ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2565/2021

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 06.12.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii Timișoara, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: - Anularea Deciziei de soluționare a contestației nr. 321/21.09.2017, în ceea ce privește: 1) Suspendarea soluționării Contestației fiscale înregistrată la D.G.S.C. sub nr. x/21.04.2017 în ceea ce privește cheltuielile în sumă de 468.448 RON și TVA în sumă de 271.777 RON aferente investițiilor efectuate în perioada analizată de organele fiscale și obligațiile fiscale accesorii (în total 588.660 RON, reprezentând: 74.952 RON - impozit pe profit aferent cheltuielilor cu servicii de reparații/modernizări, 18.710 RON - dobânzi aferente impozitului pe profit, 11.469 RON - penalități de întârziere aferente impozitului pe profit, 271.777 RON - TVA deductibilă aferentă serviciilor, 170.989 RON - dobânzi aferente TVA, 40.763 RON - penalități de întârziere aferente TVA); 2) Respingerea ca neîntemeiată a Contestației fiscale în ceea ce privește cheltuielile în sumă de 206.699 RON și TVA în sumă de 1.141.063 RON aferente cheltuielilor cu amortizarea aparatelor de dializă și hemodializă achiziționate de Societate în perioada analizată și obligațiile fiscale accesorii (în total 1.876.471 RON, reprezentând: (i) 206.699 RON - impozit pe profit aferent cheltuielilor cu servicii cu amortizarea echipamentelor de hemodializă și medicale acordate în comodat, (ii) 50.043 RON - dobânzi aferente impozitului pe profit, 30.535 RON penalități de întârziere aferente impozitului pe profit, 934.364 RON - TVA deductibilă aferentă cheltuielilor cu servicii cu amortizarea echipamentelor de hemodializă și medicale acordate în comodat, 509.527 RON - dobânzi aferente TVA, (vi) 145.303 RON penalități de întârziere aferente TVA; 3) Respingerea ca nemotivată a Contestației fiscale în ceea ce privește cheltuielile cu ajustarea conform dosarului prețurilor de transfer în sumă de 2.949.950 RON și obligațiile fiscale accesorii. Obligarea DGSC la soluționarea pe fond a Contestației fiscale în ceea ce privește cheltuielile în sumă de 468.448 RON și TVA în sumă de 271.777 RON și obligațiile fiscale accesorii (menționate la pct. 1 (i) de mai sus) aferente investițiilor efectuate de Societate în perioada analizată de organele fiscale; Anularea în parte a Deciziei de impunere (Anexa 4) și a Raportului de inspecție fiscală (Anexa 5) în ceea ce privește stabilirea ca fiind nedeductibile a cheltuielilor în sumă de 3.001.765 RON și a TVA în sumă de 1.206.141 RON aferente lucrărilor de investiții efectuate de Societate și echipamentelor de dializă ce fac obiectul contractelor de comodat încheiate de A., exonerarea Societății de la plata: sumei de 372.749 RON, reprezentând impozit pe profit suplimentar și a accesoriilor aferente impozitului pe profit în sumă de 151.590 RON și a sumei de 1.206.141 RON reprezentând TVA și a accesoriilor aferente în sumă de 874.094 RON (reprezentând 680.516 RON dobânzi și 193.578 RON penalități de întârziere) ce au fost impuse suplimentar A. prin Decizia de impunere, cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 178 din 26 iunie 2018, Curtea de Apel Timișoară, secția contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea reclamantei A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii Timișoara și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor. A anulat Decizia nr. 321/21.09.2017 emisă de pârâta 2 și în consecință: - a obligat pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor să soluționeze în fond contestația administrativă a reclamantei pentru suma totală de 588.660 RON (271.777 RON TVA,74.952 RON impozit pe profit și accesorii aferente) - corespunzător punctului 1 din Decizia nr. 321/21.09.2017; - a dispus anularea parțială a Deciziei de impunere nr. x/28.02.2017 precum și a RIF nr. x/28.02.2017 care a stat la baza emiterii acesteia pentru suma de 1.876.471 RON (934.364 RON TVA, 206.699 RON impozit pe profit și accesoriile aferente - corespunzător punctului 2 din Decizia nr. 321/21.09.2017, și exonerează reclamanta de plata acestei sume; - a respins în rest acțiunea.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 178 din 26 iunie 2018 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal au declarat recurs pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara prin Administrația Județeană pentru Contribuabilii Mijlocii prin care au solicitat casarea sentinței atacate, rejudecarea cauzei și respingerea în totalitate a acțiunii formulate de reclamantă. În drept, recurentele-pârâte au invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a invocat, în esență, următoarele critici: - instanța de fond a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală (2015) privind suspendarea procedurii de soluționare a contestației; - instanța de fond a reținut în mod eronat că reclamanta avea drept la deducerea TVA aferentă achiziționării echipamentelor plasate ulterior în comodat în scopul stimulării vânzărilor, operațiuni care nu constituie prestare de servicii efectuată cu plată; - sentința atacată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 19 alin. (1), art. 21 alin. (1), art. 125 1 alin. (1) pct. 3, art. 149 alin. (1) lit. a) și lit. b), alin. (4) lit. a), art. 157 alin. (2) Codul fiscal (2003), precum și a prevederilor pct. 54 alin. (5) și alin. (7) din Normele de aplicare ale Codul fiscal aprobate prin H.G. nr. 44/2004; - instanța de fond a anulat în mod eronat punctul 3 din Decizia nr. 321/21.09.2017 cu încălcarea dispozițiilor art. 269 alin. (1) lit. c) și lit. d), art. 276 alin. (1) Codul de procedură fiscală (2015). În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara prin Administrația Județeană pentru Contribuabilii Mijlocii a invocat, în esență, următoarele critici: - instanța de fond a reținut în mod eronat că reclamanta avea drept la deducerea TVA aferentă achiziționării echipamentelor plasate ulterior în comodat în scopul stimulării vânzărilor, operațiuni care nu constituie prestare de servicii efectuată cu plată; - sentința atacată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 19 alin. (1), art. 21 alin. (1), art. 24 alin. (11), art. 149 alin. (1) lit. a) și lit. b), alin. (2), alin. (4) lit. a) pct. 1 Codul fiscal (2003), precum și a prevederilor pct. 54 alin. (5) și alin. (7) din Normele de aplicare ale Codul fiscal aprobate prin H.G. nr. 44/2004; - instanța de fond a reținut o situație de fapt neconformă cu realitatea și a interpretat eronat probele administrate în cauză.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare la data de 21.01.2019 prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Intimata-reclamantă a susținut că organul de soluționare a contestației nu a arătat care sunt indiciile săvârșirii unei infracțiuni cu privire la mijloacele de probă în legătura cu stabilirea bazei de impozitare și nu a motivat înrâurirea hotărâtoare a soluției organului penal asupra soluționării contestației fiscale. Intimata-reclamantă a mai susținut că realitatea și scopul economic al tranzacțiilor prevalează si că organele fiscale au obligația de a se rezuma doar la a analiza dacă echipamentele au fost achiziționate cu intenția de a fi utilizate în scopul operațiunilor taxabile ale societății reclamante. Recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat răspuns la întâmpinare și a reiterat susținerile din cererea de recurs.

Procedura de soluționare a recursului Prin rezoluția din 07 ianuarie 2019, instanța constatând că nu mai subzistă motivele care să determine fixarea termenului de judecată pentru examinarea în camera de consiliu a raportului privind admisibilitatea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal a stabilit termen de judecată pe fond a recursului la data de 26 octombrie 2021. Prin încheierea din 17 aprilie 2019, instanța, din oficiu a preschimbat termenul de judecată stabilit inițial prin rezoluția din 07 ianuarie 2019 și a stabilit un nou termen de judecată la data de 30 martie 2021. II. Soluția instanței de recurs Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara prin Administrația Județeană pentru Contribuabilii Mijlocii sunt nefondate, pentru următoarele considerente: 1. În conformitate cu dispozițiile art. 277 Codul de procedură fiscală (2015), în vigoare la data formulării contestației: "(1) Organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când: a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare și a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă; b) soluționarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți. (2) La cererea contestatorului, organul de soluționare competent suspendă procedura și stabilește termenul până la care aceasta se suspendă. Termenul de suspendare nu poate fi mai mare de 6 luni de la data acordării. Suspendarea poate fi solicitată o singură dată. (3) Procedura administrativă este reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea sau, după caz, la expirarea termenului stabilit de organul de soluționare competent potrivit alin. (2), indiferent dacă motivul care a determinat suspendarea a încetat ori nu. (4) Hotărârea definitivă a instanței penale prin care se soluționează acțiunea civilă este opozabilă organelor de soluționare competente, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă". Instanța de fond a reținut, în mod corect, că organul fiscal nu a făcut referire în sesizarea sa la nicio infracțiune referitoare la vreun mijloc de probă privind stabilirea bazei impozabile a reclamantei și nici nu a invocat faptul că, pentru stabilirea situației de fapt, ar fi necesare administrarea unor probe accesibile exclusiv organelor penale. Instanța de fond a mai reținut că sesizarea penală vizează strict aspecte de calificare fiscală a unor operațiuni economice iar simpla calificare a unor cheltuieli ca fiind nedeductibile nu are semnificația întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală incriminată de dispozițiile art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005, în acord cu hotărârea CJUE din 22.10.015 pronunțată în cauza C-277/14. Înalta Curte constată că măsura de suspendare a soluționării contestației luată de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală este nelegală deoarece nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală (2015) și autoritățile fiscale aveau obligația aplicării normelor fiscale pe care le apreciau ca fiind incidente în cauză, cu consecința aprecierii asupra caracterului deductibil al unor cheltuieli efectuate de reclamantă. În consecință, contrar susținerilor recurentei-pârâte Agenția Națională de Administrare Fiscală, Înalta Curte reține că instanța de fond nu a interpretat sau aplicat în mod greșit dispozițiile art. 277 Codul de procedură fiscală (2015). 2. În conformitate cu dispozițiile Codul fiscal (2003): "(…) Art. 19 (1) Profitul impozabil se calculează ca diferență între veniturile realizate din orice sursă și cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile și la care se adaugă cheltuielile nedeductibile. La stabilirea profitului impozabil se iau în calcul și alte elemente similare veniturilor și cheltuielilor potrivit normelor de aplicare. (…) Art. 21 (1) Pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare. (…) Art. 24 (…) (11) Amortizarea fiscală se calculează după cum urmează: (…) c) pentru cheltuielile cu investițiile efectuate la mijloacele fixe concesionate, închiriate sau luate în locație de gestiune de cel care a efectuat investiția, pe perioada contractului sau pe durata normală de utilizare, după caz; (…) Art. 125 1 (1) În sensul prezentului titlu, termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații: (…) 3. active corporale fixe reprezintă orice activ deținut pentru a fi utilizat în producția sau livrarea de bunuri ori în prestarea de servicii, pentru a fi închiriat terților sau pentru scopuri administrative, dacă acest activ are durata normală de utilizare mai mare de un an și valoare mai mare decât limita prevăzută prin hotărâre a Guvernului sau prin prezentul titlu; (…) Art. 129 (1) Se consideră prestare de servicii orice operațiune care nu constituie livrare de bunuri, așa cum este definită la art. 128. (…) (4) Sunt asimilate prestării de servicii efectuate cu plată următoarele: a) utilizarea bunurilor, altele decât bunurile de capital, care fac parte din activele folosite în cadrul activității economice a persoanei impozabile în folosul propriu sau de către personalul acesteia ori pentru a fi puse la dispoziție în vederea utilizării în mod gratuit altor persoane, pentru alte scopuri decât desfășurarea activității sale economice, dacă taxa pentru bunurile respective a fost dedusă total sau parțial, cu excepția bunurilor a căror achiziție face obiectul limitării la 50% a dreptului de deducere potrivit prevederilor art. 145 1 b) serviciile prestate în mod gratuit de către o persoană impozabilă pentru uzul propriu sau al personalului acesteia ori pentru uzul altor persoane, pentru alte scopuri decât desfășurarea activității sale economice. (5) Nu constituie prestare de servicii efectuată cu plată în sensul alin. (4), fără a se limita la acestea, operațiuni precum: a) utilizarea bunurilor care fac parte din activele folosite în cadrul activității economice a persoanei impozabile sau prestarea de servicii în mod gratuit, în cadrul acțiunilor de sponsorizare, mecenat sau protocol, în condițiile stabilite prin norme; b) serviciile care fac parte din activitatea economică a persoanei impozabile, prestate în mod gratuit în scop de reclamă sau în scopul stimulării vânzărilor; c) serviciile prestate în mod gratuit în cadrul perioadei de garanție de către persoana care a efectuat inițial livrarea de bunuri sau prestarea de servicii. (…) Art. 145 (1) Dreptul de deducere ia naștere la momentul exigibilității taxei. (…) (2) Orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achizițiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul următoarelor operațiuni: a) operațiuni taxabile; (…) Art. 149 (1) În sensul prezentului articol: a) bunurile de capital reprezintă toate activele corporale fixe, definite la art. 125 1 alin. (1) pct. 3, precum și operațiunile de construcție, transformare sau modernizare a bunurilor imobile, exclusiv reparațiile ori lucrările de întreținere a acestor active, chiar în condițiile în care astfel de operațiuni sunt realizate de beneficiarul unui contract de închiriere, leasing sau al oricărui alt contract prin care activele fixe corporale se pun la dispoziția unei alte persoane; nu sunt considerate bunuri de capital activele corporale fixe amortizabile a căror durată normală de utilizare stabilită pentru amortizarea fiscală este mai mică de 5 ani; activele corporale fixe de natura mijloacelor fixe amortizabile care fac obiectul leasingului sunt considerate bunuri de capital la locator/finanțator dacă limita minimă a duratei normale de utilizare este egală sau mai mare de 5 ani; b) bunurile care fac obiectul închirierii, leasingului, concesionării sau oricărei alte metode de punere a acestora la dispoziția unei persoane sunt considerate bunuri de capital aparținând persoanei care le închiriază, le dă în leasing sau le pune la dispoziția altei persoane; c) ambalajele care se pot utiliza de mai multe ori nu sunt considerate bunuri de capital; d) taxa deductibilă aferentă bunurilor de capital reprezintă taxa achitată sau datorată, aferentă oricărei operațiuni legate de achiziția, fabricarea, construcția, transformarea sau modernizarea acestor bunuri, exclusiv taxa achitată sau datorată, aferentă reparării ori întreținerii acestor bunuri sau cea aferentă achiziției pieselor de schimb destinate reparării ori întreținerii bunurilor de capital. (2) Taxa deductibilă aferentă bunurilor de capital, în condițiile în care nu se aplică regulile privind livrarea către sine sau prestarea către sine, se ajustează, în situațiile prevăzute la alin. (4) lit. a) - d): a) pe o perioadă de 5 ani, pentru bunurile de capital achiziționate sau fabricate, altele decât cele prevăzute la lit. b); b) pe o perioadă de 20 de ani, pentru construcția sau achiziția unui bun imobil, precum și pentru transformarea sau modernizarea unui bun imobil, dacă valoarea fiecărei transformări sau modernizări este de cel puțin 20% din valoarea totală a bunului imobil astfel transformat sau modernizat. (3) Perioada de ajustare începe: a) de la data de 1 ianuarie a anului în care bunurile au fost achiziționate sau fabricate, pentru bunurile de capital menționate la alin. (2) lit. a), dacă acestea au fost achiziționate sau fabricate după data aderării; b) de la data de 1 ianuarie a anului în care bunurile sunt recepționate, pentru bunurile de capital prevăzute la alin. (2) lit. b), care sunt construite, și se efectuează pentru suma integrală a taxei deductibile aferente bunului de capital, inclusiv pentru taxa plătită sau datorată înainte de data aderării, dacă anul primei utilizări este anul aderării sau un alt an ulterior anului aderării; c) de la data de 1 ianuarie a anului în care bunurile au fost achiziționate, pentru bunurile de capital prevăzute la alin. (2) lit. b), care sunt achiziționate, și se efectuează pentru suma integrală a taxei deductibile aferente bunului de capital, inclusiv pentru taxa plătită sau datorată înainte de data aderării, dacă formalitățile legale pentru transferul titlului de proprietate de la vânzător la cumpărător s-au îndeplinit în anul aderării sau într-un an ulterior anului aderării; d) de la data de 1 ianuarie a anului în care bunurile sunt folosite pentru prima dată după transformare sau modernizare, pentru transformările sau modernizările bunurilor de capital prevăzute la alin. (2) lit. b), a) căror valoare este de cel puțin 20% din valoarea totală a bunului imobil transformat sau modernizat, și se efectuează pentru suma taxei deductibile aferente transformării sau modernizării, inclusiv pentru suma taxei deductibile aferente respectivei transformări sau modernizări, plătită ori datorată înainte de data aderării, dacă anul primei utilizări după transformare sau modernizare este anul aderării sau un an ulterior aderării. (4) Ajustarea taxei deductibile prevăzute la alin. (1) lit. d) se efectuează: a) în situația în care bunul de capital este folosit de persoana impozabilă: 1. integral sau parțial, pentru alte scopuri decât activitățile economice, cu excepția bunurilor a căror achiziție face obiectul limitării la 50% a dreptului de deducere potrivit prevederilor art. 145 1 ; 2. pentru realizarea de operațiuni care nu dau drept de deducere a taxei; 3. pentru realizarea de operațiuni care dau drept de deducere a taxei într-o măsură diferită față de deducerea inițială; (…) Art. 157 (1) Orice persoană trebuie să achite taxa de plată organelor fiscale până la data la care are obligația depunerii unuia dintre deconturile sau declarațiile prevăzute la art. 156 2 și 156 3 . (2) Prin excepție de la prevederile alin. (1), persoana impozabilă înregistrată conform art. 153 va evidenția în decontul prevăzut la art. 156 2 , atât ca taxă colectată, cât și ca taxă deductibilă, în limitele și în condițiile stabilite la art. 145-147 1 , taxa aferentă achizițiilor intracomunitare, bunurilor și serviciilor achiziționate în beneficiul său, pentru care respectiva persoană este obligată la plata taxei, în condițiile art. 150 alin. (2)-(6). (…) ". Potrivit prevederilor Normelor metodologice de aplicare a Codul fiscal (2003), aprobate prin H.G. nr. 44/2004: "(…) [Art. 24] (...) Pct. 70 2 . Pentru perioada în care mijloacele fixe amortizabile nu sunt utilizate cel puțin pe o perioadă de o lună, recuperarea valorii fiscale rămase neamortizate se efectuează pe durata normală de utilizare rămasă, începând cu luna următoare repunerii în funcțiune a acestora, prin recalcularea cotei de amortizare fiscală. În aplicarea prevederilor lit. c) a alin. (11) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, amortizarea fiscală a cheltuielilor cu investițiile efectuate la mijloacele fixe concesionate, închiriate sau luate în locație de gestiune, se calculează pe baza perioadei inițiale a contractului, indiferent dacă acesta se prelungește ulterior, sau pe durata normală de utilizare rămasă, potrivit opțiunii contribuabilului, începând cu luna următoare finalizării investiției. (...) [Art. 129] Pct. 7 (...) (6) În sensul art. 129 alin. (4) din Codul fiscal, nu sunt asimilate unei prestări de servicii efectuate cu plată utilizarea bunurilor, altele decât bunurile de capital, care fac parte din activele folosite în cadrul activității economice a persoanei impozabile pentru a fi puse la dispoziție în vederea utilizării în mod gratuit altor persoane, precum și prestarea de servicii în mod gratuit, pentru scopuri legate de desfășurarea activității sale economice. Sunt asimilate unei prestări de servicii efectuate cu plată utilizarea bunurilor care fac parte din activele folosite în cadrul activității economice a persoanei impozabile în folosul propriu sau serviciile prestate în mod gratuit de către persoana impozabilă pentru uzul propriu, dacă taxa pentru bunurile respective a fost dedusă total sau parțial, cu excepția bunurilor a căror achiziție face obiectul limitării la 50% a dreptului de deducere potrivit prevederilor art. 145 1 din Codul fiscal. De exemplu, o societate comercială care produce frigidere pe care le pune la dispoziția grădiniței de copii organizate în cadrul societății comerciale se consideră că utilizează în folosul propriu bunurile respective, pentru alte scopuri decât desfășurarea activității sale economice. (...) [Art. 149] Pct. 54 (…) (5) În situația în care în cursul perioadei de ajustare expiră contractul de închiriere, leasing, concesionare sau orice alt tip de contract prin care bunul imobil ori o parte a acestuia a fost pus/pusă la dispoziția altei persoane și bunul de capital este restituit proprietarului sau persoanei care a pus bunul la dispoziție, se consideră că bunul de capital constând în modernizările/transformările efectuate conform alin. (2) își încetează existența în cadrul activității economice a persoanei impozabile care a utilizat bunul respectiv, conform art. 149 alin. (4) lit. d) din Codul fiscal. Ajustarea deducerii aferente operațiunilor de transformare sau modernizare se realizează pentru toată taxa aferentă perioadei rămase din perioada de ajustare, incluzând anul în care bunul este restituit proprietarului, în conformitate cu prevederile art. 149 alin. (5) lit. c) din Codul fiscal. Dacă lucrările de modernizare/transformare sunt transferate cu titlu oneros proprietarului sau persoanei care a pus bunul la dispoziție, se aplică prevederile art. 149 alin. (4) lit. d) pct. 1, respectiv nu se mai efectuează ajustarea taxei. (…) (7) Începând cu anul 2008, conform art. 149 alin. (4) lit. a) din Codul fiscal, dacă bunul de capital este utilizat total sau parțial în alte scopuri decât activitățile economice ori pentru realizarea de operațiuni care nu dau drept de deducere a taxei, ajustarea deducerii se realizează pentru toată taxa aferentă perioadei rămase din perioada de ajustare, incluzând anul în care apare modificarea destinației de utilizare și proporțional cu partea din bunul de capital utilizată în aceste scopuri. În cazul în care dreptul de deducere aferent bunului de capital achiziționat se exercită pe bază de pro rata, se aplică prevederile alin. (9) (…) ". Instanța de fond a reținut, în mod corect, că reclamanta avea dreptul la deducerea TVA aferentă achiziționării echipamentelor plasate ulterior în comodat în scopul stimulării vânzărilor, operațiuni care nu constituie prestare de servicii efectuată cu plată, în sensul art. 129 alin. (5) lit. b) Codul fiscal (2003) și pct. 7 din Normele metodologice de aplicare a dispozițiilor art. 129 Codul fiscal (2003), precum și dreptul la deducerea impozitului pe profit aferent, întrucât echipamentele achiziționate de reclamantă au fost folosite în activitatea economică a societății pentru realizarea de operațiuni taxabile, în baza dispozițiilor art. 19 alin. (1) și art. 21 alin. (1) Codul fiscal (2003). În acord cu instanța de fond, având în vedere că echipamentele în discuție au fost folosite în activitatea economică a societății pentru realizarea de operațiuni taxabile, Înalta Curte reține că reclamanta nu avea obligația suplimentară de ajustare a TVA deduse la achiziționarea echipamentelor predate ulterior în comodat, dispozițiile art. 149 alin. (1) lit. d) și alin. (4) lit. a) pct. 2 Codul fiscal (2003) nefiind aplicabile în cauza dedusă judecății. În consecință, contrar susținerilor recurentelor-pârâte, Înalta Curte constată că nici dispozițiile art. 157 alin. (2) Codul fiscal (2003) și pct. 54 alin. (5) și alin. (7) din Normele metodologice de aplicare a dispozițiilor art. 149 Codul fiscal (2003) nu sunt aplicabile în cauză. Înalta Curte mai reține că echipamentele achiziționate de reclamantă nu au fost folosite de persoana impozabilă pentru alte scopuri decât activitățile economice, astfel încât nici dispozițiile art. 24 alin. (11) și art. 125 1 alin. (1) pct. 3 Codul fiscal (2003), precum și prevederile pct. 70 2 din Normele metodologice de aplicare a dispozițiilor art. 24 Codul fiscal (2003), nu sunt incidente în cauză. Susținerile recurentelor-pârâte, în sensul că contractele de comodat nu conțin prevederi referitoare la consumabilele pentru dializă, care urmează a fi utilizate de către spital, și la condiționarea utilizării aparatelor de hemodializă cu consumabile furnizate de un anumit producător, urmează a fi înlăturate având în vedere că astfel de prevederi ar fi contrare legislației din materia achizițiilor publice. În concluzie, în mod legal instanța de fond a dispus anularea parțială a Deciziei de impunere nr. x/28.02.2017, precum și a RIF nr. x/28.02.2017 care a stat la baza emiterii acesteia, pentru suma de 1.876.471 RON, respectiv 934.364 RON TVA, 206.699 RON impozit pe profit și accesoriile aferente, corespunzător pct. 2 din Decizia de soluționare a contestației nr. 321/21.09.2017. 3. În ceea ce privește anularea pct. 3 din Decizia de soluționare a contestației nr. 321/21.09.2017, instanța de fond a reținut, în mod corect, că măsura dispusă, respectiv respingerea ca nemotivată a contestației administrative a reclamantei cu privire la suma totală de 139.443 RON, reprezentând impozit pe profit și accesorii, se referă la sume necontestate de reclamantă, astfel cum rezultă din conținutul contestației administrative . 4. Cu privire la motivele de recurs referitoare la faptul că prima instanță a reținut o situație de fapt neconformă cu realitatea și a interpretat eronat probele administrate în cauză, Înalta Curte reține că stabilirea situației de fapt și aprecierea probelor reprezintă atributul exclusiv al instanțelor de fond iar aceste susțineri nu reprezintă motive de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - pct. 8 C. proc. civ. 5. Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursurile declarate de pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara prin Administrația Județeană pentru Contribuabilii Mijlocii, ca nefondate.