Decizia nr. 2391/2022 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Antifraudă Fiscală și Direcția Regională Antifraudă 5 Deva ca, prin hotărârea ce se va pronunța, instanța să dispună obligarea pârâtelor în solidar la plata sumei de 86.275 RON, cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea sumelor achitate pentru scrisorile de garanție bancară, sume ce urmează a fi actualizate cu rata indicelui de inflație la data plății, precum și cu dobânda legală, calculată de la data scadenței până la data plății efective a întregului debit datorat, plata cheltuielilor de judecată. La data de 08.03.2019, reclamanta A. a formulat cerere adițională, prin care s-a majorat cuantumul obiectului cererii de chemare în judecată cu suma de 18.891,12 RON, cu consecința obligării pârâților, în solidar, la plata sumei de 18.891,12 RON, cu titlu de despăgubiri reprezentând contravaloarea sumei achitate de către societatea A. pentru garanțiile imobiliare instituite în favoarea pârâtelor, sumă ce urmează să fie actualizată cu rata indicelui de inflație la data plății, precum și cu dobânda legală aferentă, calculată de la data scadenței până la data plății efective a întregului debit datorat; la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 4 din 17 ianuarie 2020 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă acțiunea; au fost obligate pârâtele să îi plătească reclamantei, în solidar, suma de 86.275 RON, cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea sumelor achitate de reclamantă pentru scrisorile de garanție bancară, sume ce urmează să fie actualizate cu rata indicelui de inflație la data plății precum și cu dobânda legală aferentă, calculată de la data scadenței până la data plății efective a întregului debit datorat; au fost obligate pârâtele să îi plătească reclamantei, în solidar, suma de 18.891,12 RON, cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea sumei achitate de către societatea A. pentru garanțiile imobiliare instituite în favoarea pârâtelor, sumă ce urmează să fie actualizată cu rata indicelui de inflație la data plății precum și cu dobânda legală aferentă, calculată de la data scadenței până la data plății efective a întregului debit datorat; au fost obligate pârâtele să îi plătească reclamantei, în solidar, suma de 5.958,59 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat recurs împotriva sentinței de mai sus, prin care a solicitat admiterea acestuia si, pe cale de consecință, modificarea in tot a hotărârii atacate, in sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată. În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele: Conform prevederilor art. 213 și 214 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală, ca urmare a masurilor asigurătorii dispuse de organul fiscal, reclamanta a inteles sa constituie garanția prevăzuta la art. 211 si 214 din lege, fapt ce a generat anumite costuri in sarcina acesteia. Totuși, aceste costuri nu pot cădea in sarcina organului fiscal, ele fiind o opțiune in sarcina contribuabilului. Măsurile asigurătorii, poprirea asigurătorie și sechestrul asigurător au ca efect limitarea dreptului de folosință și, mai ales, de dispoziție, componente ale dreptului de proprietate privată garantat constituțional, pentru protejarea unui drept inexistent al statului, respectiv posibila viitoare existență a unei creanțe fiscale. Ele sunt consecințe juridice firești, însuși scopul instituirii măsurilor asigurătorii fiind unul de prevenție, de prezervare a posibilității viitoare de punere în executare a unui eventual titlu executoriu obținut. Inspectorii antifraudă au respectat reglementările legale în vigoare atât cu privire la instituirea masurilor asigurătorii, cât și cu privire la proporționalitatea cu prejudiciul estimat. OPANAF 2546/2016 prevede că măsurile asigurătorii se pot institui asupra bunurilor și creanțelor debitorului, acoperind până la 150 % din suma creanței fiscale estimate. Același ordin instituie însă și o ordine de aplicare efectivă a măsurilor; or, tocmai respectarea acestei ordini implică evitarea inițială a blocării activității curente a societății și nu ocazionarea de prejudicii ireparabile, astfel cum a indicat societatea reclamanta. Având în vedere faptul că aceste măsuri pot fi luate și înainte de emiterea titlului de creanță, legiuitorul a accentuat astfel rolul măsurilor asigurătorii în economia procesului de executare a creanțelor fiscale prin conturarea tezei potrivit căreia scopul instituirii unor atare măsuri este cel de protecție a creditorului și de generare a unor garanții apte a fi utilizate în viitor. Raționamentul instituirii acestor măsuri este tocmai valoarea mare a prejudiciului estimat prin actele de control. În cazul societății A., ca urmare a constituirii unei garanții sub formă de scrisoare bancară pentru suma de 9.860.120 RON, s-a procedat la ridicarea măsurilor asigurătorii, astfel că, din acest moment, eliberarea garanției constituită de către societatea reclamantă a intrat în sfera de competență a organului de executare (DGAMC), conform prevederilor punctului 54 din Ordinul ANAF nr. 2546/2016, DRAF 5 Deva neavând atribuții privind administrarea garanțiilor constituite de către contribuabil. Sub acest aspect, a solicitat și respingerea acțiunii ca fiind îndreptată greșit, respectiv împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasiva, excepție respinsa de instanța de fond printr-o încheiere necomunicata și instituției recurente. Scrisoarea de garanție bancară reprezintă un document prin care o bancă garantă preia obligația de plată pentru situația în care cel garantat nu își îndeplinește obligația contractuală. Această scrisoare de garanție obținută de societate reprezintă un mijloc de înlesnire a unor tranzacții încheiate între părți atunci când nu există disponibilitățile bănești necesare, reprezentând un instrument de garantare a obligațiilor contractuale, astfel că s-a solicitat constituirea unei garanții sub formă de scrisoare bancară pentru suma de 9.860.120 RON. Având în vedere faptul că societatea nu avea disponibil bănesc pentru constituirea unei garanții, a solicitat la o bancă eliberarea unei scrisori de garanție. Pentru eliberarea scrisorii de garanție banca, aceasta a perceput un comision de emitere, de modificare sau prelungire, astfel că suma de 86.272 RON reprezintă comisionul, respectiv contravaloarea sumelor achitate de către societate pentru scrisorile de garanție bancară. Recurenta a precizat că, în cazul în care societatea ar fi avut disponibil bănesc pentru constituirea acestei garanții, nu ar fi existat acest comision de emitere a scrisorii de garanție. Consideră că garanția obținută de societate reprezintă un mijloc de înlesnire a unor tranzacții atunci când nu există disponibilitățile bănești necesare, ce nu poate fi imputabil organului fiscal, cum greșit a reținut instanța de fond. La data de 17.10.2017, DRAF 5 Deva a dispus ridicarea măsurilor asigurătorii instituite prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x, fiind emisă Decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii nr. x ca urmare a constituirii unei garanții sub formă de scrisoare bancară pentru suma de 9.860.120 RON. Societatea a solicitat și dobânda legală aferentă, calculată de la data scadenței până la data plății efective a întregului debit datorat, anexând extrase de cont emise de către B. începând cu data de 06.04.2017. Organul fiscal a acționat în concordanță cu prevederile legale incidente în speța, neavand o culpa care sa genereze sumele la care, în mod greșit, instanța de fond a înțeles să o oblige. Cât privește solicitarea de a fi acordate și dobânzile aferente sumei garanției bancare, consideră că în mod greșit instanța de fond a apreciat ca se impune acordata, reclamanta nejustificând acordarea dobânzilor de la data de 06.04.2017, având în vedere că prin încheierea penală nr. 532/2018 pronunțată la data de 04.08.2018, în dosar x/2018 (ce a avut ca obiect plângere împotriva ordonanțelor emise de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2017), instanța a respins ca nefondată plângerea formulată, soluția rămânând definitivă doar la data de 04.08.2018. În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Reclamanta A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului formulat de către recurenta Agenția Națională de Administrare Fiscală pentru nemotivare, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele: Cu privire la excepția nulității recursului, reclamanta a arătat că motivarea recursului, care ar trebui să fie subsumată motivului de casare identificat, este în fapt o simplă expresie a nemulțumirii organului fiscal față de soluția pronunțată. Recurenta nu aduce critici veritabile cu privire la nelegalitatea sentinței atacate, limitându-se la a relua argumentele expuse în fața instanței de fond, impunându-se admiterea excepției și anularea recursului formulat de către recurenta Agenția Națională de Administrare Fiscală. Pe fondul recursului, intimata a arătat că sentința a fost pronunțată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în speță, respectiv în mod legal s-a antrenat răspunderea civilă delictuală a recurentei ca urmare a emiterii unui act administrativ nelegal. Astfel, în perioada 30.04.2015 -20.02.2017, societatea A. a fost supusă unor controale operative inopinate și prin sondaj efectuate de către inspectorii antifraudă din cadrul Direcția Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva. În urma acestor controale, inspectorii antifraudă au întocmit procesul-verbal nr. x din 20.02.2017, prin care au comunicat societății punctul lor de vedere cu privire la interpretarea unor norme fiscale, în raport de operațiunile efectuate de societate în perioada 2011 - 2014 și au estimat obligații fiscale în sumă totală de 9.860.120 RON. În urma acestor controale, D.R.A.F. 5 Deva a emis la data de 21.03.2017 Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii x în sarcina societății A.. Prin aceasta, Direcția Regională Antifraudă 5 Deva a stabilit sechestru asigurător pentru bunuri imobile în valoare totală de 14.790.180 RON, până la concurența sumei de 9.860.120 RON constând în obligații suplimentare de plată privind taxa pe valoare adăugată, având la bază sumele estimate prin procesul-verbal nr. x din data de 20.02.2017 emis de către Direcția Regională Antifraudă 5 Deva. Intimata a arătat că este însă extrem de important de subliniat faptul că în urma controlului de fond nu au existat constatări de natura celor reținute de inspectorii antifraudă și nu s-au constatat deficiențe majore (prin raportare la volumul de activitate al societății). Prin urmare, estimarea unor obligații fiscale suplimentare în valoare de 9.860.120 RON, pentru o perioadă deja verificată pe fond, este nejustificată. Contrar celor susținute de către societatea A., ulterior întocmirii procesului-verbal nr. x/20.02.2017, Direcția Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva a sesizat organele de urmărire penală cu privire la săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută și pedepsită de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, constând în aceea că în perioada 2011 - 2014, societatea A., dealer autorizat C., ar fi achiziționat utilaje, capete tractor de la societatea D., pe care le-a revândut ulterior către societăți comerciale din România prin interpunerea artificială în lanțul tranzacțional a societăților E., F. și DE G., sustrăgându-se în acest mod de la plata TVA în sumă de 9.860.120 RON. Prin același proces-verbal, s-a mai afirmat că societatea A. nu ar fi respectat regimul livrărilor intracomunitare, reglementat de dispozițiile art. 128 alin. (1), alin. (9) și art. 143 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, art. 10 din Ordinul nr. 2421/2007, în vigoare la data efectuării tranzacțiilor, art. 6 din Legea nr. 82/1991 - legea contabilității, art. 156 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal și art. 126 alin. (1) Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. Analizând starea de fapt expusă în cuprinsul procesului-verbal nr. x din data de 20.02.2017, dispozițiile legale incidente în cauză și materialul probator administrat în cauză, prin Ordonanța de clasare din data de 14.05.2018 emisă în dosarul nr. x/2017 al Parchetului d pe lângă Curtea de Apel Cluj, în temeiul art. 315 alin. (1) lit. b), art. 314 alin. (1) lit. a) și art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., procurorul de caz a dispus clasarea cauzei având ca obiect infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005. Pentru a dispune această soluție, procurorul a reținut următoarele: "având în vedere că din materialul de urmărire penală nu rezultă probe care să dovedească dincolo de orice dubiu că operațiunile evidențiate de societatea A. în relația cu societățile din Ungaria, Bulgaria și Olanda sunt nereale, în cauză urmează a se dispune clasarea cauzei pentru infracțiunea de evaziune fiscală, fiind aplicabile prevederile art. 16 alin. (1) Ut. b C. proc. pen., deoarece fapta nu este prevăzută de legea penală." Împotriva acestei soluții, în temeiul art. 339 C. proc. pen., Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat plângere. Această plângere a fost respinsă prin ordonanța din data de 13.06.2018 emisă în cadrul lucrării nr. x/2018. Pentru a dispune această soluție, procurorul general adjunct din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj a avut în vedere concluziile raportului de constatare întocmit la data de 21.02.2018 de specialistul antifraudă din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, prin care s-a concluzionat că în speță, nu s-au constatat fapte de natură penală, drept urmare nu există nici prejudiciu care să fie imputat societății A.. De asemenea, procurorul a avut în vedere si profilul fiscal al societății, care în perioada 2006 -2017, a plătit bugetului de stat peste 100 milioane de euro cu titlu de TVA, fapt care denotă că societatea A. își desfășoară activitatea cu respectarea normelor legale, are un comportament fiscal corespunzător. La pagina 8 a ordonanței de respingere a plângerii s-a reținut, contrar celor susținute de către Statul Român prin ANAF, că ordonanța de clasare este motivată și valorifică toate probele administrate în cursul urmăririi penale. La data de 10.07.2018, Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, în temeiul art. 340 C. proc. pen., a formulat plângere împotriva ordonanței de respingere a plângerii din data de 13.06.2018 și împotriva ordonanței de clasare din data de 14.05.2018. Prin încheierea penală nr. 532 din data de 24.08.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, în temeiul art. 341 alin. (6) lit. a) C. proc. pen.., judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Cluj a dispus respingerea ca nefondată a plângerii formulată de către Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva ordonanței emisă la data de 14.05.2018 de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr. x/2017, prin care s-a dispus clasarea cauzei cu privire la săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 5 alin. (1) C. pen., de societatea A. încheierea penală nr. 532 din data de 24.08.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018 este definitivă. În paralel cu procedura penală, societatea A. a solicitat Curții de Apel Cluj anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii x/21.03.2017 emisă de către D.R.A.F. 5 Deva. Prin sentința civilă nr. 225/16.07.2017 pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Cluj a admis acțiunea societății A. și a dispus anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii seria x nr. x din data de 21.03.2017 emisă de către Direcția Regională Antifraudă 5 Deva. Sentința civilă nr. 225/16.07.2017 pronunțată în dosarul nr. x/2017 pronunțată de Curtea de Apel Cluj a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 5128/2019 pronunțată la data de 29.10.2019, în dosarul nr. x/2017 de către înalta Curte de Casație și Justiție. Prin această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a validat argumentele expuse de către societatea A. și a dispus respingerea recursului declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței civile nr. 225/2017 din 16 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a lll-a, contencios administrativ și fiscal, ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă. Decizia civilă nr. 5128/2019 este definitivă. Mai mult, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 213 alin. (7) din Codul de procedură fiscală, care precizează explicit faptul că în situația în care măsurile asigurătorii au fost luate înainte de emiterea titlului de creanță, acestea încetează dacă titlul de creanță nu a fost emis și comunicat în termen de cel mult șase luni de la data la care au fost dispuse măsurile asigurătorii. În cazuri excepționale, acest termen poate fi prelungit până la un an, de organul fiscal competent, prin decizie. Organul fiscal are obligația să emită decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii în termen de cel mult două zile de la împlinirea termenului de șase luni sau un an, după caz, iar în cazul popririi asigurătorii să elibereze garanția. În acest sens, la data de 21.09.2017 a intervenit încetarea de drept a măsurilor asigurătorii dispuse prin decizia menționată anterior. Astfel, DRAF 5 Deva, în calitate de organ competent, avea obligația să emită decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii instituite împotriva societății în termen de cel mult două zile de la împlinirea termenului de șase luni sau un an, obligație pe care în mod evident nu DRAF 5 Deva nu a îndeplinit-o. Conform doctrinei relevante în materie, ridicarea măsurilor asigurătorii este obligatorie în cazul expirării termenelor prevăzute de art. 213 alin. (7) din Codul de procedură fiscală, de șase luni sau de un an, legea însăși dispune faptul că măsurile asigurătorii sunt desființate. Pentru a avea efecte față de terți, măsurile asigurătorii vor trebui în mod formal ridicate, cu informarea terților implicați în procedură. Un alt text de lege încălcat de către pârâți este prevăzut de dispozițiile art. 213 alin. (8) din Codul de procedură fiscală. Conform acestui text de lege, prin excepție de la prevederile alin. (7), în situația în care au fost instituite măsuri asigurătorii și au fost sesizate organele de urmărire penală potrivit legii, măsurile asigurătorii subzistă până la data soluționării cauzei de către organele de urmărire penală sau de instanța de judecată. După comunicarea soluției date de către organele de urmărire penală sau hotărârii judecătorești, în cazul în care măsurile asigurătorii instituite de către organul fiscal competent nu se transformă în măsuri executorii potrivit legii, acestea se ridică de către organul care le-a dispus. Așadar, DRAF 5 Deva, în calitate de organ care a dispus instituirea măsurilor asigurătorii, avea obligația de a emite, de urgență, decizia de ridicare a acestor măsuri, datorită încetării de drept a măsurilor asigurătorii dispuse în sarcina societății A., obligație pe care a refuzat să o îndeplinească, nemaiexistând nici un motiv pentru menținerea acestor măsuri asigurătorii, în condițiile constatării de către organele de urmărire penală ca legale a operațiunilor comerciale desfășurate de către societatea A.. Existența și aplicarea măsurilor asigurătorii este prejudiciabilă pentru societatea A., întrucât în vederea desfășurării activității, aceasta este obligată să suporte costurile unor scrisori de garanție bancară, în caz contrar urmând a fi indisponibilizat soldul creditor al conturilor bancare. Până la acest moment, costurile scrisorilor de garanție bancară s-au ridicat la nivelul sumei de 86.275 RON și a sumei de 18.891,12 RON, așa cum rezultă din graficul de comisioane achitate de către societatea A. și din extrasele de cont, depuse la dosarul cauzei și valorificate de către prima instanță. Recurenta nu neagă starea de fapt expusă de către reclamantă, iar susținerea potrivit căreia garanția obținută de societatea reprezintă un mijloc de înlesnire a unor tranzacții atunci când nu există disponibilitățile bănești necesare, ce nu poate fi imputabil organului fiscal, cum greșit a reținut instanța de fond, nu are nici un fundament. Din contră, tocmai conduita contrară normelor imperative a recurentei a determina societatea A. să procedeze la obținerea unor scrisori de garantei bancară pentru a evita pierderile financiare cauzate prin implementarea unei măsuri asigurătorii în mod nelegal, măsură pe care recurenta a refuzat să o ridice, conștientă fiind de incidența dispozițiilor art. 213 alin. (7) și (8) Codul de procedură fiscală Raportat la argumentele prezentate, intimata a apreciat că sunt îndeplinite condițiile pentru a fi antrenată răspunderea recurentei, în vederea recuperării prejudiciul suferit de către societatea A., ca urmare a emiterii unei decizii nelegale și a menținerii acesteia în mod nejustificat ulterior încetării tuturor condițiilor necesare pentru menținerea acestei măsuri. În consecință, soluția pronunțată de către Curtea de Apel Cluj prin sentința recurată apare ca fiind legală și temeinică, impunându-se respingerea recursului formulat de către Agenția Națională de Administrare Fiscală. În ceea ce privește angajararea răspunderii civile delictuale, s-a arătat că răspunderea persoanei juridice pentru prejudiciile cauzate prin faptele ilicite ale organelor sale de conducere și administrare este o răspundere pentru fapta proprie. Conform art. 219 alin. (1) C. civ., "faptele licite sau ilicite săvârșite de organele persoanei juridice obligă însăși persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate." Conform art. 221 C. civ., "dacă prin lege nu se dispune altfel, persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organelor, în aceleași condiții ca persoanele de drept privat." Analizând textele legale invocate, se constată că faptele ilicite și prejudiciabile săvârșite de organele de conducere și administrare ale persoanelor juridice în legătură cu funcțiile încredințate sunt faptele ilicite ale înseși persoanei juridice. De aici rezultă că răspunderea delictuală a persoanei juridice este, în aceste condiții, o răspundere pentru fapta ilicită proprie, iar angajarea acestei răspunderi poate avea loc numai dacă sunt îndeplinite condițiile impuse de dispozițiile art. 1349 și art. 1357 C. civ. Potrivit dispozițiilor art. 1349 alin. (1) C. civ., orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori prin inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Al doilea alineat al aceluiași articol instituie în sarcina celui care încalcă normele obligația de a răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral. Articolul 1357 C. civ. reglementează condițiile angajării răspunderii pentru fapta proprie. Conform acestor dispoziții cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție este obligat să îl repare. Astfel, pentru a angaja răspunderea persoanei juridice trebuie îndeplinite trei dintre condițiile generale, respectiv trebuie dovedită existența prejudiciului, a faptei ilicite a organului de conducere sau administrare și a raportului de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu. Prejudiciul și raportul de cauzalitate nu prezintă particularități sau elemente de specificitate, în schimb, fapta ilicită se caracterizează prin aceea că este săvârșită de persoana sau persoanele care au calitatea de organe de conducere sau administrare ale persoanei juridice. Analizând starea de fapt expusă, rezultă că sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii persoanei juridice, având în vedere încălcarea obligațiilor legale, într-o primă etapă prin emiterea unui act nelegal, anulat de către instanța de judecată, și ulterior, prin refuzul de a proceda în conformitate cu prevederile impuse de dispozițiile art. 213 alin. (7) și (8) Codul de procedură fiscală respectiv prin refuzul de a ridica măsurile asigurătorii instituite in mod nelegal și refuzul de a elibera garanțiile financiare constituite de către societatea reclamantă. În ceea ce privește condiția vinovăției, îndeplinirea acestei condiții nu este necesară, având în vedere faptul că răspunderea persoanei juridice, în raporturile cu victima, este obiectivă, fără vinovăție. Vinovăția nu se poate transpune de la persoana fizică sau persoanele fizice care au săvârșit fapta ilicită în calitate de organ sau organe ale persoanei juridice. Fundamentul răspunderii fără vinovăție a persoanei juridice constă în ideea sau obligația de garanție, în sensul de îndatorire a tuturor persoanelor juridice de a garanta celorlalți că de organele lor de conducere și administrare, prin actele și faptele lor, nu le vor cauza prejudicii injuste. Suportul obligației de garanție este riscul de activitate pe care persoanele juridice îl introduc în societate prin însăși faptul existenței și activității lor în realizarea scopului licit pentru care au fost înființate. Cu privire la existența prejudiciului, societatea A. a demonstrat că existența și aplicarea măsurilor asigurătorii este prejudiciabilă pentru societate, întrucât în vederea desfășurării activității, aceasta este obligată să suporte costurile unor scrisori de garanție bancară, în caz contrar urmând a fi indisponibilizat soldul creditor al conturilor bancare. Până la acest moment, costurile scrisorilor de garanție bancară s-au ridicat la nivelul sumei de 86.275 RON și a sumei de 18.891,12 RON, așa cum rezultă din graficul de comisioane achitate de către societatea A. și din extrasele de cont depuse la dosarul cauzei. În vederea ridicării acestor măsuri asigurătorii, societatea A. a solicitat D.R.A.F. 5 Deva să procedeze la ridicarea acestor măsuri ca urmare a incidenței dispozițiilor art. 213 Codul de procedură fiscală și la plata prejudiciului cauzat prin această conduită ilicită, însă această instituție a refuzat constant să dea cursul solicitărilor subscrisei, pasând răspunderea de la instituție la alta (Adresa x răspuns nr. x/29.11.2018, prin care DRAF 5 Deva pasează competența de soluționare a cererii de eliberare a garanției în sarcina Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili). Analizând starea de fapt expusă și dispozițiile legale invocate, se concluzionează că soluția pronunțată prin sentința recurată este legală, argumentele prezentate de către recurentă nefiind apte să modifice în vreun fel această soluție, cu atât mai mult cu cât recurenta confirmă starea de fapt prezentată de către intimată și dovedită prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Răspunsul la întâmpinare Recurenta Agenția Naționala de Administrare Fiscala a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a arătat următoarele: In ceea ce privește argumentele invocate privind nulitatea recursului Agenției Naționale de Administrare Fiscala, s-a solicitat respingerea acestora ca fiind neîntemeiate. Recursul este motivat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., care se refera la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Din economia textului, nu rezulta ca ar trebui indicate cu exactitate normele legale încălcate de instanța. In cuprinsul apărărilor formulate, recurenta a invocat excepția lipsei calității procesual pasive a Direcției Regionale Antifrauda Fiscala Deva. Recurenta a arătat că, în cazul în care societatea ar fi avut disponibil bănesc pentru constituirea acestei garanții, nu ar fi existat acest comision de emitere a scrisorii de garanție. De asemenea, societatea nu justifică legal acordarea dobânzilor de la data de 06.04.2017, având în vedere că prin încheierea penală nr. 532/2018 pronunțată ia data de 04.08.2018, în dosar x/2018 ce a avut ca obiect plângere împotriva ordonanțelor emise de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2017, instanța a respins ca nefondată plângerea formulată, soluția rămânând definitivă doar la data de 04.08.2018.

Soluția instanței de recurs 6.1. Aspecte procesuale Prin practicaua prezentei decizii, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului pârâtei, având în vedere faptul că aceste critici pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., iar pertinența acestora urmează a fi apreciată pe fondul recursului. 6.2. Aspecte de fapt și de drept relevante reținute de prima instanță In perioada 30.04.2015-20.02.2017, inspectorii antifraudă din cadrul DRAF 5 Deva au efectuat un control la societatea A., întocmindu-se procesul-verbal nr. x/20.02.2017 prin care s-au stabilit în sarcina societății sume suplimentare de plată privind taxă pe valoarea adăugată în valoare de 9.860.120 RON. Prin urmare, in conformitate cu prevederile legale, inspectorii antifraudă au solicitat instituirea de măsuri asigurătorii până la concurența sumei totale de 9.860.120 iei, fiind întocmit referatul justificativ al măsurilor asigurătorii și decizia de instituire a măsurilor asigurătorii având nr. x/21.03.2017. La data de 14.04.2017, societatea a formulat contestație împotriva Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/21.03.2017, acțiune înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, dosar nr. x/2017 având ca obiect anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii. Prin sentința civilă nr. 225/2017, pronunțată la data de 16.06.2017 de către Curtea de Apel Cluj în dosar nr. x/2017, s-a dispus admiterea cererii formulată de contestatoarea A., cu consecința anulării Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/21.03.2017, acordându-se cheltuieli de judecată în sumă de 50 RON. Împotriva sentinței civile nr. 225/2017 a fost formulată cale de atac, recurs respins de Înalta Curte de Casație și Justiție a României prin Decizia nr. 5128/2019. Totodată, prin actul de sesizare nr. x/30.06.2017, organele fiscale au comunicat aspecte rezultate din activitatea specifică desfășurată, care puteau constitui împrejurări privind săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală, de către societatea A., prin reprezentanții săi legali. La data de 17.10.2017 DRAF 5 Deva s-a dispus ridicarea măsurilor asigurătorii instituite prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x, fiind emisă Decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii nr. A FHD12565 CA urmare a constituirii unei garanții sub formă de scrisoare bancară pentru suma de 9.860.120 RON. Prin Ordonanța de clasare emisă în data de 14.05.2018 s-a dispus clasarea cauzei privind fapta prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 reținând că este incident unul din cazurile care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale, respectiv art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., respectiv faptele nu sunt prevăzute de legea penală. Împotriva soluției de clasare s-a formulat plângere la prim procurorul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, iar prin Ordonanța nr. 56/II/2/2018 din 13.06.2018 plângerea a fost respinsă, fiind menținută soluția de clasare. Împotriva Ordonanței nr. 56/II/2/2018 din 13.06.2018 a prim-procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj s-a formulat plângere, soluționată prin încheierea penală nr. 532/2018 pronunțată la data de 04.08.2018, în dosar x/2018 ce a avut ca obiect plângere împotriva ordonanțelor emise de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2017, instanța respingând ca nefondată plângerea formulată. Prin cererea de față, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Antifraudă Fiscală și Direcția Regională Antifraudă 5 Deva ca, prin hotărârea ce se va pronunța, instanța să dispună obligarea pârâtelor în solidar la plata sumei de 86.275 RON, cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea sumelor achitate pentru scrisorile de garanție bancară și a sumei de 18.891,12 RON, cu titlu de despăgubiri reprezentând contravaloarea sumei achitate de către societatea A. pentru garanțiile imobiliare instituite în favoarea pârâtelor, sume ce urmează a fi actualizate cu rata indicelui de inflație la data plății, precum și cu dobânda legală, calculată de la data scadenței până la data plății efective a întregului debit datorat, plata cheltuielilor de judecată. La data de 08.03.2019, reclamanta A. a formulat cerere adițională, prin care s-a majorat cuantumul obiectului cererii de chemare în judecată cu suma de 18.891,12 RON, cu consecința obligării pârâților, în solidar, la plata sumei de 18.891,12 RON, cu titlu de despăgubiri reprezentând contravaloarea sumei achitate de către societatea A. pentru garanțiile imobiliare instituite în favoarea pârâtelor, sumă ce urmează să fie actualizată cu rata indicelui de inflație la data plății, precum și cu dobânda legală aferentă, calculată de la data scadenței până la data plății efective a întregului debit datorat; la plata cheltuielilor de judecată. 6.3. Analiza motivelor de casare invocate de recurenta-pârâtă și a apărărilor intimatei-reclamante Un prim motiv de recurs al recurentei-pârâte se referă la critica adusă soluției de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcției Regionale Antifraudă Fiscală 5 Deva, prin încheierea de ședință de la data de 06.05.2019. Recurenta a arătat că, în cazul societății A., ca urmare a constituirii unei garanții sub formă de scrisoare bancară pentru suma de 9.860.120 RON, s-a procedat la ridicarea măsurilor asigurătorii, astfel că, din acest moment, eliberarea garanției constituită de către societatea reclamantă a intrat în sfera de competență a organului de executare (DGAMC), conform prevederilor punctului 54 din Ordinul ANAF nr. 2546/2016, DRAF 5 Deva neavând atribuții privind administrarea garanțiilor constituite de către contribuabil. Sub acest aspect, a solicitat și respingerea acțiunii ca fiind îndreptată greșit, respectiv împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasiva, excepție respinsa de instanța de fond printr-o încheiere necomunicata și instituției recurente. Prima instanță a reținut că pârâta Direcția Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva are calitate procesuală pasivă în cauză, având în vedere caracterul acesteia de emitent al actelor prin raportare la care se solicită despăgubiri. Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestui motiv de recurs, împrejurarea că eliberarea garanției a intrat ulterior în atribuțiile DGAMC nefiind suficientă pentru a înlătura legitimarea procesuală pasivă a acestei pârâte, în calitate de emitent al actelor administrative anulate de instanță. Mai departe, Înalta Curte constată că motivele de recurs invocate de recurenta-pârâtă sunt centrate pe ideea lipsei vinovăției recurentei, care a aplicat dispozițiile legale; se critică și considerarea ca îndeplinite a celorlalte condiții ale răspunderii delictuale (fapta ilicită, prejudiciul și legătura de cauzalitate). Pe de altă parte, intimata-reclamantă a susținut în apărare că nu este necesară îndeplinirea condiției vinovăției, având în vedere faptul că răspunderea persoanei juridice în raporturile cu victima este o răspundere obiectivă. În fine, prima instanță a considerat că sunt îndeplinite condiția existenței unei fapte ilicite, a prejudiciului și a legăturii de cauzalitate, dar nu a analizat condiția vinovăției, considerând astfel implicit că în cauză operează o răspundere obiectivă. Prin urmare, Înalta Curte trebuie să răspundă întrebărilor de drept dacă în prezenta cauză reclamanta a solicitat antrenarea unei răspunderi obiective și dacă, într-o asemenea ipoteză, legea reglementează sau nu un caz de răspundere obiectivă. Cu privire la prima chestiune, Înalta Curte constată că, în cadrul interpelării de la momentul dezbaterilor orale, intimata-reclamantă a precizat că temeiul juridic care a fundamentat cererea de chemare în judecată este cel al răspunderii civile delictuale. Cercetând conținutul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că reclamanta a invocat prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, dar și prevederile art. 219 și 221 din C. civ. referitoare la răspunderea persoanei juridice pentru prejudiciile cauzate prin faptele ilicite ale organelor sale de conducere și de administrare. Pe de altă parte, prima instanță nu a evocat deloc prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, ci doar pe cele ale art. 18 din aceeași lege. Astfel, se constată că prima instanță nu a avut în vedere temeiul juridic explicit invocat de către reclamantă, respectiv art. 19 din Legea nr. 554/2004, care reglementează cererea formulată separat pentru despăgubiri de către partea vătămată ca urmare a emiterii unui act administrativ anulat definitiv pe cale judecătorească. Art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 reglementează din punct de vedere procedural soluțiile care pot fi pronunțate de instanța de contencios administrativ care este învestită cu cererea privind anularea unui act administrativ ("în cazul soluționării cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru."). Astfel, art. 18 are în vedere cererea de despăgubiri formulată odată cu cererea de anulare a actului administrativ, nefiind aplicabil cauzei de față. Art. 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 trasează coordonatele generale ale conținutului hotărârii judecătorești pronunțate de instanța de contencios administrativ, fără a trata în mod diferențiat contenciosul obiectiv (de anulare) și contenciosul subiectiv (de acordare a despăgubirilor). Consacrând caracterul de plină jurisdicție al contenciosului administrativ subiectiv, art. 18 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004 prevede că instanța care soluționează acțiunea poate să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică pârâtă să emită un act administrativ ori să elibereze un certificat, o adeverință sau orice alt înscris, să se pronunțe asupra legalității actelor sau operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului dedus judecății și care nu pot fi atacate separat, conform art. 8 alin. (1) din lege. Prevederea cuprinsă în art. 18 alin. (3) din lege conduce la concluzia că instanța nu are dreptul de a dispune din oficiu înlăturarea consecințelor nefavorabile ale actului tipic sau asimilat considerat nelegal, ci trebuie să fie învestită în acest sens de către reclamant, printr-un capăt de cerere expres formulat. Prin urmare, față de temeiul explicit indicat de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, prima instanță trebuia să aibă în vedere condițiile răspunderii prevăzute de art. 19 din Legea nr. 554/2004. Din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în corelație cu normele cuprinse în art. 8 din lege, ce reglementează obiectul acțiunii judiciare, rezultă că instanța poate acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral sau material numai în cazul acțiunilor în contencios subiectiv, deoarece acțiunile întemeiate pe încălcarea unui interes legitim public pot avea ca obiect numai anularea actului sau obligarea autorității pârâte să emită un act sau un alt înscris, respectiv să efectueze o anumită operațiune administrativă. Pentru angajarea răspunderii administrativ-patrimoniale a autorității publice pârâte este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții, deduse din interpretarea prevederilor art. 1.349 și art. 1.357 și următoarele din C. civ., în corelație cu normele care configurează regimul juridic al contenciosului administrativ: existența unei fapte ilicite constând într-un act administrativ nelegal anulat de instanță sau a unui refuz nejustificat ori a nerezolvării în termen a unei cereri, constatată ca atare de instanță; producerea unui prejudiciu; dovada legăturii de cauzalitate între actul administrativ nelegal și prejudiciul suferit de reclamant. În situația în care persoana vătămată, din cauza necunoașterii cuantumului pagubei ori din alte motive, nu a formulat cererea pentru despăgubiri odată cu acțiunea prin care a cerut anularea actului, are posibilitatea de a acționa în condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004. Cererea pentru despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ. În caz contrar, reclamantul nu poate recurge decât la calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii delictuale a autorității publice, în condițiile prevăzute de C. civ. Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 1 alin. (1) și (2), art. 8, art. 11 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, care transpun în plan normativ prevederea cu rang de principiu cuprinsă în art. 52 din Constituția României, se conturează regula acțiunii în contencios subiectiv de plină jurisdicție, conținând și capătul de cerere privind plata de despăgubiri pentru repararea pagubei și înlăturarea consecințelor vătămătoare ale actului administrativ - tipic sau asimilat - nelegal. De aceea, calea procesuală reglementată prin art. 19 din lege este una de excepție, la care ar trebui să se recurgă numai atunci când speța oferă elemente apte să conducă la concluzia că reclamantul nu avea, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei încă de la data formulării acțiunii în anulare, în cadrul termenelor prevăzute în art. 11 din Legea nr. 554/2004. Or, Înalta Curte constată că prima instanță a analizat un alt temei procesual al acțiunii decât cel invocat de către reclamantă, diferența procedurală între acțiunea întemeiată pe art. 18 și cea întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004 fiind esențială. Pe de altă parte, pentru a răspunde la cele două întrebări mai sus stabilite, trebuie verificat dacă prevederile art. 19 din Legea contenciosului administrativ implică o răspundere obiectivă (adică fără condiția vinovăției) sau o răspundere subiectivă, ce necesită verificarea inclusiv a condiției vinovăției. Or, așa cum s-a statuat deja anterior, pentru angajarea răspunderii administrativ-patrimoniale a autorității publice pârâte este necesară îndeplinirea cumulativă a condițiilor deduse din interpretarea prevederilor art. 1.349 ("Răspunderea delictuală") și art. 1.357 și următoarele din C. civ. Conform art. 1349 din C. civ.: "Răspunderea delictuală (1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral. (3) În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum și de ruina edificiului. (4) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabilește prin lege specială." Conform art. 1357 din C. civ.: "Condițiile răspunderii (1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă." Or, ambele prevederi legale fac trimitere la discernamânt și la noțiunea de culpă; nu există nicio prevedere legală în Legea contenciosului administrativ care să confirme teoria că răspunderea administrativ-patrimonială a autorității publice pârâte este o răspundere obiectivă, independentă de existența unei culpe. Trebuie făcută de asemenea distincția între recuperarea prejudiciului constând în suma plătită de reclamant cu titlu de impozit sau taxă nedatorată (ca urmare a anulării deciziei de impunere emise de organul fiscal, de exemplu) și recuperarea prejudiciului constând în eventuale cheltuieli făcute de reclamant pentru a suporta sarcinile impuse de organul fiscal (cum este cauza de față, cu plata garanției sau cu comisioanele aferente consemnării unei garanții, cu eventuale dobânzi bancare ale unui împrumut efectuate pentru suportarea acestora etc.) În concluzie, Înalta Curte nu poate confirma teoria că o astfel de răspundere este întotdeauna obiectivă, iar sentința este criticabilă din acest punct de vedere, neanalizând condiția existenței unei vinovății. Prin urmare, răspunzând la cele două întrebări, Înalta Curte constată că în prezenta cauză reclamanta a solicitat antrenarea răspunderii prevăzute de prevederile art. 19 din Legea contenciosului administrativ, care nu este reglementată ca un caz de răspundere obiectivă, ci ca o răspundere delictuală în condițiile art. 1349 și art. 1357 din C. civ. Întrucât prima instanță a omis să analizeze cererea de chemare în judecată sub aceste aspecte, se impune casarea sentinței cu trimitere spre rejudecare, urmând ca instanța învestită cu rejudecarea să aibă în vedere cele statuate prin prezentele considerente. Reclamanta a mai invocat prevederile art. 219 și 221 din C. civ. referitoare la răspunderea persoanei juridice pentru prejudiciile cauzate prin faptele ilicite ale organelor sale de conducere și de administrare, conform cărora: "Art. 219 Răspunderea pentru fapte juridice (1) Faptele licite sau ilicite săvârșite de organele persoanei juridice obligă însăși persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate. (2) Faptele ilicite atrag și răspunderea personală și solidară a celor care le-au săvârșit, atât față de persoana juridică, cât și față de terți." "Art. 221 Răspunderea persoanelor juridice de drept public Dacă prin lege nu se dispune altfel, persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organele lor, în aceleași condiții ca persoanele juridice de drept privat." Înalta Curte constată că nici aceste temeiuri juridice nu au fost analizate de prima instanță, ceea ce contravine obligației instanței de a răspunde tuturor temeiurilor esențiale de drept invocate. Astfel, prima instanță ar fi observat, dacă ar fi cercetat și aceste temeiuri de drept, că nu pot fi invocate concomitent răspunderea patrimonială conform art. 19 din Legea contenciosului administrativ și răspunderea persoanei juridice pentru faptele ilicite ale organelor persoanei juridice (organe de conducere sau de administrare); pe de altă parte, în cauză s-ar putea invoca mai degrabă răspunderea pentru fapta prepusului, actele anulate de prima instanță fiind întocmite de prepușii recurentei, iar nu în calitate de organ de conducere sau de administrare. În concluzie, cu ocazia, rejudecării, prima instanță va analiza condițiile răspunderii administrativ-patrimoniale prevăzute de art. 19 din Legea contenciosului administrativ în coroborare cu art. 1349 și art. 1357 din C. civ., inclusiv condiția vinovăției. De asemenea, în analiza condițiilor existenței faptei ilicite, a prejudiciului și a legăturii de cauzalitate, prima instanță va verifica situația de fapt în detaliu, stabilind: momentul la care a fost ridicată măsura asigurătorie; dacă ridicarea măsurii s-aprodus ca urmare a constituirii garanției sau ca urmare a anulării acesteia și dacă acest aspect prezintă relevanță din perspectiva despăgubirilor; dacă sunt îndeplinite sau nu condițiile răspunderii delictuale pe perioada între data constituirii garanției și data anulării măsurii asigurătorii definitiv în instanță; relevanța sesizării penale din aceste perspective și asupra solicitării de acordare a dobânzilor legale începând cu data de 06.04.2017; dacă sunt îndeplinite condițiile răspunderii delictuale raportat la temeiul juridic al instituirii măsurii asigurătorii, la conduita fiecăruia dintre pârâte și la considerentele hotărârii judecătorești de anulare a deciziei de instituire a măsurii asigurătorii. 6.4. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.