ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1147/2021

Ședința publică din data de 25 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 03.03.2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.A a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților (denumit F.G.A.), solicitând anularea Deciziei nr. 4231 din 15.02.2017 și, pe cale de consecință, admiterea cererii de plată, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2225 din 12 iunie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., x, C.U.I. x, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților;

- a dispus anularea Deciziei FGA nr. 4231/15.02.2017;

- a dispus obligarea pârâtului să analizeze pe fond cererea de plată a reclamantei ce a făcut obiectul deciziei anulate;

- a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind admiterea cererii de plată;

- a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 169 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat.

Împotriva sentinței civile nr. 2225 din 12 iunie 2017a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurentul a expus situația de fapt, a arătat că instanța de fond ajunge la concluzia eronată că, potrivit art. 23 din Norma ASF nr. 16/2015, plățile către reclamantă, considerată o altă persoană decât creditorul de asigurări, pot fi efectuate conform alin. (3) lit. f) din acest articol, respectiv "în alte situații, conform contractelor încheiate între părți și prevederile, legale în vigoare"

Invocă aplicarea greșită de către prima instanță a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004, precum și a dispozițiilor legale care reglementează plata indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile FGA, arată că este definit creditorul de asigurare atât la art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea 213/2015, cât și la art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004. Așadar, se poate observa că singurele persoane care pot beneficia de dispozițiile Legii nr. 213/2015, respectiv de plata unor despăgubiri de la Fondul de garantare a asiguraților sunt creditorii de asigurări, astfel încât, dacă instanța de fond a considerat că reclamanta intimată nu se încadrează în niciuna dintre aceste categorii, ar fi trebuit să respingă cererea de chemare în judecată și în consecință obligarea FGA la soluționarea pe fond a cererii de plată pentru lipsa calității reclamantei.

Prin hotărârea atacată, sunt eludate astfel dispoziții legale care prevăd în mod imperativ că scopul FGA este acela de a proteja creditorii de asigurări, și implicit că plata despăgubirilor/indemnizațiilor din disponibilitățile sale se face doar către creditorii de asigurări. Raportat la aceste dispoziții, care instituie reguli de tehnică legislativă, nu s-ar putea reține că prin emiterea Normei ASF nr. 16/2015 s-a lărgit sfera beneficiarilor Legii nr. 213/2015. Norma ASF nr. 16/2015 vine în explicarea legii, iar nu în completarea ei.

O a doua observație este aceea că, procedând în acest fel, prima instanță a interpretat greșit și apoi a aplicat greșit aceste prevederi unei situații de fapt care nu reclamă aplicabilitatea acestor dispoziții.

Din cuprinsul acestor prevederi rezulta că plata despăgubirilor se face direct către creditorii de asigurare, iar atunci când acest lucru nu este posibil, plata se va face către persoanele menționate în art. 23 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2015. Spre exemplu, în situația în care creditorul de asigurări a decedat, plata se va face către moștenitorii acestuia și indiferent de numărul acestora, plafonul de garantare de 450.000 RON se aplică pe creditorul de asigurare unic și nicidecum nu se poate aplica pe fiecare moștenitor al acestuia. Astfel, la art. 23 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2015 sunt menționate doar persoanele care pot încasa despăgubirea de la Fond, alte persoane decât creditorii de asigurare și nu alți beneficiari ai prevederilor Legii nr. 213/2015.

Persoanele menționate la art. 23 alin. (3) lit. a) - b) din Norma ASF 16/2015 sunt moștenitorii legali sau testamentari ai creditorului de asigurări, acestea fiind persoanele care, dat fiind decesul creditorului de asigurare, pot încasa valoarea despăgubirilor de la Fond.

În mod nelegal prima instanța nu a ținut cont de susținerile FGA referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a B. și implicit puterea de lucru judecat.

Dreptul de regres este un drept propriu al asigurătorului CASCO, care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat. Aceasta realitate juridica este confirmata de art. 2 pct. 1 din Legea 237/2015 și, anterior acesteia, de art. 2 pct. 1 din Legea 32/2000, potrivit cărora: "activitatea de asigurare - activitatea exercitată în sau din România, care desemnează, în principal, oferirea, intermedierea, negocierea, încheierea de contracte de asigurare și reasigurare, încasarea de prime, lichidarea de daune, activitatea de regres și de recuperare, precum și investirea sau fructificarea fondurilor proprii și atrase prin activitatea desfășurată". Prin urmare, așa cum a menționat în apărările sale la instanța de fond, recurenta a arătat că activitatea de regres este o activitate de asigurare, comerciala. Creanța urmărita de asigurător este prin urmare o creanța de asigurare proprie, exclusiva asigurătorilor și nu și persoanelor în dreptul cărora asigurătorul s-a subrogat în urma plății indemnizației de asigurare. Așadar asigurătorul își exercita dreptul de regres în nume propriu, ca titular al creanței și nu ca reprezentant al asiguratului. Reclamanta intimată își exercită un drept de regres împotriva asigurătorului de răspundere civila obligatorie ca urmare a subrogării acesteia în drepturile asiguraților despăgubiți. Astfel, potrivit art. 2210 C. civ., în limitele indemnizației plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepția asigurărilor de persoane. Astfel, asiguratul îi garantează acest drept asigurătorului întrucât, potrivit prevederii legale menționate, asiguratul răspunde de prejudiciile aduse asigurătorului prin care ar împiedica realizarea acestui drept.

Reclamanta-intimata este înscrisă în Tabelul preliminar al creanțelor debitoarei B. S.A., în faliment, ca un singur creditor de asigurare. Ca mențiune, se precizează în tabel ca petenta are o creanță scadentă în cuantum de 450.000 RON, înscrisă sub condiția rezolutorie a plății de către FGA a acestei sume, respectiv a plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015, pe un creditor de asigurare.

Reclamanta-intimata este înscrisă la masa credală a B. tocmai în virtutea principiului subrogării legale la care face referire în punctele sale de vedere, ignorând însă faptul că, în cadrul procedurii administrative, suma ce o poate solicita este limitată, printr-o lege specială, la un plafon maxim.

Or, "creditorul de asigurări" nu este definit ca atare în Legea nr. 85/2014, aceasta făcând trimitere la definiția din Legea nr. 503/2004 republicată, cu modificările ulterioare a "creditorului de asigurări" (art. 244 alin. (1) din Legea nr. 85/2014) - respectiv cel căruia legiuitorul i-a creat atât o poziție privilegiata, atât în procedura de faliment, fiind înscris într-o categorie prioritara în ceea ce privește distribuirea sumelor încasate la masa credală (art. 267 alin. (1) din Legea nr. 85/2014), cât și în procedura administrativă de plata la FGA, care îi acordă o protecție suplimentara în raport de ceilalți creditori ai asigurătorului în faliment. În acest sens, art. 243 alin. (3) din Legea nr. 85/2014 indică în mod expres faptul că măsurile aplicate în cadrul falimentului reglementate de Capitolul IV urmăresc protejarea intereselor legitime și a drepturilor creditorilor de asigurări, prevederea fiind similara cu dispozițiile din Legea nr. 503/2004 republicată, cu modificările ulterioare și cu cele din Legea nr. 213/2015 referitoare la protecția creditorilor de asigurări, ca însăși scop al înființării subscrisei (art. 2 din Legea nr. 213/2015).

În ceea ce privește aplicarea plafonului instituit de dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prin raportare la persona vătămată și nu la reclamanta, prima instanță a încălcat aceste dispoziții, precum și cele ale art. 4 lit. e) din același act normativ - care definesc noțiunea de plafon de garantare prin raportare la creditorul de asigurare.

În situația în care se reține că reclamanta nu este creditor de asigurare, aceasta nu poate beneficia de prevederile Legii nr. 213/2015, plata indemnizațiilor/despăgubirilor se poate face doar către un creditor de asigurare.

Dimpotrivă, în situația în care s-ar reține că reclamanta este creditor de asigurare, plata de către Fond a creanțelor de asigurări se poate face doar în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare. În această situație însă raportarea plafonului nu se poate face la persoana vătămată întrucât reclamanta nu solicită plata creanței în calitate de reprezentant legal sau convențional al acesteia, ci în nume propriu.

Într-o altă ordine de idei, prima instanță ignora cu desăvârșire dispozițiile art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/2015. raportat la art. 9 alin. (1) și (2) din Norma ASF nr. 16/2015. dispoziții care determina scopul înființării Fondului, ca schema de garantare în domeniul asigurărilor, respectiv protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolventei unui asigurător, asigurând totodată efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de lege.

Totodată, Curtea Constituțională prin decizia nr. 80/2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, a reținut ca dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 instituie o procedura necontencioasa pentru soluționarea petițiilor formulate de creditori, insistând asupra faptului ca obținerea de despăgubiri din disponibilitățile Fondului nu se face prin acțiune în justiție pe calea dreptului comun, ci este necesar ca persoanele care se consideră creditori să sesizeze Fondul prin formularea unei cereri de plată, să declanșeze procedura de plată administrativă necontencioasă, pusă la dispoziție de Legea nr. 213/2015 și prevăzută de art. 22 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților.

Prin urmare, Fondul nu a preluat patrimoniul sau parte din patrimoniul B., ci exclusiv dosarele de daună, precum și evidentele tehnico-operative și contabile aferente acestor dosare. Prin urmare, FGA a desfășurat o activitate administrativă, activitate care se continua în toate celelalte etape stabilite de lege, prin primirea și înregistrarea cererilor petenților, analizarea dosarelor, aprobarea sau respingerea acestor petiții de către Comisia specială și finalizarea activității, prin emiterea de ordine de plată sau decizii de respingere a petițiilor creditorilor de asigurări.

Dacă solicitanții - creditori de asigurări - se pot adresa atât Fondului cât și asigurătorului în procedura de faliment - precum intimata-reclamantă în cauza de față - este evident că, raportul juridic de asigurare își păstrează părțile de la momentul încheierii lui -asigurător - asigurat, în condițiile în care nu s-ar putea susține în mod logic faptul că, în unul și același raport juridic să existe atât un subrogat cât și un titular.

Fondul de Garantare a Asiguraților nu este succesor sau continuator al vreunei societăți de asigurare - în cauza, B. - ci o persoană juridică de drept public, având ca scop realizarea unui interes public de protecție a creditorilor de asigurări în cazul falimentului unui asigurător, sens în care desfășuram doar operațiuni administrative și intrând în raporturi de drept administrativ cu petenții, activitatea FGA nefiind comercială și nerealizând profit.

Pe de altă parte, necesitatea limitării acoperirii daunelor din FGA la un plafon de garantare maxim, rezultă din faptul că FGA nu preia funcțiile unui asigurător, ci doar reprezintă un ultim resort (o ultima sursa) de acoperire a despăgubirilor pentru creditorii de asigurări a unei societăți de asigurare în faliment. În niciun caz nu se poate susține că, FGA a preluat riscul din piața, căci într-o astfel de ipoteză ar însemna fie că FGA este succesor al B., fie fidejusor al acesteia. Or, o astfel de ipoteză nu poate fi nicidecum acceptată, de vreme ce FGA este o schemă de garantare.

Considerentele primei instanțe potrivit cărora plafonul prevăzut de dispozițiile Legii nr. 213/2015 se aplică pe contract de asigurare și nu pe creditor de asigurare, adaugă la lege, neputând fi în niciun caz primită.

Prin urmare, interpretarea data de instanța de fond dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, in sensul ca plafonul de garantare este stabilit nu pe un creditor de asigurare - asa cum prevede explicit textul de lege, si asa cum este definit plafonul de garantare in cadrul art. 4 lit. e) - ci pe fiecare contrat de asigurare RCA incheiat de asigurătorul in faliment care presupune un creditor de asigurare si, in final, o creanța de asigurare, este vădit nelegala si incalca intreg mecanismul de garantare, astfel cum acesta este reglementat prin dispoziții legale exprese.

Interpretarea data de către prima instanța conduce la concluzia ca, in speța, asigurătorul este inlocuit in contractul de asigurare de către Fondul de Garantare a Asiguraților, ipoteza care este exclusa si care este in mod evident contrar scopului înființării Fondului.

Preluarea de către Fond a obligațiilor asigurătorului din contractul de asigurare nu este prevăzuta de nicio dispoziție legala- nici in Legea nr. 213/2015, nici in Legea nr. 85/2014, nici in Legea nr. 503/2004 sau in orice alt act normativ.

Este vadit neîntemeiat raționamentul juridic al primei instanțe, singura trimitere la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 nefiind relevanta in speța, in condițiile in care, aceasta dispoziție definește creanța de asigurare. Or, chestiunea de drept, singura de altfel relevanta, supusa dezlegării, este cea privitoare la calitatea intimatei-reclamante A. S.A. (asigurător CASCO) de unic creditor de asigurare, chestiune pe care instanța de fond nu a inteles sa o tranșeze.

In raport de aceasta imprejurare, hotărârea primei instanțe este si nemotivata, impunandu-se si din aceasta perspectiva casarea si rejudecarea pe fond a pretențiilor reclamantei A. S.A..

Intr-o alta ordine de idei, prima instanța ignora cu desăvârșire dispozițiile art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, raportat la art. 9 alin. (1) si (2) din Norma ASF nr. 16/2015, dispoziții care determina scopul infiintarii Fondului, ca schema de garantare in domeniul asigurărilor, respectiv protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolventei unui asigurător, asigurând totodată efectuarea plații indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor si plafonului de garantare stabilite de lege.

In concluzie, FGA nu este succesor sau continuator al vreunei societăți de asigurare - in cauza, B. - ci o persoana juridica de drept public, având ca scop realizarea unui interes public de protecție a creditorilor de asigurări in cazul falimentului unui asigurător, sens in care desfasoara doar operațiuni administrative si intrând in raporturi de drept administrativ cu petentii, activitatea FGA nefiind comerciala si nerealizand profit.

A mai arătat recurentul că in mod neîntemeiat s-a reținut in cuprinsul hotărârii recurate ca "un argument suplimentar in susținerea concluziei potrivit căreia noțiunea de creditor de asigurare este legata de un singur contract de asigurare încheiat de B. S.A. este recunoașterea exprimata de pârât cu ocazia întocmirii Listei potențialilor creditori de asigurări" din care rezulta ca, "aceiași potențiali creditori figurează la mai multe poziții corespunzătoare unor polițe de asigurare si implicit dosare de dauna diferite si nu la o singura poziție cu mai multe polițe de asigurare, cum s-ar fi justificat potrivit interpretării legislative susținute de pârât in prezenta cauza."

Astfel, instanța de fond a incalcat principiul contradictorialitatii, in condițiile in care, in fata sa, aceasta chestiune nu a fost pusa in discuția părtilor, lipsind astfel FGA de posibilitatea de a formula apărări fata de acest motiv, considerat de către instanța de fond ca fiind un argument suplimentar in susținerea soluției de admitere a acțiunii.

Un element foarte important si ignorat in mod greșit de către prima instanța este si conduita neechivoca a intimatei-reclamante in cadrul procedurii de faliment a asigurătorului B. S.A., de acceptare a calității sale de unic creditor de asigurare si deținător al unei creanțe fata de fond in cuantum de 450.000 RON si nu mai mult.

Pasivitatea intimatei A. S.A. in cadrul dosarului de faliment este evidenta, asa cum rezulta din actele depuse de FGA la dosarul cauzei (inclusiv din adresa FGA nr. x/09.03.2017 si adresa C. înregistrata la FGA sub nr. x/13.03.2017).

În calitate de creditor in cadrul procedurii de faliment, contestatoarea avea posibilitatea contestării, a masurilor dispuse de lichidatorul judiciar, in condițiile art. 259 ale Legii nr. 85/2014, inclusiv inscrierea creanței lor in cuantum de 450.000 RON fata de FGA in tabelul de creanța, sub condiție rezolutorie precum si rapoartele lichidatorului judiciar privitoare la analiza creanței FGA, dar nu a facut-o. Toate aceste masuri se bucura de putere de lucru judecat, ca o consecința fireasca a demersurilor si masurilor intreprinse in cadrul procedurii de faliment.

Prin urmare, si in raport de aceste considerente se impune concluzia ca, in realitate, in mod corect FGA a apreciat ca A. S.A. este unic creditor de asigurare si, in cosecinta, FGA a aplicat plafonul stabilit de prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prin raportare la aceasta calitate.

În fine, recurentul a reluat definițiile date de Legea nr. 213/2015 cu referire la noțiunile de creditor de asigurări și creanță de asigurare, ce se regăsesc în conținutul art. 4 din Lege, precizând că legea definește chiar plafonul de garantare în cadrul acestui text de lege, făcând trimitere și la limitele de despăgubire stabilite prin Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă - art. 24 lit. a) și b), invocând, totodată, Ordinele CSA nr. 5/2010 și nr. 11/2011.

3.1. Intimata-reclamantă A. S.A. a formulat concluzii scrise, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

3.2. Prin încheierea de ședință din 21 noiembrie 2019, Înalta Curte a dispus suspendarea judecății cauzei până la soluționarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a sesizării formulate în dosarul nr. x/2017.

3.3. La data de 09.11.2020, instanța a fixat termen pentru verificarea condițiilor privind menținerea suspendării cauzei.

Pricina a fost respusă pe rol la termenul din 25.02.2021, când a fost reținută spre soluționare.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, precum și a dispozițiilor legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin Decizia nr. 4231 din 15.02.2017 emisă de pârât a fost respinsă cererea de plată formulată de reclamanta S.C. A. S.A., întrucât până la data prezentei decizii, acestui creditor de asigurare i s-a aprobat la plată și plătit din disponibilitățile Fondului de garantare a asiguraților suma de 450.000 RON, reprezentând limita maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților, reclamanta a solicitat plata sumei de 42.430,95 RON, reprezentând despăgubirea achitată de către S.C. A. S.A. către asiguratul său Casco, D. S.R.L..

Prin Decizie, pârâtul a recunoscut calitatea reclamantei de creditor de asigurare, de persoană îndreptățită a fi protejată ca urmare a insolvenței B. S.A, aspect confirmat prin plățile efectuate către reclamantă până la momentul atingerii plafonului de 450.000 de RON.

Legalitatea si temeinicia actului administrativ se raportează la motivele avute în vedere de pârât la momentul emiterii acestuia. În cuprinsul Deciziei contestate, pârâtul a reținut calitatea reclamantei de creditor de asigurare, însă a apreciat că solicitarea formulata de aceasta nu poate fi acceptată la plată, ținând cont de prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, asigurătorul fiind considerat un singur creditor de asigurare si, pe cale de consecința, putând recupera in limita plafonului de garantare prevăzut de art. 15 alin. (2) mai sus citat o suma de maxim 450.000 RON, plafon care se aplica pe creditor de asigurare si nu pe creanțe de asigurare.

Înalta Curte constată că soluția Curții de apel este legală.

Din această perspectivă, este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților (Legea nr. 213/2015), se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal și a decis următoarele:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte".

Așadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanțele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizațiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanță în parte.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, interpretarea și aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2), fiind corectă. Este nefondată argumentarea recurentului în sensul că interpretarea data de către prima instanța dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, coroborat cu art. 4 lit. e), conduce la concluzia că, în speță, asigurătorul este inlocuit in contractul de asigurare de către Fondul de Garantare a Asiguraților, ipoteza care este exclusă și care este contrară scopului înființării Fondului.

Nu se mai impune analiza celorlalte critici formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin Decizia nr. 29/02.03.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, obligatorie.

Pentru aceste motive, hotărârea instanței de fond este legală, motivele de recurs fiind nefondate.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 2225 din 12 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII - a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 25 februarie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.