ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 24/2021

Ședința publică din data de 12 ianuarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 15.11.2017, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., judecători în cadrul Judecătoriei Deva, N., judecător în cadrul Judecătoriei Timișoara și O., au solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției prin Ministrul Justiției, Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Timișoara, Tribunalul Hunedoara, Tribunalul Sibiu și Tribunalul Timiș obligarea pârâtului Ministerul Justiției să emită ordine de salarizare cu luarea în considerare a unei valori de referință sectoriale (VRS) de 405 RON, începând cu data de 09.04.2015 până la 01.12.2015, respectiv a unei VRS de 405 RON + 10%, începând cu 1 decembrie 2015 până la încetarea raportului de serviciu al fiecărui reclamant cu pârâtul, obligarea pârâților la plata diferenței dintre venitul calculat potrivit referințelor sectoriale menționate anterior și venitul efectiv plătit aferent perioadelor cuprinse între 09.04.2015 - 01.12.2015 (VRS de 405 RON) și respectiv 01.12.2015-01.10.2016 (VRS de 405 RON + 10%), diferență ce va fi actualizată cu indicele de inflație și la plata dobânzii legale aferente, de la data scadenței fiecărui venit lunar până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 1961 din 24 mai 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Alba Iulia; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Timișoara; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Tribunalul Hunedoara; a respins excepția prescripției invocată de pârâtul Ministerul Justiției; a respins acțiunea formulată de reclamanții F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., A., B., C., D. și E., toți prin mandatar comun F., în contradictoriu cu pârâții Curtea De Apel Alba Iulia, Curtea De Apel Timișoara și Tribunalul Hunedoara, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală; a admis acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției prin Ministrul Justiției; a obligat pârâtul Ministerul Justiției să emită dispoziții de salarizare pentru reclamanți cu aplicabilitate de la 09.04.2015 prin raportare la o valoare de referință sectorială în cuantum de 405 RON, începând cu data de 09.04.2015 și de 445,50 RON, începând cu data de 01.12.2015; a obligat pârâtul la plata către reclamanți a diferențelor salariale, actualizate cu indicele de inflație pozitiv și la plata dobânzii legale aferente de la data scadenței fiecărui venit lunar până la data plății efective.

Împotriva sentinței civile nr. 1961 din 24 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, pârâtul Ministerul Justiției a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și respingerea acțiunii, ca rămasă fără obiect, motivat de împrejurarea că, prin emiterea OMJ nr. 2066/C/24.05.2018 pretențiile intimaților-reclamanți au fost satisfăcute.

Astfel, prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 2066/C/2018 s-a stabilit în favoarea judecătorilor și asistenților judiciari o indemnizație de încadrare brută lunară calculată prin raportare la o valoare de referință sectorială de 421,63 RON, pe perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, respectiv de 463,50 RON, pe perioada 01.12.2015 - 31.12.2017.

Recurentul-pârât a criticat și obligarea sa, prin dispozitivul sentinței recurate, la plata diferențelor salariale către reclamanți, susținând că, potrivit Legii nr. 500/2002 și H.G. nr. 652/2009, această obligație excedează atribuțiilor Ministerului Justiției.

Prin notele scrise depuse la dosarul instanței de recurs la data de 10.12.2020, recurentul - pârât Ministerul Justiției a susținut că cererea de chemare în judecată a rămas fără obiect, ca urmare a emiterii OMJ nr. 3069/C/2018 și a Ordinului 35/C/04.01.2019, în aplicarea OMJ nr. 2066/C/2018, prin care au fost recalculate drepturile salariale cuvenite reclamanților pe perioada 09.04.2015 - 30.06.2018.

Prin urmare, a arătat recurentul-pârât, că prin emiterea acestor ordine autoritatea ministerială și-a îndeplinit obligațiile impuse prin sentința civilă recurată în cauză, astfel încât acțiunea a rămas fără obiect.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința atacată în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției este nefondat, pentru următoarele considerente:

Referitor la argumentul rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată, invocat de recurentul-pârât Ministerul Justiției, Înalta Curte îl apreciază a fi nefondat.

Recurentul-pârât Ministerul Justiției a susținut, atât prin cererea de recurs, cât și prin notele scrise depuse la dosarul instanței de recurs, că, urmare a emiterii Ordinelor nr. 2066/C/2018 și nr. 35/C/2019, acțiunea reclamanților a rămas fără obiect, susținere pe care Înalta Curte o apreciază a fi neîntemeiată.

Lipsa de obiect a acțiunii a fost susținută de pârât prin raportare la emiterea unor ordine de salarizare colective și individuale, prin care a fost recunoscut dreptul reclamanților la calcularea indemnizației lunare brute prin raportare la o valoare de referință sectorială de 421,63 RON, pe perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, respectiv de 463,50 RON, pe perioada 01.12.2015 - 31.12.2017.

Obiectul acțiunii civile de față este reprezentat de pretenția reclamanților de a le fi recunoscute, calculate și achitate drepturile salariale, având în vedere refuzul pârâtului de a răspunde solicitării de emitere a unui nou ordin de salarizare, în conformitate cu textele de lege indicate. Prin urmare, obiectul acțiunii exista atât la data introducerii cererii, cât și la data pronunțării hotărârii de fond, iar emiterea ordinelor anterior indicate, după soluționarea cauzei în primă instanță, cu consecința recalculării cuantumului indemnizației de încadrare cuvenită reclamanților, nu reprezintă o împrejurare de natură a lipsi de obiect acțiunea, ci reprezintă o punere în executare a dispozițiilor instanței de fond, având efectul unei recunoașteri a pretențiilor reclamanților de către pârâtul Ministerul Justiției. Cel mult, se poate susține că această împrejurare vizează interesul procesual al susținerii recursului, dar nu afectează obiectul cererii, care privește analizarea caracterului nejustificat al refuzului pârâtului de a da curs solicitării reclamanților și, pe cale de consecință, obligarea acestuia să acționeze conform dispozițiilor legale.

Mai mult, din cuprinsul ordinelor depuse la dosar nu rezultă că reclamanților le-ar fi fost achitate în integralitate drepturile salariale restante, actualizate cu rata inflației și dobânda legală, astfel cum au solicitat prin acțiune. Potrivit art. 2 din OMJ nr. 35/C/2019, plata diferențelor salariale se va face după alocarea sumelor corespunzătoare în buget, iar la dosarul cauzei nu a fost depusă de către pârât vreo dovadă a plăților efectuate în temeiul acestui ultim ordin.

În consecință, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, argumentele recurentului-pârât referitoare la lipsa de obiect a cererii de chemare în judecată.

În ceea ce privește critica referitoare la obligarea Ministerului Justiției la plata efectivă a drepturilor salariale, Înalta Curte o va respinge, ca nefondată.

Este reală susținerea recurentului-pârât, în sensul că această autoritate ministerială nu are atribuția legală a plății drepturilor salariale către reclamante, ci această obligație revine în sarcina angajatorului, ordonator secundar sau terțiar de credite, respectiv instanței în cadrul căreia activează reclamantele. În acest sens, Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, care prevăd că bugetul curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiției, ministrul justiției având calitatea de ordonator principal de credite, de art. 6 pct. VII subpct. 3 din H.G. nr. 652/2009, potrivit căruia Ministerul Justiției asigură fondurile necesare, fundamentează și elaborează proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituțiilor publice din sistemul justiției pentru care ministrul justiției și libertăților cetățenești are calitatea de ordonator principal de credite și a unităților subordonate Ministerului, repartizând creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite și urmărind modul de utilizare a acestora, dar și de prevederile art. 125 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, conform cărora calitatea de ordonatori secundari/terțiari de credite revine Înaltei Curți de Casație si Justiție, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, curților de apel, parchetelor de pe lângă curțile de apel, tribunalelor și parchetelor de pe lângă tribunale, care au în structură câte un departament economico-financiar și administrativ, condus de un manager economic.

Însă, Înalta Curte reține că prima instanță a obligat pârâtul Ministerul Justiției să emită dispozițiile de salarizare cuprinzând indemnizația de încadrare recalculată. Pentru aceasta, în mod evident urmează să efectueze demersurile necesare în vederea plății acestor drepturi, obligații care se înscriu în sfera atribuțiilor legale ce-i revin recurentului-pârât, în calitate de ordonator principal de credite.

Așadar, plata efectivă a drepturilor salariale va fi realizată de instituția angajatoare, dar recurentului-pârât Ministerul Justiției îi revine obligația asigurării cadrului necesar efectuării plății, respectiv a îndeplinirii tuturor operațiunilor și formalităților de ordin administrativ care să permită încasarea, de către intimații-reclamanți, a sumelor ce li se cuvin în urma pronunțării hotărârii judecătorești.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurentul-pârât Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 1961 din 24 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 ianuarie 2021.