ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 23/2021

Ședința publică din data de 12 ianuarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea în contencios administrativ înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017 din 04.09.2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la soluționarea cererii nr. x/16.05.2017 referitoare la dosarul de daună x, inițial deschis la B.. S.A.

Prin sentința nr. 886 din 28 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților; a obligat pârâtul să soluționeze cererea reclamantei de plată înregistrată sub nr. x/16.05.2017, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a prezentei sentințe; a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 700 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentate de 200 RON taxa judiciară de timbru și 500 RON onorariu de avocat redus.

Împotriva sentinței nr. 886 din 28 februarie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea excepției inadmisibilității, cu consecința respingerii acțiunii ca inadmisibilă, iar pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată.

În motivarea recursului, recurentul - pârât a arătat în esență că reclamanta a susținut că Fondul nu ar fi soluționat cererea de plată în termenul de 30 de zile prevăzut de Legea contenciosului administrativ și ar fi refuzat nejustificat să soluționeze cererea de plată a acestora, sens în care ar fi aplicabile prevederile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Fondul de garantare a asiguraților nu a exprimat față de cererea reclamanților un "refuz nejustificat de a soluționa cererea", nefiind îndeplinite cerințele prevăzute de dispozițiile de drept material ale art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Procedura administrativă necontencioasă prevăzută de Legea nr. 213/2015 și Norma ASF nr. 16/2015 presupune o succesiune de operațiuni administrative a căror îndeplinire nu este compatibilă, de principiu, cu un termen de soluționare de 30 de zile.

În conformitate cu prevederile art. 6 din Protocolul 1 CEDO și cu jurisprudența CEDO, a apreciat că soluționarea cererilor de plată se poate realiza în mod temeinic și legal într-un termen rezonabil, care trebuie apreciat în particular, de la caz la caz, în funcție de complexitatea pe care o presupune fiecare dosar de daună în parte, termen rezonabil de natură a permite FGA să urmeze toate operațiunile administrative impuse de cadrul normativ, să verifice în mod corespunzător legalitatea și temeinicia cererilor persoanelor care pretind plata de despăgubiri/indemnizații rezultate din contractele de asigurare obligatorii sau facultative încheiate, în condițiile legii, cu asigurătorul în faliment, lămurirea existentei si întinderii dreptului de creanță, creanța să fie certă, lichidă si exigibilă.

Or, ținând cont că deschiderea procedurii de faliment a acestei societăți de asigurare a determinat formularea unui număr de ordinul zecilor de mii de cereri de plată, fără a lua în considerare dosarele de daună și cererile de plată depuse în cazul celorlalți asigurători față de care s-a deschis procedura falimentului (C.), recurentul a apreciat că este vădit nerealist și nerezonabil un termen de 30 de zile pentru soluționarea unei cereri de plată.

A mai susținut recurentul că, având în vedere că Legea nr. 213/2015 nu prevede un termen de soluționare a cererilor de plată și raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, nerespectarea ordinii de înregistrare a cererilor de plată depuse de petenți la FGA - criteriu obiectiv, care ține de soluționarea cronologică a depunerii cererilor, precum și ignorarea criteriului privind analizarea și verificarea dosarului de daună format prin depunerea la FGA a cererii de plată a reclamanților, ținând cont de complexitatea și particularitățile acestui dosar are drept consecință, pe de o parte neîndeplinirea atribuțiilor legale ale Fondului și aplicarea unui tratament discriminatoriu față de petenții care nu au chemat în judecată Fondul cu o astfel de acțiune.

Invocând cu titlu de practică judiciară o hotărâre judecătorească (Sentința civilă nr. 15/F-CONT din 6 februarie 2017 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal), recurentul a invocat excepția inadmisibilității acțiunii privind obligarea FGA la emiterea unei decizii de soluționare a cererii de plată.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică.

II. Decizia instanței de recurs

Examinând hotărârea atacată în raport cu prevederile legale incidente, Înalta Curte, constată că recursul este nefondat, neputându-se reține incidența motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 sau pct. 8 C. proc. civ., pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Verificând conținutul sentinței recurate din perspectiva motivului de casare regăsit în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că hotărârea primei instanțe respectă rigorile unei motivări adecvate, în care se poate identifica raționamentul logico-juridic ce a condus la pronunțarea soluției criticate, argumentele părților litigante fiind grupate de către judecătorul fondului într-o manieră recognoscibilă, pentru a răspunde cererilor și apărărilor formulate.

În privința hotărârii recurate în cauză, motivarea permite exercitarea controlului judiciar al instanței superioare asupra sentinței pronunțate de prima instanță, fiind respectate garanțiile procesuale ale imparțialității judecătorului și ale calității actului de justiție, precum și exigențele instituite în cuprinsul art. 21 alin. (3) din Constituția României și cele ale art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la existența unui proces echitabil.

De altfel, recurentul-pârât a invocat formal motivul de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., fără a preciza în niciun fel care ipoteză a acestuia ar fi aplicabilă în privința hotărârii recurate.

De asemenea, nu este incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de fond aplicând și interpretând corect dispozițiile de drept material.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, Înalta Curte reține că reclamanta a sesizat instanța de judecată cu o cerere întemeiată pe prevederile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, având ca obiect obligarea pârâtului la emiterea unui răspuns la cererea de despăgubire înregistrată la autoritatea pârâtă la data de 16.05.2017.

Potrivit art. 13 alin. (4) - (5) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, cererile creditorilor de asigurări se soluționează de către o comisie specială constituită la nivelul Fondului, prin emiterea unei decizii de admitere sau respingere a cererii. Acest text instituie, așadar, în sarcina Fondului, obligația de a emite o decizie de soluționare a cererii creditorilor de asigurări.

Totodată, conform art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, coroborat cu art. 19 alin. (5) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, decizia comisiei speciale poate fi contestată în termen de 10 zile la comunicare la Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.

Astfel, se constată că legiuitorul a înțeles să supună cererile formulate de solicitanți, precum și deciziile autorității administrative, regulilor și principiilor contenciosului administrativ reglementat de Legea nr. 554/2004.

Corelativ, creditorul de asigurări are dreptul la acțiune în justiție pentru recunoașterea și realizarea dreptului de creanță, inclusiv dreptul de a solicita în instanță obligarea Fondului la emiterea deciziei de soluționare a cererii de despăgubiri; existența posibilității de contestare a deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraților în soluționarea cererii de despăgubire nu exclude posibilitatea reclamantului de a solicita obligarea pârâtului la soluționarea cererii sale cu respectarea termenului stabilit de lege sau în lipsa acestuia în cadrul unui termen rezonabil.

Criticile referitoare la inadmisibilitatea acțiunii reclamantei sunt, prin urmare, neîntemeiate, întrucât aceasta are posibilitatea de a supune analizei instanței existența unei pasivități a pârâtului în ceea ce privește soluționarea cererii de acordare a despăgubirilor, concluzie care se desprinde din conținutul art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia,,(...) se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim."

În ceea ce privește fondul disputei judiciare, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților susține, în esență, citând dispozițiile Legii nr. 213/2015, că nu există un termen impus de legiuitor, în care sa soluționeze cererea intimaților-reclamanți.

Instanța de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentului, care, în esență, sunt centrate pe interpretarea greșită a dispozițiilor legale ce reglementează termenul de soluționare a cererii de plată.

Din această perspectivă, sunt relevante dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, dreptul comun în materia contenciosului administrativ, care prevăd că nesoluționarea în termenul legal a unei cereri are semnificația faptului de a nu se răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen.

În cazul în care autoritatea publică întârzie emiterea deciziei de despăgubire, solicitantul are la dispoziție remediul prevăzut de Legea nr. 554/2004, prin care poate solicita obligarea acesteia să rezolve cererea prin emiterea deciziei, în temeiul art. 1 alin. (1) și (8) alin. (1) din această lege.

Faptul că autoritatea recurentă are în curs de soluționare un număr foarte mare de cereri nu este opozabil intimatei - reclamante și nu poate constitui un motiv care să golească de conținut drepturile acesteia.

Atunci când complexitatea procedurii administrative face imposibilă, în mod obiectiv, încadrarea în termenul general de 30 de zile, conduita autorității urmează a fi analizată prin prisma principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat în art. 6 par. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale ca garanție a dreptului la un proces echitabil, aplicabilă nu doar procedurii judiciare propriu-zise, ci și celei administrative sau execuționale.

Termenul rezonabil constituie și o garanție a dreptului la o bună administrare consacrat în art. 41 al Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, care, deși nu este direct aplicabil în raporturile juridice interne, ar trebui să constituie un veritabil reper în organizarea activității autorităților publice.

Astfel, soluționarea cererilor de plată se poate realiza în mod temeinic și legal într-un termen rezonabil, care trebuie apreciat în particular, de la caz la caz, în funcție de complexitatea pe care o presupune fiecare dosar de daună în parte, termen rezonabil de natura a permite FGA să urmeze toate operațiunile administrative impuse de cadrul normativ, însă a prelungi procedura sine die.

Prin urmare, neidentificându-se motive de casare a hotărârii recurate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul formulat potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 886 din 28 februarie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 ianuarie 2021.