ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2439/2021

Ședința publică din data de 14 aprilie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 05.07.2019 sub nr. x/2019, reclamantul A. a formulat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, contestație față de Decizia nr. 20310/18.06.2019 a Fondului de Garantare al asiguraților, la Dosarul FGA nr. 166209 (cererea de plata x/29.05.2017), prin care a solicitat admiterea contestației formulate și obligarea Fondului de Garantare a Asiguraților la plata sumei totale ele 39 873, 58 euro, curs BNR din data plații, din care:

- 29 910, 58 euro, curs BNR din data plații (respectiv diferența dintre suma de 32 876, 68 conform jurisprudenței și suma de 2966, 10 euro acordată de către FGA), reprezentând daune morale si

- 9963 euro, curs BNR din data plații (respectiv diferența dintre suma de 10 000 euro solicitați si suma de 27 euro, respectiv 128,13 RON acordata de către FGA), reprezentând daune materiale (contravaloarea spitalizării, medicamentației, recuperărilor medicale, consultații etc),

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtului și la plata cheltuielilor de judecată, ocazionate de prezentul proces.

Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 75 din 29 ianuarie 2020, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat în parte Decizia 20310/18.06.2019 în sensul admiteri cererii de plată pentru suma de 50.000 RON daune morale, a obligat pârâtul la plata sumei de 36.000 RON către reclamant, a respins în rest acțiunea ca neîntemeiată, a obligat pârâtul la plata sumei de 50 RON cheltuieli de judecată către reclamant.

Împotriva hotărârii instanței de fond atât reclamantul A., cât și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților au declarat recurs, criticând hotărârea pentru nelegalitate și netemeinicie.

Potrivit art. 43 al Normei 23/2014, despăgubirile se stabilesc în conformitate cu art. 43 și 54 din Legea 136/1995 rep., în baza poliței RCA, cu respectarea prevederilor legale în vigoare, pe baza elementelor cuprinse in formularul constatare amiabila de accident" ori pe baza actelor eliberate de persoanele care au competente sa constate accidentele de vehicule, pe baza înștiințării sau a procesului-verbal de constatare a pagubelor, întocmit de asigurător, precum și a oricăror mijloace de probă ori prin hotărâre judecătorească.

În art. 45 din Norme sunt identificate cazurile în care despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, iar în art. 46 sunt menționate ipotezele în care, în cazul în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, despăgubirile pot fi stabilite pe cale amiabila.

Iar, în art. 64, alin. (1) se prevede ca "după acceptarea ofertei de despăgubire, persoana prejudiciata va preciza modalitatea de plată"

Din interpretarea sistematică a dispozițiilor acestui ordin rezultă că reglementează modalitatea de stabilire si acordare a despăgubirilor, dar numai în situația în care despăgubirile au la bază convenția dintre părțile implicate, iar nu și ipoteza în care persoana vătămată se adresează instanței de judecată pentru acordarea despăgubirilor.

În atare condiții, înscrisurile medicale depuse la dosarul FGA, pot confirma implicit faptul ca daunele materiale solicitate în cuantum de 10.000 euro (cursul BNR din data plații) se justifică pe deplin.

Pe de altă parte, înscrisurile medicale confirmă că au fost făcute cheltuieli semnificative, în condițiile în care din pricina accidentului, viața lui A. a fost pusă în primejdie prin hemopneumotorax și contuzii pulmonare acesta, fiind la un pas de moarte și având nu mai puțin de 7 coaste fracturate (mai precis, conform expertizei medico-legale, fracturile costale: 6, 7, 8, 9, 10, 11.

În altă ordine de idei, înscrisurile medicale depuse la dosarul FGA confirmă faptul că și daunele morale, în cuantum de 29 910. 58 euro (echivalentul în RON la cursul BNR din data plații) se justifică pe deplin.

În consecință, deși numărul îngrijirilor medicale este de 35-40 zile (perioada în care a stat doar la pat), acestea nu sunt nici pe departe, suficiente pentru recuperarea fizică integrală, ținând seama de faptul că A. nu și-a fracturat doar 2-3 coste ci aproape jumătate din corp necesitând recuperare medicală de lungă durată, perioada în care nu a putut munci nu și-a putut desfășura activitatea.

Arată faptul că acel Ghid pentru Soluționarea Daunelor Morale la care face referire FGA, nu a fost avut niciodată în vedere de către instanțele de judecată (nefiind de altfel nici vreun izvor de drept), cu atât mai mult cu acesta a fost edificat, în mod subiectiv de către reprezentantul asigurătorilor pe piața de profil, respectiv Fondul Pentru Protecția Victimelor Străzii, care are un vădit interes, comercial, de a fi acordate victimelor daune în cuantum cât mai redus, sau dacă se poate, chiar deloc.

Fondul de garantare a asiguraților nu preia ope legis obligațiile unui asigurător în faliment, nu este succesorul în drepturi și obligații al unui asigurător în faliment, în acest caz B. S.A..

Persoanele interesate să primească despăgubiri rezultate din contractele de asigurare încheiate de asigurătorul falit au vocația de a solicita realizarea dreptului de creanță pretins în procedura specială a cererii de plată reglementată de Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților și Norma ASF nr. 16/2015, în baza dispozițiilor art. 15 alin. (1) și (2) din Legea specială nr. 213/2015, Fondul stabilește: dacă petentul are calitatea de creditor de asigurare, dacă suma de bani solicitată de petent reprezintă creanță de asigurare și care este cuantumul care se justifică a fi acordat la plată din disponibilitățile FGA, întrucât FGA nu execută contractele de asigurare încheiate de asigurătorul fată de care se deschide procedura de faliment si nu preia riscul executării contractelor de asigurare.

Fondul de garantare a asiguraților nu preia de la asigurătorul în faliment o, creanță certă, lichidă și exigibilă.

Această concluzie decurge din interpretarea sistematică a dispozițiilor Legii nr. 213/2015, lege specială care a instituit o procedură administrativă de plată a despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare încheiate de asigurătorul falit, pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de garantare a asiguraților și creditorii de asigurări.

Fondul de garantare a asiguraților acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări, iar nu ca obligații proprii ale subscrisei, obligația fiind născută din raportul contractual al asiguratului sau beneficiarul asigurării cu asigurătorul și de aceea plățile făcute de către Fond reprezintă obligații ale asigurătorului în faliment, fiind deci achitate sau acoperite în numele și pe seama acestuia exclusiv în cadrul îndeplinirii procedurii administrative necontencioase reglementată de dispozițiile Legii nr. 213/2015 și ale Normei A.S.F. nr. 16/2015 cu denumire omonimă legii.

Sentința civilă nr. 75/29.01.2020 este netemeinică și nelegală, fiind rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a legii de către instanța de fond.

Referitor la majorarea daunelor morale consideră că prima instanță a dispus, în mod greșit, anularea în parte a Deciziei FGA nr. 20310/18.06.2019, obligând FGA la plata sumelor majorate, deși s-a avut în vedere Procedura internă, standardizată de acordare a daunelor morale, procedură pe care prima instanță nu a avut-o în vedere deși nu a fost adusă nicio critică acesteia, ea necontraveniind niciunei dispoziții legale.

Recurgerea la o procedura interna standardizată a FGA nu contravine vreunei prevederi legale și nici nu este de natura a leza dreptul persoanelor îndreptățite de a primi daune morale.

De vreme ce se pot efectua plați cu titlu de despăgubiri peste suma de 450.000 RON, iar persoanele îndreptățite de a primi daune morale au tendința de a solicita sume aflate la limita maxima a plafonului de garantare sau chiar peste acest plafon, apare ca fiind obiectivă și rezonabilă necesitatea resimțită de a recurge la criterii precise, cu aplicabilitate generală, pentru a diferenția fiecare situație particulară dintre multiplele care se pot ivi în realitate.

Așadar, nu se poate reține un eventual refuz nejustificat de acordare integrală a daunelor morale solicitate de reclamantă, având în vedere că dreptul de apreciere conferit de legiuitor în sarcina Comisiei Speciale din cadrul FGA(în lipsa criteriilor și limitelor legale de stabilire a cuantumului daunelor morale) nu a fost exercitat discreționar sau prin abuz/exces de putere, ci în baza unor reguli concrete, cu aplicabilitate generală, ce asigură respectarea unui tratament egal și nediscriminatoriu față de orice victimă a unui accident rutier.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți și a apărărilor expuse, Înalta Curte apreciază că recursul recurentului-reclamant A. este fondat iar recursul recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că în cauză, se contestă Decizia nr. 20310/18.06.2019 a Fondului de Garantare al asiguraților, la Dosarul FGA nr. 166209 (cererea de plata x/29.05.2017), prin care s-a solicitat obligarea Fondului de Garantare a Asiguraților la plata sumei totale ele 39 873, 58 euro, curs BNR din data plații.

La data de 24.09.2016, a avut loc un accident de circulație din culpa conducătorului autovehiculului cu nr. de înmatriculare x. In urma evenimentului, a rezultat decesul numitului C. și vătămarea corporală a numiților D. și A..

Prin cererea de plată nr. x/29.05.2017 înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților, reclamantul A. a solicitat să fie despăgubit din disponibilitățile F.G.A. cu suma de 10.000 euro daune materiale și 100.000 eur daune morale, reprezentând prejudiciul suferit în urma evenimentului rutier din data de 24.09.2016.

La momentul producerii evenimentului rutier, autovehiculul cu număr de înmatriculare x era asigurat RCA la S.C. E. S.A., cu polița nr. x, iar urmare avizării daunei, a fost constituit dosarul nr. x care a primit la FGA număr unic 166209.

Prin Decizia nr. 20310/18.06.2019 emisă de FGA a fost admisă în parte cererea de plată pentru suma de 14128,13 RON cu titlu de despăgubiri din care 128,13 RON daune materiale și 14.000 RON daune morale.

Instanța de fond a anulat în parte decizia nr. 20310/18.06.2019 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și a obligat pârâtul la plata sumei de 50.000 RON reprezentând daune morale și a obligat pârâtul la plata sumei de 36.000 RON către reclamant.

În ceea ce privește recursul recurentului-reclamant A.;

Conform prevederilor art. 26 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 49 pct. 2 din Ordinul nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, "la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere următoarele: … d) daunele morale: în conformitate cu legislația și jurisprudența din România".

O reglementare similară este preluată prin dispozițiile art. 50 din Norma A.S.F. nr. 23/2014.

În lipsa unor criterii și limite legale, stabilirea cuantumului daunelor morale include o doză de aproximare, prin raportare la consecințele negative suferite în plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care păgubitului i-a fost afectată situația familială, profesională și socială, fără ca sumele acordate cu titlu de despăgubiri morale să depășească sfera unor compensații destinate a alina suferința fizică și psihică, în caz contrar ajungându-se la o îmbogățire fără just temei a persoanei prejudiciate. Din perspectivă jurisprudențială, atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când au avut de soluționat cauze similare, au procedat la o judecată mai degrabă în echitate.

În speță, acordarea de despăgubiri morale, oricare ar fi cuantumul acestora, nu poate fi în măsură să conducă la înlăturarea suferinței produse reclamantului.

Ceea ce se urmărește prin acordarea daunelor morale este recunoașterea caracterului vătămător al faptei, prin producerea unor suferințe psihice/emoționale imposibil de cuantificat. Scopul acordării daunelor morale este de a oferi o compensație persoanelor vătămate, fără a avea pretenția ca despăgubirile morale să înlăture integral urmările faptei cauzatoare de prejudicii.

Cu privire la recursul declarat de către reclamantul A. instanța de control judiciar constată că recurentul critică cuantumul daunelor morale, cu referire la faptul că FGA s-a raportat la sumele consemnate în Ghidul elaborat de Fondul de Protecție al Victimelor Străzii.

Înalta Curte are în vedere că, sub acest aspect, s-a învederat că repararea daunelor morale prin despăgubiri bănești ridică problema dificilă a modului și a criteriilor de apreciere a prejudiciilor morale, cât și a criteriilor de stabilire a indemnizației destinate reparării acestora. Stabilirea prejudiciilor morale nu are la baza criterii exacte, științifice, deoarece exista o incompatibilitate între caracterul moral, nepatrimonial al daunelor, și caracterul bănesc, patrimonial al despăgubirilor. În aprecierea importanței prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătății, precum și asupra posibilității reclamanților de a se realiza deplin pe plan social, profesional și familial.

Legiuitorul nu a stabilit criterii obiective de cuantificare a prejudiciului, astfel încât instanțele au puterea suverană de apreciere a despăgubirilor, prin raportare la circumstanțele concrete ale cauzei.

Daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la importanța valorilor lezate și, în măsura în care au fost lezate aceste valori, la consecințele negative suferite de cei în cauză în plan fizic și psihic, intensitatea percepției consecințelor vătămării, măsura în care le-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Toate aceste criterii de cuantificare a prejudiciului moral sunt subordonate conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei. De asemenea, este necesar să se aibă în vedere criteriul echității și proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Având în vedere argumentele antereferite, Înalta Curte constată că instanța de fond nu a avut în vedere criteriile jurisprudențiale în operațiunea de cuantificare a daunelor morale, ceea ce echivalează cu o necercetate completă a fondului.

Sumele acordate cu titlu de daune morale de către instanța de fond constituie o limitare disproporționată a dreptului de despăgubire și o încălcare a principiului echivalenței, a garantării unui tratament comparabil al victimelor accidentelor rutiere, a protecției sociale a acestora, a efectului util al reglementării europene, a garantării despăgubirii adecvate, juste și echitabile.

Astfel fiind, față de considerentele expuse, cuantumul despăgubirii acordate cu titlu de daune morale reclamantului A. constituie o limitare disproporționată și nejustificată a dreptului de despăgubire prin raportare la jurisprudență.

Examinând decizia ce face obiectul prezentului recurs în limita criticilor de nelegalitate formulate de recurent, Înalta Curtea constată că aceste critici sunt fondate.

Astfel, în ceea ce privește suma de bani acordată cu titlul de daune morale, prin mărimea ei, se constată că, într-adevăr, nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru persoanele păgubite, dar nici nu trebuie să aibă un caracter simbolic, ci ea trebuie să reprezinte sumele de bani ce sunt necesare pentru a-le ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-au îndurat sau, eventual, mai trebuie să le îndure acestea.

Despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei - aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție, nu trebuie acordată într-un cuantum simbolic datorită imposibilității, de stabilire a unei concordanțe valorice exacte între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie. Ea nu poate fi acordată într-un cuantum simbolic nici pe considerentul că, acordată într-un cuantum mare, ar putea constitui o sursă de îmbogățire fără temei legitim pentru persoana păgubită, deoarece cuantumul daunelor morale acordat de instanță nu se stabilește arbitrar, ci el trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei dar și a practicii judiciare în materie, deci a unor elemente obiective care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire a terțelor persoane păgubite.

Pentru a-și păstra caracterul de "satisfacție echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terțele persoane păgubite.

În speță, Înalta Curte constată că instanța de fond, în ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor morale solicitate de către reclamant, deși prezintă în motivarea hotărârii, în esență, că acestea au rolul de a acoperi prejudiciile cu caracter nepatrimonial, că stabilirea cuantumului lor presupune o doză de aproximare și că acestea trebuie raportate la consecințele negative suferite de reclamant aceeași instanță, la determinarea în concret a cuantumului daunelor morale, nu a avut în vedere toate criteriile arătate, și nici dispozițiile legale incidente în cauză.

Cum principiile de drept naționale și convenționale în materie impun repararea integrală a prejudiciului moral reprezentat de consecințele negative suferite de reclamanți pe plan fizic și moral, avându-se în vedere importanța valorilor lezate, măsura în care aceste valori au fost afectate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care le-a fost afectată situația familială, profesională și socială, se constată că instanța de fond, ținând seama de aceste consecințe, era ținută să se raporteze și la criteriul echității, precum și la principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată consacrate pe cale jurisprudențială în materia stabilirii daunelor morale.

Neprocedând în acest mod, limitându-se numai la criteriile prezentate în considerentele hotărârii recurate ori înlăturând acordarea despăgubirilor raportat de dovezile administrate, instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor legale.

În ceea ce privește principiul ce se desprinde din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, se constată că este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte.

Conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Spre deosebire de daunele materiale, care se stabilesc pe baza probelor administrate, despăgubirile reprezentând daunele morale se determină prin evaluarea făcută de o instanță de judecată, care trebuie să țină seama de suferințele fizice și morale susceptibile, în mod rezonabil, că ar fi fost cauzate prin fapta săvârșită, dar și de jurisprudența națională în materie.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că suma care se cuvine reclamantului este de 70.000 RON, calculată în raport de criteriile obiective determinate de instanță.

Aceste prejudicii morale se prezumă, ținându-se seama de criteriile obiective expuse mai sus și de valorile jurisprudențiale, în funcție de care, pe baza situației de fapt determinate, instanța poate realiza o evaluare a cuantumului daunelor morale ce reprezintă o reparație echitabilă a prejudiciului moral cauzat reclamantului.

În ceea ce privește practica judiciară, se constată, însă, că nu se constituie în singurul criteriu determinant în cuantificarea daunelor morale în litigiu pendinte, întrucât aceasta, până în acest moment, nu a trasat delimitări extrem de precise ale cuantumului despăgubirilor care se cuvin în funcție de prejudiciul suferit.

Față de cele arătate, rezultă că instanța de judecată este suverană în a-și forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecății, urmare a analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, în funcție de situația de fapt și de probele administrate, dar ținând seama și de practica judiciară în materie.

Prin urmare, Înalta Curte, va admite recursul declarat de reclamant, va modifica decizia atacată, în parte, în sensul majorării cuantumul daunelor morale de la 50.000 la suma de 70.000 RON, menținând în rest dispozițiile sentinței recurate.

II. În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul FGA întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Având în vedere că prin încheierea din 30 octombrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație, secția contencios administrativ și fiscal a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunțării unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constatând că prezenta cauză și dosarul nr. x/2017 au un obiect similar și că problema de drept suspusă judecății este identică, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (4) din C. proc. civ., potrivit cărora " cauzele similare, aflate pe rolul instanțelor judecătorești, pot fi suspendate până la soluționarea sesizării" s-a dispus suspendarea judecării recursului.

Prin decizia nr. 29 din 2 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admițând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2017, a stabilit că,

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte".

În concluzie, soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar.

Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării Înaltei Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în Dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților (Legea nr. 213/2015), se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înțelege și societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admițând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2017, a stabilit că,

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte".

Așadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanțele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizațiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanță în parte.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, interpretarea și aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2) fiind corectă.

De asemenea, în atare situație nu se mai impune dezvoltarea argumentelor și considerentelor instanței de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin Decizia nr. 29/02.03.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 75 din 29 ianuarie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și rejudecând:

Majorează cuantumul daunelor morale de la 50.000 la 70.000 de RON.

Menține restul dispozițiilor sentinței recurate.

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 aprilie 2021.