ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2366/2022

Ședința publică din data de 14 aprilie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal-veche, la data de 2 februarie 2018 sub nr. x/2018, completată ulterior, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții AUTORITATEA DE SUPRAVEGHERE FINANCIARĂ și CONSILIUL LOCAL AL SECTORULUI 2-DIRECȚIA DE VENITURI BUGET LOCAL SECTOR 2 anularea Deciziei nr. 42/11.01.2018, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară prin care reclamantul, în calitate de Președinte CA. al societății B. S.A., a fost sancționat pentru pretinsa săvârșire a contravențiilor prevăzute de dispozițiile art. 272 alin. (1) lit. g) pct. 3 din Legea nr. 297/2004 și de art. 126 alin. (1) lit. a) pct. 3 din Legea nr. 24/2017, precum și de dispozițiile art. 210 alin. (1) din Legea nr. 297/2004 și de art. 46 alin. (4) din Legea nr. 24/2017 și exonerarea sa de la plata amenzii și obligarea pârâtei la restituirea sumei de 13.000 RON, reprezentând amenda achitată de reclamant conform Deciziei menționate pentru a evita eventualele măsuri de executare silită; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de desfășurarea prezentului litigiu, conform dispozițiilor art. 453 din C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 1401 din 10 aprilie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal-veche a admis în parte acțiunea; a anulat parțial Decizia ASF nr. 42/11.01.2018, în ce privește contravenția de la punctul II al deciziei, exonerând reclamantul de plata sporului de amendă, de 3.000 de RON; a respins în rest cererea de anulare a deciziei, ca neîntemeiată și a respins ca inadmisibil capătul de cerere privind restituirea amenzii.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs atât reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., cât și pârâta AUTORITATEA DE SUPRAVEGHERE FINANCIARĂ, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

3.1. Recursul formulat de reclamantul A.

Reclamantul A. a formulat recurs împotriva sentinței de mai sus, prin care a solicitat admiterea acestuia, casarea în parte a sentinței și, în rejudecare, admiterea în integralitate a cererii de chemare în judecată, cu obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată ocauzionate de prezentul litigiu.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

3.1.1. Incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Motivarea insuficientă și inexactă a Sentinței recurate față de omisiunea instanței de a analiza aspectele specifice materiei contravenționale

Analizând temeinicia cererii de chemare în judecată în ceea ce privește fapta descrisă la punctul I din Decizia ASF (pretinsa neraportare a anumitor tranzacții), prima instanță a omis să analizeze toate apărările formulate pe parcursul desfășurării litigiului, cu precădere cele ce vizează consecințele calificării procedurii de sancționare ca fiind una contravențională.

Instanța nu a analizat decât limitativ și selectiv unele dintre argumentele expuse în cuprinsul cererii introductive de instanță, ignorând atât conținutul tuturor celorlalte piese scrise depuse la dosarul cauzei (răspuns la întâmpinarea depusă de ASF, note scrise în combaterea excepțiilor invocate de cele două intimate, concluzii scrise), cât și argumentele prezentate în cadrul dezbaterilor orale ce au avut loc la termenul de judecată din data de 27 februarie 2019.

Astfel, în cuprinsul sentinței recurate, instanța se limitează la a analiza exclusiv susținerile referitoare la calificarea juridică exactă a contravenției ca fiind una de pericol sau una de rezultat, fără a analiza însă toate celelalte apărări propuse de reclamant privind, de pildă, inexistența faptei contravenționale ce i se impută pentru că nu avea atribuții de natura celor pretinse de autoritate, insuficiența probatoriului propus spre administrare de ASF în dovedirea existenței contravențiilor imputate și a legalității sancționării sale, cu consecința aplicării cu prioritate a prezumției de nevinovăție având în vedere că procedura de sancționare prevăzută de Legea nr. 24/2017 poate fi asimilată unei acuzații în materie penală, în accepțiunea art. 6 para. 2 CEDO.

În cauza de față, obligația de a examina efectiv toate argumentele și probele părților, ce îi revenea instanței de judecată în baza art. 6 din Convenția EDO, nu a fost respectată, dată fiind omisiunea/refuzul instanței de a analiza toate susținerile sale și de a indica motivele pentru care acestea au fost însușite sau eventual înlăturate de către magistrat.

Câtă vreme prin Decizia menționată recurentul a fost sancționat pentru săvârșirea unor pretinse fapte contravenționale, reglementate de legislația specială din materia piețelor de capital, și a fost obligat la plata unei amenzi într-un cuantum considerabil, este evident că prezentului litigiu trebuie să i se aplice toate regulile de drept și principiile ce guvernează materia ilicitului contravențional, prima instanță fiind așadar obligată să analizeze în egală măsură și criticile formulate în această privință.

Derogările operate prin legislația specială a piețelor de capital operează numai în ceea ce privește o parte dintre normele procedurale, de pildă în ceea ce privește procedura de stabilire și constatare a contravențiilor, precum și de aplicare a sancțiunilor (conform art. 278 din Legea nr. 297/2004), în timp ce normele substanțiale din cuprinsul O.G. nr. 2/2001 și principiile generale care se desprind din ansamblul reglementării rămân pe deplin aplicabile inclusiv în litigiul declanșat pentru contestarea Deciziei de sancționare.

De altfel, și art. 133 alin. (3) din Legea nr. 24/2017 stabilește în mod expres că dispozițiile din capitolul privind răspunderea contravențională (Titlul VI: Răspunderi și sancțiuni. Capitolul I: Răspunderea contravențională) se completează în mod corespunzător cu dispozițiile O.G. nr. 2/2001, în măsura în care această lege nu dispune altfel.

Ca atare, procedura de control desfășurată de ASF și finalizată cu sancționarea celui verificat nu poate lăsa neaplicată în integralitate O.G. nr. 2/2001, astfel încât normele legale introduse în activul legislativ de acest act prezintă în continuare relevanță, inclusiv pentru justa soluționare a prezentei cauze.

In consecință, este evident că în situația de față, judecătorul cauzei nu și-a îndeplinit obligația de a analiza în concret toate aspectele cauzei deduse judecății și toate criticile formulate cu privire la actul sancționat, sentința recurată fiind așadar insuficient și inexact motivată, pe aspectele ce țin de specificul procedurii contravenționale motivele hotărârii lipsind în totalitate.

3.1.2. Incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prima instanță a interpretat și aplicat greșit normele de drept material incidente în cauză.

a.Nelegala interpretare și aplicare a disp. art. 133 alin. (1) din Legea nr. 24/2017 privind emitenții de instrumente financiare și operațiuni de piață și încălcarea dreptului său la apărare consacrat convențional, constituțional și legal

Prin solicitarea de anulare a Deciziei ASF nr. 42/11.01.2018, a contestat procedura de sancționare în ansamblul său, arătând că aceasta este viciată întrucât ASF nu a respectat procedura preliminară procesului de individualizare și aplicare a sancțiunilor în materia contravențională specială din domeniul emitenților de instrumente financiare și operațiunilor de piață, reglementată de dispozițiile art. 133 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 24/2017. În concret, a arătat că intimata ASF i-a încălcat dreptul de a formula obiecțiuni cu privire la încălcările legislației pieței de capital pretins constatate, având în vedere că decizia de sancționare a fost transmisă către societatea B., și nu direct/personal către recurent, fiind în imposibilitate de a exprima un punct de vedere cu privire la faptele imputate și de a purta un dialog onest cu reprezentanții autorității.

Aceste apărări au fost însă înlăturate ca neîntemeiate, iar prima instanță a reținut că ASF l-ar fi înștiințat despre încălcările constatate. Pentru a ajunge la această concluzie eronată, instanța s-a raportat exclusiv la conținutul unor adrese (în care se menționează posibilitatea de a formula eventualele obiecțiuni în conformitate cu prevederile art. 133 din Legea nr. 24/2017), fără a verifica însă și care a fost destinatarul lor real și procedura de comunicare a acestora, interpretând și aplicând astfel restrictiv și nelegal prevederile art. 133 din Legea nr. 24/2017, în contra spiritului legii.

Interpretarea justă a dispozițiilor art. 133 alin. (1) din Legea nr. 24/2017 presupune înștiințarea în concret a persoanei fizice care va suporta consecințele controlului desfășurat de ASF, neexistând vreo rațiune pentru care norma legală s-ar interpreta că este suficientă îndeplinirea procedurii preliminare exclusiv în raport cu societatea. De asemenea, din interpretarea corectă a modului de redactare a normei legale, nu se poate desprinde concluzia că ar exista o obligație în sarcina reprezentanților societății de a comunica/transmite mai departe adresa autorității către persoana fizică efectiv vizată de măsurile sancționatorii.

Rațiunea instituirii obligativității parcurgerii acestei proceduri prealabile a fost tocmai aceea de a permite pretinsului contravenient să formuleze apărări eficiente, având în vedere că acest mecanism de protecție nu reprezintă altceva decât o concretizare în această materie a garanțiilor conferite de art. 6 din Convenția EDO. Prin urmare, pentru o corectă interpretare și aplicare în speță a dispozițiilor art. 133 alin. (1) din Legea nr. 24/2017, prima instanță ar fi trebuit să verifice dacă ASF i-a asigurat în mod concret dreptul efectiv de a formula obiecțiuni, respectiv ar fi trebuit să analizeze dacă procedura prealabilă reglementată de lege a fost parcursă în mod valabil în contradictoriu cu persoana real vizată de sancțiunile impuse.

Această analiză se impunea cu precădere din perspectiva faptului că transmiterea unor adrese (prin fax) către societatea B. nu este suficientă pentru a face dovada îndeplinirii procedurii preliminare și nici nu se poate considera că ar fi fost responsabilitatea reprezentanților B. să îl informeze despre aceste adrese, câtă vreme acestea nu i-au fost comunicate direct de către ASF, așa cum impun normele legale.

Sub acest aspect, nu este suficient doar să se rețină, așa cum a procedat prima instanță, că ar fi fost comunicate unele adrese către societatea B., în cuprinsul cărora se face trimitere la posibilitatea de a formula obiecțiuni, câtă vreme norma legală indicată obligă autoritatea la informarea directă și corectă a pretinsului contravenient, în vederea respectării dreptului său la apărare. O astfel de interpretare contravine scopului legii. Pe parcursul desfășurării litigiului în fața primei instanțe, a demonstrat imposibilitatea de a formula obiecțiuni prin faptul că niciuna dintre adresele anexate întâmpinării nu a fost transmisă în numele său și nici nu poartă semnătura sa.

b.Nelegala interpretare și aplicare a dispozițiilor legale ce reglementează contravenția descrisă la punctul I din Decizia ASF

Prima faptă pentru care a fost sancționat în mod nelegal de către ASF se referă la pretinsa încălcare a obligației de a raporta investitorilor încheierea unor tranzacții cu părți afiliate societății, care au atins/depășit pragul de 50.000 euro - aceasta este descrisă la punctul I din Decizia ASF contestată.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată, un prim set de apărări s-a subsumat calificării corecte a acestei contravenții (reglementată de dispozițiile art. 225 din Legea nr. 279/2004, preluate de art. 82 din Legea nr. 24/2017, ce constituie contravenție potrivit dispozițiilor art. 272 alin. (1) lit. g) pct. 3 din Legea nr. 297/20049 și ale art. 126 alin. (1) lit. a) pct. 3 din Legea nr. 24/2017) ca fiind una de rezultat, și nu una de pericol.

Față de înscrisurile prezentate de intimata ASF, a subliniat și insuficiența probatoriului propus spre administrare de către autoritatea emitentă a Deciziei de sancționare și necesitatea de a se da prevalentă prezumției de nevinovăție, având în vedere că procedura de sancționare prevăzută de Legea nr. 24/2017 poate fi asimilată unei acuzații în materie penala, în accepțiunea art. 6 para. 2 CEDO.

Prima instanță s-a limitat la a reține și analiza doar susținerile privind calificarea juridică exactă a acestei contravenții, motivând sumar soluția de respingere a acțiunii sub acest aspect prin calificarea contravenției ca fiind una de pericol. Procedând astfel, instanța a interpretat în mod eronat și deci nelegal dispozițiile art. 272 alin. (1) lit. g) pct. 3 din Legea nr. 297/2004, ale art. 227 și 273 alin. (1) lit. b) pct. i) din aceeași lege, precum și dispozițiile art. 126 alin. (1) lit. a) pct. 3, art. 82 și art. 127 alin. (1) pct. 2 lit. i) din Legea nr. 24/2017, care constituie cadrul legal în privința acestei contravenții.

Așadar, contrar celor reținute de prima instanță, urmarea imediată a neraportării/neinformării nu poate consta exclusiv în starea de pericol pentru dreptul de informare al investitorilor, concluzie care nu este sprijinită de niciun argument legal.

Autoritatea emitentă a deciziei de sancționare ar fi trebuit să facă dovada urmării imediate a faptei pentru care a fost sancționat/a unei urmări imediate a absenței informării investitorilor despre aceste tranzacții, respectiv dovada unui prejudiciu cauzat prin săvârșirea elementului material al faptei descrise în norma de incriminare.

În materie contravențională, sarcina probei revine organului constatator expres împuternicit de legiuitor, astfel încât neîndeplinirea obligației ce îi incumba ASF trebuia sancționată de către instanța de judecată cu anularea în integralitate a Deciziei sancționatoare nelegale. O astfel de probă nu a fost însă făcută de către organul emitent al deciziei pe parcursul desfășurării litigiului în fața primei instanțe.

Totodată, sentința recurată este nelegală și prin prisma unei eronate/incoerente interpretări a unora dintre normele legale aplicabile speței, respectiv a dispozițiilor art. 225 din Legea nr. 297/2004 și ale art. 82 din Legea nr. 24/2017.

Astfel, dat fiind timpul verbal din cuprinsul normei de la art. 225 alin. (2) din Legea nr. 279/2004, dispoziții preluate de art. 82 alin. (2) din Legea nr. 24/2017 ("încheie" - la prezent, și nu "a încheiat" - la trecut), interpretarea corectă și justă a acestora este aceea că pentru perioada pentru care există obligația de raportare a tranzacțiilor/de informare a investitorilor este numai cea ulterioară admiterii la tranzacționare pe piața reglementată, fără ca legea să extindă în mod expres această obligație și cu privire la actele juridice încheiate anterior acestei date.

Or, în situația de față, ASF face trimitere în cuprinsul Deciziei de sancționare numai la contracte încheiate anterior datei admiterii la tranzacționare a societății B., respectiv anterioare datei de 21.10.2015, astfel încât se poate concluziona că pentru aceste contracte legea nu instituia în mod real obligația de raportare/de informare a investitorilor, ceea ce conduce, încă o dată, la concluzia inexistenței contravenției reținute în sarcina sa.

Chiar și în ipoteza în care această obligație ar fi existat și pentru perioada anterioară admiterii la tranzacționare pe piața reglementată, subiectul care avea obligația de raportare/de informare a investitorilor și care putea fi deci supus sancționării de către ASF era societatea B., iar recurentul nu avea atribuții de natura celor pretinse de autoritate - aspecte deopotrivă ignorate de prima instanță.

De vreme ce prin Decizia de sancționare s-a stabilit că sancțiunea este proprie persoanei fizice, autoritatea avea obligația să verifice dacă obligația de raportare/de informare a investitorilor se regăsea printre atribuțiile sale; în măsura în care ar fi depus minime diligente și ar fi efectuat aceste verificări necesare, ASF ar fi constatat că societatea a funcționat pe baza delegării conducerii societății.

În cuprinsul Capitolului VII din Actul Constitutiv reactualizat al societății B., s-a stabilit, în conformitate cu dispozițiile art. 143 indice 1 din Legea nr. 31/1990, că directorii sunt cei care vor fi responsabili cu luarea tuturor măsurilor aferente conducerii societății, în limitele obiectului de activitate al societății și în limitele delegării atribuțiilor de către Consiliul de Administrație și cu respectarea competențelor exclusive rezervate de lege sau de actul constitutiv consiliului de administrație și adunării generale a acționarilor.

Totodată, și în conformitate cu dreptul conex (Legea nr. 31/1990), această activitate de diligentă a societății nu îi revenea președintelui Consiliului de Administrație, ci tot directorilor, astfel încât nu operează nici măcar o prezumție legală conform căruia acestuia i-ar reveni și obligația de raportare/de informare a investitorilor. De altfel, în cursul judecății în fața primei instanțe, intimata ASF nu a prezentat argumente pertinente și suficiente în sprijinul legalității Deciziei de sancționat și a fost în imposibilitatea de a prezenta înscrisurile pe care le-a analizat anterior emiterii Deciziei de sancționare, singurele probe aduse în sprijinul acuzațiilor sale fiind unele indirecte și tangențiale.

Așadar, contractele în sine sunt necontestate, dar obligația de a le comunica autorității nu îi poate fi imputată pentru că aceasta era sarcina societății, prin executivul său creat conform Legii nr. 31/1990. Prin urmare, prima instanță ar fi trebuit să dea cuvenita eficiență juridică împrejurării că la dosarul cauzei nu se regăsește întregul material probator pe care se presupune că s-a întemeiat Decizia de sancționare și să constate prevalenta prezumției de nevinovăție pentru a anula actul sancționator. Omisiunea de a proceda astfel se constituie într-o gravă încălcare adusă dispozițiilor art. 6 din Convenția EDO și deopotrivă a garanțiilor specifice materiei contravenționale (asimilată materiei penale).

3.1.3. Încălcarea dispozițiilor legale ce reglementează principiul restabilirii situației anterioare, precum și a celor ce reglementează dreptul de acces la justiție și dreptul la un proces echitabil prin respingerea ca inadmisibil a capătului accesoriu de cerere privind restituirea amenzii achitate

Recurentul a achitat amenda de 13.000 RON impusă prin Decizia de sancționare fără a aștepta o soluție cu privire la temeinicia și legalitatea acesteia, astfel încât prin cererea introductivă de instanță a solicitat și restituirea sumei plătite.

Prima instanță a respins ca inadmisibil acest capăt de cerere, opinia primei instanțe fiind aceea că nu poate analiza această solicitare, întrucât jurisdicția administrativă se rezumă la anularea actelor administrative tipice, respectiv la sancționarea actelor administrative asimilate.

Pronunțând o astfel de soluție, prima instanță a paralizat dreptul său de acces la justiție pentru repararea consecințelor prejudiciale ale unei sancționări nelegale, încălcând așadar normele care consacră expres acest drept, respectiv art. 21 din Constituția României, art. 10 din Declarația universală a drepturilor omului, art. 14 pct. 1 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, dar și art. 6 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Totodată, instanța a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 30 alin. (1), alin. (2) și alin. (4) C. proc. civ., prin refuzul de a recunoaște caracterul de accesorialitate al capătului de cerere având ca obiect solicitarea de restituire a amenzii. De altfel, trebuie subliniat că cel de-al doilea capăt de cerere constituie o consecință a primului capăt, reprezentând o aplicare firească a principiului restabilirii situației anterioare și restitutio in integrum pentru ipoteza anulării actului prin care s-a dispus obligarea subsemnatului la plata sumei. Cu alte cuvinte, capătul de cerere având ca obiect solicitarea de restituire a amenzii achitate ține de efectivitatea actului de justiție, fiind urmarea unui capăt de cerere admis.

Rezultă așadar că prin soluția de respingere ca inadmisibil a acestuia, prima instanță a nesocotit și dispozițiile art. 1254 alin. (3) C. civ., refuzând să aplice principiul restabilirii situației anterioare, aplicabil mutatis mutandis și în situația de față pentru ipoteza anulării actului în virtutea căruia a fost achitată suma. Indiferent de materia în care este pronunțată, o nulitate are drept consecință repunerea în situația anterioară (cu excepțiile prevăzute de lege).

Contrar celor reținute de prima instanță, nu există niciun impediment legal sau de orice altă natură în a solicita și restituirea amenzii concomitent cu solicitarea de anulare a actului sancționator. În contextul particular al acestui tip de litigiu, nu este suficient să se rețină incidența doar a dispozițiilor art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, câtă vreme competența specială a secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București nu decurge din aplicarea tradițională a dispozițiilor Legii contenciosului administrativ, ci este stabilită în mod expres de dispozițiile speciale din Legea nr. 24/2017, respectiv art. 133 alin. (7).

Acțiunea introductivă de instanță continuă să aibă o natură juridică asimilată unei plângeri contravenționale, guvernată de toate normele și principiile de drept substanțial din cuprinsul O.G. nr. 2/2001, având în vedere că Legea nr. 24/2017 derogă de Ia cadrul general stabilit pentru contestarea măsurilor de sancționare doar în ceea ce privește anumite aspecte de ordin procedural, completându-se cu cadrul general în materie (O.G. nr. 2/2001) conform art. 133 alin. (4) din aceeași lege.

Contrar celor reținute prin sentința recurată, simplul fapt că ar avea la dispoziție și o procedură administrativă prin care sa obțină restituirea amenzii după finalizarea prezentului litigiu nu invalidează și nu impactează în vreun fel solicitarea de restituire a sumei formulată în acest cadru procesual.

Ca atare, o corectă interpretare a normelor de drept material incidente în cauză ar fi însemnat ca instanța de judecată să admită că alternativa de a parcurge și o procedură administrativă ulterioară, întemeiată pe dispozițiile Codului de procedură fiscală, nu limitează și nici nu împiedică dreptul său de acces la justiție pentru valorificarea tuturor pretențiilor ce decurg din același act sancționator nelegal și vătămător pentru drepturile și interesele sale legitime.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

3.2. Recursul formulat de pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară (A.S.F.)

Pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară (A.S.F.) a formulat recurs împotriva sentinței de mai sus, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate si rejudecarea litigiului în fond în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

In motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

La pct. II din decizia contestată s-a reținut în sarcina reclamantului faptul că acesta nu a depus toate diligentele necesare, în timp util, în vederea asigurării în bune condiții a activității de auditare a situațiilor financiare, respectiv încheierea contractului de audit, prin această conduită pasivă încălcându-se interdicția prevăzută de art. 210 alin. (1) din Legea nr. 297/2004.

Motivația instanței de fond, conform căreia atribuția încheierii efective a contractului de audit aparține exclusiv directorilor executivi ai societății, este eronată și prin prisma prevederilor art. 19, Capitolul VIII, ultimul paragraf din actul constitutiv al B. S.A., conform cărora " onsiliul de administrație are competența de a încheia contractele cu auditorii financiari în conformitate cu legislația în vigoare". Așadar, atribuția de a încheia contractele cu auditorii financiară nu a fost delegată directorilor executivi în condițiile art. 143 alin. (1) și (4) din Legea nr. 31/1990, această competentă fiind deținută exclusiv de consiliul de administrație.

De asemenea, nu poate fi reținută aprecierea instanței de judecată potrivit căreia semnarea contractului de prestări servicii de audit nu reprezintă una dintre atribuțiile președintelui consiliului de administrație; reclamantul nu a fost sancționat pentru nesemnarea respectivului contract ci pentru neasigurarea în mod abuziv, a cadrului necesar auditării în timp util situațiilor financiare aferente anului 2016, în considerarea atribuțiilor sale generale de coordonare a activității consiliului și asigurare a bunei funcționări a acestuia și a celorlalte organe ale societății, prevăzute de art. 140' alin. (4) din Legea nr. 31/1990, republicată.

Sancționarea celor doi președinți ai CA, dl. C. și dl. A. nu reprezintă o măsură dispusă față de două persoane distincte pentru săvârșirea aceleiași fapte, întrucât în cazul fiecăruia dintre aceștia s-a avut în vedere perioada relevantă în care au exercitat funcția de președinte CA, calitate în care aveau obligația de a asigura cadrul necesar îndeplinirii de către organele societății a obligațiilor legale și statutare.

In acest sens, intimatul-reclamant avea obligația de a convoca întrunirea consiliului de administrație în scopul adoptării hotărârii de contactare a auditorului financiar desemnat de AGOA, precum și negocierea și semnarea contractului de prestări servicii de audit. Nerespectarea acestei conduite reprezintă încălcarea prevederilor art. 46 alin. (4) din Legea nr. 24/2017 și a avut ca efect prejudicierea acționarilor societății, constând în privarea acestora de informații cu privire Ia situația financiară a societății, certificată din punct de vedere a corectitudinii întocmirii acesteia de către o persoană independentă, respectiv de auditorul financiar desemnat de AGOA.

Recurentul a solicitat ca, la soluționarea recursului, să se aibă în vedere și aspectele prezentate prin întâmpinarea depusă la fondul cauzei, cu privire la fapta nr. 2, care au fost reiterate prin prezenta cerere de recurs.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

4.1. Întâmpinarea depusă de pârâta Direcția Venituri Buget Local Sector 2

Pârâta Direcția Venituri Buget Local Sector 2 a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurentul-reclamant ca nefondat, precum și admiterea recursului recurentei pârâte ASF.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

Cu privire la recursul formulat de recurentul-reclamant, se arată că în mod legal a respins prima instanță ca inadmisibil capătul de cerere (cererea completatoare) privind obligarea instituției pârâte la restituirea amenzii stabilite conform Deciziei A.S.F. nr. 42/11.01.2018.

Pârâta a arătat că are doar calitatea de organ fiscal în drept sa incaseze și sa procedeze la punerea în executare a sancțiunii amenzii contravenționale conform art. 39 din O.G. nr. 2/2001 precum și în raport de dispozițiile art. 37-39 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, tinand cont de faptul ca domiciliul recurentului reclamant se afla pe raza sectorului 2 București. Pentru acest motiv, a solicitat admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a instituției și în subsidiar formulează pe acest aspect apărări de fond.

Cererea de chemare in judecata (cererea completatoare) a fost formulata de recurentul reclamant A. fără parcurgerea procedurii prealabile obligatorii astfel cum este prevăzuta la art. 168 din Legea nr. 207/2015. Pe de altă parte, faptul ca suma a cărei restituire a fost solicitata de recurentul reclamant prin cererea completatoare a fost încasata cu titlu de amenda contravenționala stabilită conform Deciziei ASF nr. 42/11.01.2018.

Necesitatea procedurii prealabile rezultă și din faptul ca în cauza sunt aplicabile și dispozițiile Ordinului nr. 2594/2016 privind aprobarea unor formulare tipizate pentru activitatea de stabilire a impozitelor și taxelor locale desfășurata de călre organele fiscale locale care menționează printre formularele tipizate pentru desfășurarea activității de stabilire a impozitelor și taxelor locale de către organele fiscale locale, precum și a altor venituri ale bugetelor locaie și formularul - Decizie de restituire a sumelor de la bugetul local Model 2016 ITL 057.

In combaterea afirmațiilor recurentului reclamant in sensul ca nu ar exista niciun impediment legal sau de alta natura in a solicita si restituirea amenzii contravenționale concomitent cu solicitarea de anulare a actului sancționator și ca in cauza ar fi aplicabile dispozițiile art. 1254 alin. (3) C. civ., precum si a afirmației ca recurentul reclamant ar avea deschisa, la propria alegere, fie calea procedurii administrative pentru restituirea amenzii fie calea cererii de chemare in judecata, se arată faptul ca suma a carei restituire se solicita reprezinta o creanta fiscala în accepțiunea Legii nr. 207/2015, care intra in obiectul sj sfera de aplicare a Codul de procedură fiscală, potrivit dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 207/2015. Prin urmare, dispozițiile Legii nr. 207/2015 sunt in exclusivitate aplicabile cererii de restituire a sumei in cauza - conform dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 207/2015, dispozițiile Codul de procedură fiscală reprezentând procedura de drept comun pentru administrarea creanțelor fiscale si legea speciala in materie.

Dispozițiile C. civ. sunt aplicabile conform art. 3 din Legea nr. 207/2015 doar unde Codul de procedură fiscală nu dispune si doar in măsura in care prevederile pot fi aplicabile raporturilor dintre autorități publice și contribuabili/plătitori.

Intimata a mai solicitat exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată odată cu respingerea cererii de recurs a recurentului reclamant precum și (in subsidiar) reducerea cuantumului acestora în cazul în care instanța va da castig de cauza recurentului reclamant, având în vedere dispozițiile art. 451-453 in Legea 134/2010 privind C. proc. civ.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, O.G. nr. 2/2003 privind Codul de procedură fiscală, Legea nr. 554/2004, Legii nr. 297/2004, O.U.G. nr. 93/2012, Noului C. proc. civ.

4.2. Întâmpinarea depusă de pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară (A.S.F.)

Pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară (A.S.F.) a formulat întâmpinare la cererea de recurs formulată de recurentul/reclamant, solicitând respingerea acesteia ca nefondată.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

Pârâta a arătat că susținerea recurentului referitoare la pretinsa motiv insuficientă și inexactă a sentinței recurate, este total nefondată întrucât instanța de fond a examinat în detaliu și a respins motivat, în fapt și în drept, toate argumentele invocate de reclamant în susține cererii de chemare în judecată (cu privire la prima faptă reținută la pct. I din decizia atacată).

In ceea ce privește susținerea recurentului, în sensul că presupusa nerespectare a procedurii prevăzute de art. 133 alin. (1) din Legea nr. 24/2017 este un viciu de nelegalitate suficient prin el însuși să conducă la anularea deciziei contestate, întrucât a fost pus în imposibilitatea de a formula obiecții/apărări, aceasta nu poate fi reținută.

În aplicarea prevederilor art. 133 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 24/2017, care instituie o procedură preliminară procesului de individualizare și aplicare a sancțiunilor în materia contravențională specială din domeniul emitenților de instrumente financiare, D.E.M.T.A.P. in cadrul A.S.F., a comunicat societății B. S.A. notificările nr. x/20.10.2017 și nr. y/31.10.2017 transmise în atenția dlui. C., în calitate de administrator special și fost președinte CA. și dlui. A., în calitate de fost președinte CA., prin care s-a urmărit aducerea la cunoștința persoanelor vizate a posibilității de a formula și transmite la A.S.F. eventuale obiecțiuni cu privire la faptele reținute în sarcina acestora.

Prin urmare, A.S.F., prin direcția de specialitate, a făcut demersurile necesare informării recurentului cu privire la faptele reținute în sarcina sa și la dreptul acestuia de a formula obiecțiunile pe care le consideră necesare.

In primul rând, prevederea cuprinsă în art. 133 alin. (1) din Legea nr. 24/2017 nu reprezintă o normă juridică completă, cu structură logico-juridică trihotomică, neavând atașată în componența ei o sancțiune contravențională (avertisment sau amendă) sau o sancțiune civilă (nulitate absolută sau nulitate relativă), astfel încât o eventuală omisiune de notificare a dreptului contravenientului de a formula obiecțiuni nu poate atrage per se ineficacitatea actului individual de sancționare emis de autoritate, în lipsa altor cauze de nulitate prevăzute expres de lege, putându-se considera din această perspectivă că norma juridică analizată îmbracă forma unei norme de recomandare, iar nu cu caracter imperativ.

In al doilea rând, nu se poate susține că recurentului i-a fost încălcat dreptul de apărare recunoscut de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și la nivel național, atât timp cât acesta a avut posibilitatea de a invoca în cadrul procedurii administrative prealabile argumente împotriva deciziei de sancționare.

De altfel, atât plângerea prealabilă cât și cererea de chemarea în judecată au fost depuse în aceeași zi. Prin urmare, reclamantul nu a așteptat soluționarea plângerii prealabile formulate împotriva Deciziei ASF nr. 42/11.01.2018, pentru ca ulterior, nemulțumit eventual de răspunsul primit la contestație, să sesizeze instanța de judecată, ci a parcurs ambele etape - atât etapa prealabilă prevăzută de Legea Contenciosului administrativ cât și sesizarea instanței de judecată, în același timp.

Cadrul legal aplicabil în materia contenciosului administrativ permite reclamantului să-și exercite dreptul la apărare împotriva măsurilor dispuse de A.S.F. prin actul individual contestat, atât prin intermediul plângerii prealabile, cât și pe calea unei acțiuni în justiție ce va fi analizată și soluționată în sistemul dublului grad de jurisdicție.

De asemenea, potrivit art. 133 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 24/2017, se instituie o procedură preliminară procesului de individualizare și aplicare a sancțiunilor în materia contravențională specială din domeniul emitenților de instrumente financiare și operațiunilor de piață, o procedură specială, pe legea specială, care nu este prevăzuta de Legea contenciosului ci se aplică în această etapă în afara cadrului legal care reglementează contenciosul administrativ (procedura administrativă prealabilă și procedura în fața instanțelor de contencios administrativ).

Fapta reținută în sarcina recurentului la punctul I) din cuprinsul Deciziei criticate, constă în încălcarea prevederilor art. 225 alin. (1) din Legea nr. 297/2004 prin nerespectarea obligației de raportare/informare a investitorilor cu privire la încheierea unor tranzacții cu părți afiliate societății a căror valoare apreciată ut singuli sau cumulată a atins sau depășit pragul valoric de 50.000 euro.

Din analiza alineatelor subsecvente ale art. 225 din Legea nr. 297/2004, respectiv art. 82 Legea nr. 24/2017, rezultă că finalitatea raportării încheierii de către persoanele calificate din cadrul emitentului a contractelor de o anumită valoare constă în furnizarea tuturor informațiilor necesare pentru determinarea efectelor acelor acte juridice asupra situației financiare a societății, oferindu-se astfel investitorilor posibilitatea de a verifica dacă sunt respectate interesele acesteia, în raport ofertele de același tip existente pe piață.

Această normă juridică nu impune pentru existența contravenției ca fapta să producă o urmare directă, un prejudiciu material determinat sau un prejudiciu moral evaluabil, fiind suficientă încălcarea conduitei prescrise pentru atragerea răspunderii contravenționale. Așadar, contravenția analizată este o contravenție de pericol, urmarea directă rezultând ex re, din chiar materialitatea faptei săvârșite, nefiind necesară probarea legăturii de cauzalitate între faptă și rezultat.

De altfel, raportat la finalitatea art. 225 din Legea nr. 297/2004, ignorarea de către societatE a obligației de raportare a acestor tipuri de tranzacții este de natură prin ea însăși să afecteze dreptul investitorilor la o informare corespunzătoare, pe care să-și poată fundamenta o eventuală decizie de investire/dezînvestire, iar nu o valoare abstractă.

In ceea ce privește susținerea recurentului potrivit căreia directorii sunt cei responsabili cu luarea tuturor măsurilor aferente conducerii societății, este neîntemeiată, întrucât conform prevederilor art. 143

1

din Legea nr. 31/1990, capitolul VII din Actul Constitutiv al societății B. și dispozițiilor art. 225 din Legea nr. 297/2004, administratorii societăților admise la tranzacționare sunt titularii obligației de a raporta actele juridice încheiate de către societate cu administratorii, angajații, acționarii care dețin controlul, precum și cu persoanele implicate cu aceștia, a cărui valoare cumulată reprezintă cel puțin echivalentul în RON a 50.000 euro.

În ceea ce privește pretinsa încălcare prin sentința recurată a dispozițiilor legale care statuează principiul restabilirii situației anterioare, prin respingerea ca inadmisibil a capătului de cerere privind amenda achitată, se arată că instanța de fond a apreciat în mod corect, în condițiile în care suma achitată s-a făcut venit la bugetul local al unității administrativ teritoriale de la domiciliul contravenientului, conform art. 8 alin. (4) din O.G. nr. 2/2001.

4.3. Întâmpinarea depusă de reclamantul A.

Reclamantul A. a formulat întâmpinare la cererea de recurs formulată de Autoritatea de Supraveghere Financiară, prin care a solicitat respingerea acesteia ca nefondată.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

Toate criticile formulate de ASF sunt nefondate. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este incident în prezenta cauză. Contrar celor afirmate prin cererea de recurs, prima instanță a aplicat în mod corect normele de drept material incidente în cauză.

Niciuna dintre susținerile ASF din cuprinsul cererii de recurs nu constituie veritabile critici de nelegalitate a sentinței recurate, ci simple nemulțumiri subiective ale părții în raport de soluția nefavorabilă pronunțată de prima instanță, ce nu pot fi însă primite/analizate în contextul promovării unei căi extraordinare de atac. Această concluzie este întărită și de împrejurarea că cea mai mare parte a cererii de recurs nu reprezintă altceva decât preluarea ca atare argumentelor prezentate în cuprinsul întâmpinării depuse în fața primei instanțe.

Premisa raționamentului dezvoltat de ASF în susținerea cererii sale de recurs este aceea că prima instanță ar fi reținut că recurentul nu se face vinovat de săvârșirea acestei contravenții "întrucât președintele consiliului de administrație nu avea atribuția încheierii efective a contractului de audit, această competență aparținând exclusiv directorilor executivi ai societății".

În realitate însă, prima instanță a reținut acest aspect numai ca un ultim argument, în vreme ce partea esențială a motivării hotărârii se referă la insuficiența vădită a materialului probator pentru dovedirea existenței faptei contravenționale pentru care a fost sancționat.

Soluția de anulare a punctului II din actul de sancționare se fundamentează în mod decisiv pe inexistența contravenției imputate, iar considerentele instanței privind persoanele/organele cărora le revenea competența efectivă a încheierii contractelor de audit sunt de natură să întărească concluzia inexistenței faptei.

Cu alte cuvinte, contrar celor afirmate de recurentă, soluția primei instanțe nu este întemeiată pe un singur aspect, ci este determinată de:

i.absența tipicității faptei - având în vedere că nu există concordanță între fapta descrisă în actul de sancționare ca fiind săvârșită de subsemnatul și tiparul abstract descris de normele invocate drept temei al sancționării (art. 210 alin. (1) din Legea nr. 297/2004, preluat și de art. 46 alin. (4) din Legea nr. 24/2017);

ii. inexistența unei urmări imediate care că constea într-o "lezare a drepturilor privind valorile mobiliare" sau într-o "prejudiciere a deținătorilor valorilor mobiliare" - în condițiile în care existența acestor urmări nu poate fi prezumată, ci ar fi trebuit probată de autoritatea care a dispus sancționarea;

iii. absența legăturii de cauzalitate între fapta imputată și producerea urmărilor prevăzute de lege (indicate numai generic de către ASF inclusiv în cererea de recurs) - chiar dacă ar fi stabilite lezări de drepturi ale acționarilor sau prejudicii aduse acestora (ce nu au fost însă niciodată probate), nu este identificată nicio legătură de cauzalitate între pretinsa faptă, pretinsa neîncheiere a contractului de audit și producerea acestor urmări.

Mai mult, în absența competenței legale de a încheia efectiv contractul de audit, nici nu ar putea fi reținută o legătură de cauzalitate care să pornească de la o faptă a președintelui consiliului de administrație, acest argument fiind reținut în mod corect de prima instanță pentru a sprijini/întări concluzia ce se desprindea deja din insuficiența materialului probator furnizat de ASF.

ASF ar fi trebuit să indice în concret în cuprinsul Deciziei de sancționare care este fapta pretins neloială sau frauduloasă de natură să atragă răspunderea subsemnatului pe tărâmul ilicitului contravențional, cu observația suplimentară că oricare dintre ipoteze (faptă neloială/frauduloasă) implică o atitudine contrară bunei-credințe care trebuia de asemenea probată de către autoritate. Nu este așadar suficient să se pretindă că existența contravenției este determinată de simplele îndatoriri ce îi revin președintelui consiliului de administrație, în absența oricăror dovezi concrete.

Acest raționament a fost însușit și de către judecătorul fondului, care a reținut în mod judicios eă fapta contravențională reținută la punctul II din Decizia de sancționare este una "foarte specifică", astfel încât pentru a se reține existența acesteia, nu este suficientă raportarea la atribuțiile "extrem de generale și generoase" ce îi revin președintelui consiliului de administrație în conformitate cu prevederile Legii nr. 31/1990, precum și că interpretarea propusă de ASF conduce la "soluția de neacceptat că președintele CA ar fi responsabil la rândul său, în virtutea acestor atribuții, de orice ilicit contravențional săvârșit de orice persoană din conducerea societății, corolar al unui fel de obligații de garanție".

Autoritatea recurentă critică și aceste considerente ale primei instanțe, considerând în mod eronat că acest caracter general al normelor legale indicate drept temei al sancționării nu ar putea exclude responsabilitatea președintelui CA pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a atribuțiilor de asigurare a bunei funcționări a consiliului de administrație și a celorlalte organe ale societății, susținând chiar că "pe lângă culpa acestuia poate coexista și responsabilitatea directorilor executivi pentru încălcarea obligațiilor proprii izvorâte din lege sau din contractul de mandat/management".

Față de toate aspectele dezvoltate anterior, a solicitat instanței de recurs să dispună respingerea ca nefondat a recursului formulat de ASF, cu obligarea ASF la plata în integralitate a cheltuielilor de judecată ocazionate de desfășurarea prezentului litigiu.

Părțile nu au depus răspunsuri la întâmpinări, deși acestea le-au fost comunicate în termenul legal.

6.1. Aspecte procedurale

Prin încheierea de ședință de la data de 05 aprilie 2022, Înalta Curte a constatat că instanța de recurs nu se mai poate pronunța cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția Venituri Buget Local Sector 2 și excepția inadmisibilității cererii de restituire a amenzii achitate pentru lipsa plângerii prealabile invocate în legătură cu cererea completatoare, față de împrejurarea că prima instanță s-a pronunțat cu prioritate pe excepția inadmisibilității cererii completatoare, lăsând nesoluționate aceste două excepții în dosarul de fond, aspect cu privire la care intimata-pârâtă nu a formulat recurs (reiterând cele două excepții exclusiv pe cale de întâmpinare).

6.2. Aspecte de fapt și de drept relevante reținute de prima instanță

Prin Decizia ASF nr. 42/11.01.2018, reclamantul a fost sancționat contravențional cu amenda finală de 13.000 de RON, pentru săvârșirea următoarelor contravenții:

I.contravenția prev. de art. 272 alin. (1) lit. g) pct. 3 din Legea nr. 297/2004 privind piața de capital raportat la nesocotirea disp. art. 227 din lege, respectiv art. 126 alin. (1) lit. a) pct. 3 din Legea nr. 24/2017 raportat la nesocotirea disp. art. 82 din lege, sancționată în concret cu amendă de 10.000 de RON conform art. 273 alin. (1) lit. b) pct. i din Legea nr. 297/2004, respectiv art. 127 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 24/2017;

II.contravenția prevăzută de art. 272 alin. (1) lit. g) pct. 3 din Legea nr. 297/2004 privind piața de capital raportat la nesocotirea disp. art. 210 alin. (1) din lege, respectiv art. 126 alin. (1) lit. a) pct. 3 din Legea nr. 24/2017 raportat la nesocotirea disp. art. 82 din lege, sancționată în concret cu amendă de 10.000 de RON conform art. art. 273 alin. (1) lit. b) pct. i din Legea nr. 297/2004, respectiv art. 127 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 24/2017.

Făcând aplicarea disp. art. 275 alin. (3) din Legea nr. 297/2004, în final a fost aplicată reclamantului o amendă 13.000 de RON, reprezentând cea mai mare dintre cele două mai sus menționate, majorată cu 30%.

Măsura a fost adoptată având în vedere următoarele:

I)Potrivit dispozițiilor art. 225 din Legea nr. 297/2004, dispoziții preluate de art. 82 din Legea nr. 24/2017, administratorii societăților admise la tranzacționare pe piața reglementată sunt obligați să raporteze actele juridice încheiate de către societate cu administratorii, angajații, acționarii care dețin controlul, precum și cu persoanele implicate cu aceștia, a cărui valoare cumulată reprezintă cel puțin echivalentul în RON a 50.000 euro.

Conform datelor deținute de către A.S.F., rezultate din analiza Buletinului Procedurilor de Insolvență și din documentele de inspecție fiscală întocmite de A.N.A.F., anterior datei admiterii la tranzacționare pe piața reglementată, respectiv datei de 21.10.2015, B. S.A. a încheiat o serie de contracte cu părți afiliate societății. În baza acestor contracte, societatea a realizat tranzacții care, fie privite in mod individual, fie în mod cumulat au atins sau au depășit pragul de 50.000 euro și ulterior admiterii la tranzacționare pe piața reglementată.

În acest sens, se rețin următoarele contracte: contractele de subînchiriere nr. x/01.05.2015, nr. y/24.10.2014 și nr. 16 5/28.10.2014, contractele de închiriere utilaje nr. 571/01.04.2015 și nr. 197/26.11.2014, contractul nr. x/04.09.2015, contractul de cesiune nenumerotat din data de 11.12.2007, contractele de fideiusiune din 16.09.2015, nr. 126/F1D/02/22.07.2013 și nr. 360/FID/02/07.12.2012 și contractul de consultanță nr. x/28.03.2011. Aceste tranzacții nu au făcut obiectul unor rapoarte din partea societății/informării investitorilor.

Întrucât aceste contracte cu părți afiliate încheiate de către B. S.A. au generat și tranzacții ulterioare datei de admitere la tranzacționare pe piața reglementată, care fie privite în mod individual, fie în mod cumulat au atins sau au depășit pragul de 50.000 euro, societatea avea obligația raportării acestor operațiuni.

Astfel, societatea avea obligația să informeze investitorii, în termen de maxim 5 zile de la data încheierii, cu privire la valoarea acestor tranzacții, pe măsura derulării lor, respectiv cu privire la toate tranzacțiile realizate chiar și în baza unui contract încheiat anterior, care în mod individual sau cumulat ating sau depășesc valoarea de 50.000 euro.

Având în vedere toate aceste informații, coroborate cu dispoziții legale incidente (invocate), s-a constatat încălcarea de către dl. A., având calitatea de președinte CA. în perioada 10.06.2013 -16.01.2017, a prevederilor art. 225 din Legea nr. 297/2004, dispoziții preluate de art. 82 din Legea nr. 24/2017, faptă ce constituie contravenție potrivit dispozițiilor art. 272 alin. (1) lit. g) pct. 3 din Legea nr. 297/2004 și ale art. 126 alin. (1) lit. a) pct. 3 din Legea nr. 24/2017.

Pentru această faptă s-a dispus sancționarea reclamantului A. cu amendă în valoare de 10.000 RON, stabilită în conformitate cu prevederile art. 273 alin. (1) lit. b) pct. -(i) din Legea nr. 297/2004.

II).Prin Hotărârea A.G.O.A. B. S.A. din data de 29.04.2016 s-a hotărât, printre altele, numirea D. S.A. în funcția de auditor financiar extern pentru un mandat corespunzător exercițiului financiar aferent anului 2016.

Potrivit dispozițiilor art. 140' alin. (4) din Legea nr. 31/1990, republicată, atribuțiile generale ale președintelui consiliului de administrație constau în coordonarea activității consiliului și asigurarea bunei funcționări a acestuia și a celorlalte organe ale societății.

Din datele deținute de către A.S.F., rezultate din raportul de audit aferent situațiilor financiare pe anul 2016, precum și din corespondența purtată cu auditorul financiar în acest sens, a rezultat faptul că D. S.A. a fost desemnată în calitate de auditor al societății la data de 7 aprilie 2017.

Având în vedere timpul scurs între data hotărârii A.G.O.A. din 29.04.2016, prin care s-a hotărât numirea D. S.A. în funcția de auditor financiar extern pentru un ma