realitate economică neputând fi negată de lipsa unor aspecte de formă de natură contabilă cum ar fi lipsa unității de măsură a cantității livrate sau lipsa adresei complete.

În mod corect prima instanță a făcut aplicarea jurisprudenței comunitare - Cauza Jeunehomme în sensul că s-a stabilit că atunci când organele fiscale dispune de informațiile necesare pentru a stabili că cerințele de fond sunt îndeplinite acestea nu pot refuza deducerea TVA pe baza unor condiții de formă care să conducă prin ele însele la anihilarea acestui drept.

Aspectul de nelegalitate privind utilizarea și aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. 1 C. proc. civ. neaplicarea dispozițiilor art. 451 alin. 2 C. proc. civ. nu este fondat.

În cauză prima instanță a făcut aplicarea art. 453 alin. 1 C. proc. civ. și a obligat recurentele-pârâte la plata cheltuielilor judecată către reclamantă probate conform art. 452 C. proc. civ., deoarece în raport de soluția de admitere a acțiunii autoritățile pârâte au pierdut procesul. Iar această obligație are caracter obiectiv procesual nefiind legată de o culpă subiectivă a autorității fiscale.

În ceea ce privește critica de nelegalitate privind neaplicarea dispozițiilor art. 451 alin. 2 C. proc. civ. aceasta nu poate fi reținută.

În cauză nu există obligația instanței de a reduce cheltuielile de judecată dispozițiile art. 451 alin. 2 C. proc. civ. instituind o facultate a instanței atunci când se apreciază motivat caracterul vădit disproporționat în raport de valoarea sau complexitatea cauzei.

Prima instanță a motivat în sensul neaplicării dispozițiilor art. 451 alin. 2 C. proc. civ. concluzia instanței fiind legală raportat la complexitatea și durata cauzei și activitatea concretă a apărătorului ales al reclamantei.

Recursul incident declarat de recurenta-pârâtă este apreciat de Curte ca nefondat, în cauză nefiind îndeplinite condițiile motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ.

În cauză nu poate fi reținută încălcarea unor norme de procedură de către prima instanță pentru faptul că nu a reținut toate aspectele de nelegalitate ale actelor contestate invocate de reclamantă în acțiune ca motive de nelegalitate ale actelor administrativ fiscale apreciate ca nelegale și anulate ca atare.

Aspectul de nelegalitate privind depășirea duratei inspecției fiscale în raport de dispozițiileart. 104 alin. 2 C. proc. civ. nu este fondat.

Contrar susținerilor reclamantei termenul de 6 luni pentru efectuarea inspecției fiscale nu este un termen imperativ care să determine nulitatea actelor de inspecție realizate după expirarea acestuia.

În cauză acest termen a fost depășit în mod justificat determinat de complexitatea activității de control care viza toate societățile furnizoare cu care reclamanta a încheiat facturile pentru care solicită recunoașterea dreptului de deducere.

Nu a fost identificată o jurisprudență consolidată la nivelul ÎCCJ, secția contencios administrativ și fiscal în sensul interpretării dispozițiilor art. 104 (2) C. proc. civ. astfel cum este menționată în cadrul recursului incident.

Al doilea aspect de nelegalitate privind pretinsa nerespectare a prezumției de nevinovăție a reclamantei în calitate de mare contribuabil - societate supusă controlului fiscal.

În cauză nu poate fi reținută încălcarea acestei prezumții sau existența unui abuz al autorității fiscale pe modalitatea în care pârâtele au identificat și analizat probele care susțineau cererile de deducere. Faptul că autoritățile fiscale au interpretat diferit starea de fapt fiscală nu reprezintă o încălcare a prezumției de nevinovăție a reclamantei.

Nu este de înlăturat faptul că, în cauză, în raport de activitatea reclamantei și a altor societăți furnizoare a avut loc și o cercetare penală față de care s-a dispus clasarea nefiind identificate fapte de natură penală pentru achizițiile de produse agricole realizate de reclamantă de la diferite societăți.

Față de cele expuse mai sus, Curtea în baza art. 496-497 C. proc. civ. va respinge ca nefondate atât recursurile principale declarate de părâte cât și recursul incident declarat de reclamantă.

În baza art. 453 alin. 2 C. proc. civ. Curtea ținând cont de soluția dispusă în recurs, față de hotărârea recurată, va obliga recurentele-pârâte la plata sumei de 9000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-reclamantei, din totalul solicitat de 12.769,47 RON, conform notelor depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile principale formulate de pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și recursul incident formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1463 din 15 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal - VECHE, ca nefondate.

Obligă recurentele -pârâte Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili la plata sumei de 9000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea intimatei -reclamante A. S.R.L., cu aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 17 mai 2022.