ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2473/2021

Ședința publică din data de 15 aprilie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 18.12.2019 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, anularea rezoluției de clasare nr. 3328/A/02.10.2019 din dosarul 19-4064 și a rezoluției Inspectorului Șef al Inspecției Judiciare nr. C19-4106 din 29.11.2019.

Prin sentința civilă nr. 343 din 3 iunie 2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 343 din 3 iunie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A., solicitând admiterea recursului și desființarea rezoluțiilor atacate, prin care s-a dispus clasarea sesizării formulate împotriva procurorului B. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, pentru activitate și conduită necorespunzătoare, încălcarea obligațiilor profesionale și săvârșirea de abateri disciplinare, și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

În motivarea recursului arată că a formulat și o plângere penală împotriva aceluiași procuror pentru săvârșirea infracțiunilor de inducere în eroare a organelor judiciare, influențarea declarațiilor, cercetare abuzivă, represiune nedreaptă și abuz în serviciu, în cadrul dosarului penal nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, dosar trimis în judecată și înregistrat pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2018.

Critică faptul că, în instrumentarea dosarului penal, prima percheziție domiciliară s-a efectuat la 4 ani de la introducerea plângerii penale; că la data de 30.05.2017, domnul procuror a primit personal adresa prin care a depus dovada faptului ca în data de 14.10.2016 a avut loc un incendiu la domiciliul său; că percheziția domiciliară efectuată la sediul Cabinetului de avocat a fost intempestivă și administrată cu rea-credință; că S.C. C. S.A. a formulat plângere penală împotriva sa după ce a sustras documentele contabile incriminatoare, astfel că plângerea penală a fost formulată cu rea-credință, în condițiile în care mijloacele sale de apărare se află chiar în mâna celor ce au sesizat organele judiciare; că în data de 29.09.2009 toate bunurile mobile ale S.C. D. au fost sechestrate de către reprezentanții C. S.A.; că plângerea penală formulată împotriva sa nu este însușită de către reprezentantul societății C. S.A., acesta fiind decedat; că nu a fost prezentată situația reală, iar referatul și toate actele de procedură au fost întocmite pentru presupusa evaziune fiscală; că cele două persoane arestate, respectiv executorul judecătoresc E. și avocatul F., nu au nicio legătura cu cauza sa.

Susține că abia în luna aprilie 2017 s-a dispus, la cererea sa, efectuarea unei expertize contabile și numirea unui expert contabil pentru lămurirea aspectelor invocate, procurorul numind unilateral expertul contabil G., căruia i-a stabilit obiectivele, iar ulterior, la momentul finalizării raportului de expertiză, dl. procuror a mai dispus o serie de obiective, ce includeau și calcularea de accesorii și penalități.

Arată că i s-a încuviințat participarea unui expert consilier la efectuarea expertizei, dar nu i s-au pus la dispoziție materialele din dosar, iar ulterior acesta a fost chemat și audiat în calitate de martor în dosarul penal.

Mai arată că în cauză s-a dispus, de către organul de urmărire penală, un supliment la expertiza financiar-contabilă, fără a i se aduce la cunoștință obiectivul stabilit și fără a se respecta procedura legală în cazul suplimentării expertizei.

Susține că nu s-a ținut cont de sentința civilă pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2015, la data de 24.03.2016, în care s-a admis, în parte, acțiunea și s-au anulat, în parte, Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. x/12.03.2015 și Decizia de impunere privind impozitul pe venit și contribuții sociale stabilite suplimentar nr. x/12.03.2015, constatându-se că reclamanta datorează următoarele sume la bugetul de stat consolidat: 33.923,76 RON cu titlul de impozit pe venit, 34.978,00 RON reprezentând contribuție la asigurări sociale de sănătate și 47.524,00 RON reprezentând TVA și respingând în rest acțiunea.

Cu privire la perioada expertizată, arată că dl. procuror a nesocotit raportul de inspecție fiscală întocmit de ANAF în anul 2015, privitor la aceeași perioadă - 2008-2012, dispunând obiective ce exced atribuțiilor unui expert contabil și care erau soluționate deja prin raportul de inspecție fiscală.

Mai mult, susține că prin aceeași sentință, Tribunalul București a reținut că accesoriile cu privire la TVA se vor datora din anul 2011, dar procurorul împreună cu expertul desemnat au reținut prin raport și, ulterior, prin rechizitoriu, faptul că plafonul TVA ar fi fost depășit în anul 2008.

Precizează că nu a fost vreodată declarată insolvabilă potrivit dispozițiilor art. 265 Codul de procedură fiscală.

Recurenta-reclamantă susține că prin expertiza financiar-contabilă nu s-a reținut că pe parcursul efectuării cercetării a fost recuperată o parte din prejudiciu, așa cum rezultă din recipisa depusă la dosar și că, pornind din prejudiciul estimat, în cuantum de 723.912,11 RON, ar fi trebuit să se extragă TVA, prin aplicarea procedeului sutei mărite, conform practicii CJUE și a celei naționale, după care trebuia scăzută suma de 116.425,76 RON, achitată conform sentinței din data de 24.03.2016 a Tribunalului București, rezultând o diferență de 469.943,04 RON. De asemenea, susține că trebuia scăzută și valoarea sechestrului asigurător instituit asupra imobilului situat în Bulevardul x, prejudiciul rămas fiind în cuantum de aproximativ 70.000 RON. Susține că o asemenea aplicare a dispozițiilor legale ar fi determinat și o reîncadrare a faptei.

Mai arată că i s-a permis accesul la dosar abia în data de 11.06.2018, conform procesului-verbal încheiat cu acea ocazie și, analizând materialele dosarului de urmărire penală a constatat că existau neconcordanțe cu privire la numărul filelor din dosar, recurenta-reclamantă apreciind că numai din trei volume i-au fost ascunse 580 pagini.

Precizează că prin Ordonanța din data de 29.05.2018 s-a dispus instituirea măsurii sechestrului asigurător asupra imobilului situat în București, str. x, reținându-se în mod fals că acesta se află în proprietatea sa, motiv pentru care invocă neglijența procurorului de caz.

Recurenta-reclamantă prezintă o serie de aspecte de fapt din dosarul de urmărire penală, apreciind că procurorul de caz a încălcat dispozițiile art. 83 raporat la art. 21 alin. (4) C. proc. pen., prin aducerea parțială la cunoștință a unor drepturi și restrângerea drepturilor pe care participanții ar trebui să le aibă în cadrul procesului penal.

Susține că H. a fost introdusă în cauză, în calitate de parte responsabilă civilmente, cu scopul instituirii sechestrului pe imobil, fără a i se aduce la cunoștință drepturile prevăzute de art. 83 C. proc. pen. și fără respectarea procedurilor de instituire a sechestrului asigurator.

Arată că în data de 27.06.2018, procurorul a sesizat Curtea de Apel București, secția I penală, prin rechizitoriu, în legătura cu săvârșirea de către recurentă a infracțiunii de evaziune fiscală, iar în procedura de verificare a legalității sesizării, Curtea de Apel București a reținut legalitatea acesteia, dar Înalta Curte de Casație și Justiție a opinat diferit, în sensul că: a admis contestațiile formulate de A. și de partea responsabilă civilmente H. împotriva încheierii din 23 noiembrie 2018. pronunțate de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel București, secția I penală; a desființat, în parte, încheierea atacată, numai sub aspectul modului de soluționare a excepției vizând nelegalitatea introducerii în cauză, ca parte responsabilă civilmente, a H. și, subsecvent, a constatării legalității sesizării instanței prin rechizitoriul nr. x/2013 din 27.06.2018 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, a dispoziției de începere a judecății, și a trimis cauza spre rejudecare, în aceste limite, la Curtea de Apel București.

Cu toate acestea, arată că inspectorul judiciar a ignorat această hotărâre, reținând în mod superficial doar faptul că s-a dispus trimiterea sa în judecată.

De asemenea, arată că instanța de fond a preluat integral apărările intimatei din prezenta cauză, precum și încheierile de cameră preliminară pronunțate în fond și în contestația din dosarul penal, hotărârea necuprinzând vreun aport particular al judecătorului care a analizat-o.

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea sentinței recurate, ca temeinică și legală.

Consideră că, în mod corect, instanța de fond a subliniat faptul că obiectul verificării disciplinare nu îl poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului și că, în lipsa unor elemente care să ateste reaua-credință sau grava neglijență, orice apreciere a Inspecției Judiciare în legătură cu legalitatea și temenicia probelor administrate în faza de urmărire penală, ar reprezenta o încălcare a principiului independenței procurorilor, înscris în art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu criticile formulate prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta A. a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, anularea rezoluției de clasare nr. 3328/A/02.10.2019 din dosarul 19-4064 și a rezoluției Inspectorului Șef al Inspecției Judiciare nr. C19-4106 din 29.11.2019.

În ceea ce privește critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căreia instanța de fond a preluat integral apărările intimatei și încheierile de cameră preliminară pronunțate în dosarul penal, hotărârea necuprinzând vreun aport particular al judecătorului care a analizat-o, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată.

Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată.

Astfel cum s-a reținut în jurisprudența consolidată a instanței supreme, motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză și de conținut, instanța nefiind obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de către părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, ci pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, iar faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentei nu poate atrage casarea hotărârii.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că prima instanță a interpretat și aplicat corect dispozițiile art. 99 lit. ș) și t) din Legea nr. 303/2004, care se impun a fi analizate coroborat cu dispozițiile art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 în ceea ce privește limitele verificării abaterii disciplinare, verificare care se poate realiza numai cu respectarea Constituției României și a Legii nr. 303/2004.

Înalta Curte reține că legalitatea rezoluției de clasare se verifică, în concret, în raport cu elementele constitutive ale abaterii disciplinare reclamate.

Conform art. 97 din Legea nr. 303/2004:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac."

Totodată, potrivit prevederilor art. 99 din Legea nr. 303/2004 "constituie abatere disciplinară: t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

Noțiunile de rea credință și gravă neglijență, la care se face referire în art. 99 din Legea nr. 303/2004, sunt definite în art. 99

1

alin. (1) și (2) din aceeași lege, după cum urmează:

"(1) Există rea credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Pentru existența relei credințe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenționat, voit (cu știință), a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămării unei persoane, inclusiv în modalitatea acceptării unei asemenea posibilități, aspecte a căror dovadă nu s-a făcut în speță.

De asemenea, pentru existența gravei neglijențe, judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească din culpă normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie gravă, neîndoielnică și nescuzabilă.

În aceste condiții, Înalta Curte reține că verificările efectuate cu privire la activitatea procurorului în instrumentarea dosarului penal din speță nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural.

Sub acest aspect, prima instanță a reținut în mod corect că modul de examinare a argumentelor, apărărilor sau susținerilor părților în cauza dedusă judecății excedează competențelor Inspecției Judiciare, fiind nepermisă reanalizarea cauzei în această procedură, sub aspectul legalității și temeiniciei soluțiilor pronunțate, analizării fondului, stabilirii situației de fapt ori a interpretării normelor juridice și aprecierii probelor administrate în cauză.

Înalta Curte constată că în speță criticile recurentei vizează modalitatea de instrumentare de către procuror a cercetărilor în dosarul penal nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, dosar trimis în judecată și înregistrat pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2018, în care recurenta-reclamantă are calitatea de inculpat.

Înalta Curte constată că prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a criticat modalitatea de efectuare a percheziției domiciliare; sechestrarea bunurilor mobile ale S.C. D.; întocmirea actelor de procedură pentru o presupusă evaziune fiscală; faptul că cele două persoane arestate, respectiv executorul judecătoresc E. și avocatul F., nu au nicio legătura cu cauza sa; modalitatea de efectuare a expertizei contabile; faptul că nu s-a ținut cont de sentința civilă pronunțată de Tribunalul București la data de 24.03.2016 în dosarul nr. x/2015; perioada expertizată; faptul că procurorul a nesocotit raportul de inspecție fiscală întocmit de ANAF în anul 2015 privitor la aceeași perioadă, dispunând obiective ce exced atribuțiilor expertului contabil și care erau soluționate prin raportul de inspecție fiscală; faptul că accesoriile cu privire la TVA se datorează din anul 2011; că prin expertiza financiar-contabilă nu s-a reținut că pe parcursul efectuării cercetării, a fost recuperat o parte din prejudiciu; iar din prejudiciul rămas ar fi trebuit să se extragă TVA și valoarea sechestrului asigurător, ceea ce ar fi determinat și o reîncadrare a faptei, precum și instituirea măsurii sechestrului asigurător asupra imobilului situat în București.

Înalta Curte reține că aspectele mai sus arătate se referă la stabilirea situației de fapt, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale și modalitatea de instrumentare a dosarului penal al recurentei, fiind operațiuni specifice și esențiale în activitatea de urmărire penală, care nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac ordinare și, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

Astfel, în cauză, nici Inspecția Judiciară, nici instanța de fond și nici Înalta Curte, în analiza recursului de față, nu au competența de a analiza aspectele învederate de recurentă, referitoare la modalitatea de instrumentare a dosarului penal, respectiv cu privire la situația de fapt, interpretarea probatoriilor și încadrarea în drept a faptelor reținute de către magistratul procuror în dosarul penal.

În acest demers, procurorul trebuie să decidă liber, fără nicio influență și presiune, iar opinia pe care acesta și-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac ordinare și/sau extraordinare prevăzute de lege, nu și în cadrul unei verificări disciplinare.

În fine, instanța de control judiciar reține că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de către procuror și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speță, în condițiile în care invocarea exercitării de către procuror a funcției cu rea-credință este lipsită de suport.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 343 din 3 iunie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 343 din 3 iunie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 15 aprilie 2021.