ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2192/2020

Ședința publică din data de 2 iunie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 06.01.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților (denumit F.G.A.), solicitând anularea Deciziei nr. 2770 din 22.11.2016 și, pe cale de consecință, admiterea cererii de plată, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2231 pronunțată în data de 12 iunie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a decis următoarele: "Respinge excepția tardivității formulării cererii adiționale, ca neîntemeiată.

Admite în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Dispune anularea Deciziei FGA nr. 2770/22.11.2016.

Dispune obligarea pârâtului să analizeze pe fond cererea de plată a reclamantei ce a făcut obiectul deciziei anulate.

Respinge, în rest, pretențiile formulate ca neîntemeiate.

Obligă pe pârât să plătească reclamantei suma de 1134,88 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat.".

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond au formulat recurs reclamanta A. S.A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

3.1. Reclamanta A. S.A. a formulat recurs întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate, în ceea ce privește respingerea capătului de cerere prin care a solicitat obligarea directă a Fondului de Garantare a Asiguraților la plata sumei pretinse conform cererii de plată nr. x/13.01.2016, cu consecința admiterii integrale a acțiunii reclamantei, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a apreciat că instanța a încălcat și aplicat greșit prevederile Legii nr. 213/2015 care reglementează dreptul creditorului de asigurare de a fi plătit de către Fondul de Garantare a Asiguraților, prevederile Legii nr. 136/1995 și prevederile Normelor privind FGA precum și dispozițiile Legii contenciosului administrativ.

A susținut că, având în vedere caracterul de plină jurisdicție a contenciosului administrativ, instanța are posibilitatea obligării directe a intimatului la plata sumelor solicitate, în măsura în care toate condițiile prevăzute de lege sunt îndeplinite.

Cu toate acesta, prima instanță a aplicat greșit dispozițiile art. 2 din Legea nr. 554/2004, fără a analiza și prevederile art. 18 din aceeași lege.

În cazul soluționării administrative a dosarelor de daună, la nivelul FGA, reglementarea legală impune o analiză completă a tuturor aspectelor care țin de analiza și instrumentarea dosarului, atât aspecte intrinseci (dacă sumele solicitate sunt dovedite, dacă au fost achitate asiguratului CASCO etc.), cât și extrinseci (de exemplu, atingerea plafonului de garantare de 450.000 pentru același creditor de asigurare).

Astfel, susținerile FGA în sensul că cererea de plată a fost respinsă strict pentru depășirea plafonului și că, în fapt, FGA nu ar fi analizat cererea de plată sub aspectul fondului nu pot fi primite, echivalând cu o invocare a propriei culpe.

Precizează că în decizia FGA se menționează un singur motiv de respingere a cererii de plată, și anume atingerea plafonului de 450.000 RON prevăzut de art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Astfel, susține că prima instanță a aplicat și interpretat greșit art. 18 din Legea nr. 554/2004, dispozițiile Legii nr. 136/1995, precum și dispozițiile art. 16 din Norma nr. 16/2015 privind FGA, apreciind că nu ar fi îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru obligarea directă a FGA la plata sumelor solicitate prin cererea de plată și că obligarea directă a pârâtului FGA ar reprezenta o imixtiune în activitatea Fondului.

3.2 Prin recursul declarat, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat admiterea acestuia, casarea în parte a hotărârii recurate și respingerea cererii de chemare în judecată, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că prin decizia nr. 2736/22.11.2016 a respins cererea de plată a reclamantei, motivul respingerii sumei solicitate fiind faptul că FGA a plătit A. suma totală de 450.000 RON, neputând face plăți în favoarea creditorilor de asigurări peste plafonul de garantare stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Referitor la calitatea de creditor de asigurare a A. S.A., a invocat greșita interpretare de către instanța de fond a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015, recurentul-pârât apreciind că în speță creanța contestatoarei este o creanță de asigurare proprie și exclusivă, în condițiile în care își exercită un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, în faliment, ca urmare a subrogării acestuia în drepturile asiguraților despăgubiți.

A mai arătat că recurenta-reclamantă este înscrisă în tabelul preliminar al creanțelor debitoarei B. S.A., în faliment, ca unic creditor de asigurare, cu precizarea că această creanță de 450.000 RON este înscrisă sub condiția rezolutorie a plății de către FGA a sumei, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pe creditor de asigurare.

Recurentul-pârât a mai invocat greșita interpretare dată de către prima instanța dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, care apreciind că plafonul de 450.000 RON se aplică pentru fiecare contract de asigurare în baza căruia s-au născut creanțe împotriva B. S.A., adaugă la lege. A considerat că dispozițiile actului normativ în discuție stabilesc o cu totul altă situație decât cea reținută în considerentele sentinței recurate, întrucât dacă leguitorul ar fi intenționat să instituie plafonul de 450.000 RON pentru fiecare contract de asigurare sau pentru fiecare creanță de asigurare în parte, ar fi făcut-o în mod expres, sens în care invocă și defintiile date de art. 4 din Legea nr. 213/2015 noțiunilor de creditor de asigurări și creanțe de asigurare.

De asemenea, a invocat art. 24 lit. a) și b) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă, 24 alin. (2) lit. a) și b) din Ordinul CSA nr. 11/2011, precum și Ordinul CSA nr. 5/2010, texte care se referă la limitele de despăgubire stabilite de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, recurentul-pârât susținând că în cazul acestei limitări, ce privește exclusiv și explicit asigurătorii, limitarea este raportată la un eveniment - risc asigurat, și nu la un creditor de asigurare, în timp ce pentru obligațiile Fondului de Garantare a Asiguraților limitarea este expresă și neechivocă prin raportare la un creditor de asigurare, făcându-se distincție între asigurător și FGA.

Aceasta întrucât necesitatea limitării acoperirii daunelor din disponibilitățile FGA la un plafon de garantare maxim rezultă din faptul că FGA nu preia funcțiile unui asigurător, art. 9 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2016 stabilind că "Fondul nu preia funcțiile unui asigurător și nu are obligația de a opera în baza de date CEDAM și de a elibera certificat privind daunele înregistrate", recurentul-pârât concluzionând că, astfel, nu are nici obligația de plată a despăgubirilor/indemnizațiilor în cazul falimentului unui asigurător, în locul asigurătorului din contractul de asigurare, așa încât interpretarea dată de către instanță dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 este nelegală.

Mai mult, a considerat că preluarea de către FGA a obligațiilor asigurătorului din contractul de asigurare nu este prevăzută de nicio dispoziție legală din Legea nr. 213/2015, Legea nr. 85/2014, Legea nr. 503/2004 ori în alt act normativ.

Totodată, a susținut că prima instanță a ignorat dispozițiile art. 2 alin. (1) coroborate cu art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și cu art. 9 alin. (1) și (2) din Norma ASF nr. 16/2015, ce stabilesc scopul înființării Fondului, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, respectiv protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, asigurând astfel efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de lege.

A susținut că raportul juridic de asigurare își păstrează părțile de la momentul încheierii acestuia, obligațiile Fondului fiind obligații proprii.

De asemenea, recurentul-pârât a susținut că interpretarea dată de către prima instanță încalcă scopul înființării acestei instituții, precum și modalitatea de funcționare a mecanismului de garantare, precum și faptul că în speță, calitatea de creditor de asigurare a intimatei-reclamante A. S.A. nu este determinată în raport de fiecare contract de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment, instanța fiind în eroare și cu privire la acest aspect, întrucât plafonul prevăzut de dispozițiile Legii nr. 213/2015 se aplică pe contract de asigurare și nu pe creditor de asigurare, creanța A. S.A. fiind proprie și exclusivă, în condițiile în care intimata-reclamanta își exercită un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie B. S.A., aflat în faliment. Astfel, atunci când asigurătorul CASCO formulează o acțiune în regres contra asigurătorului RCA, acesta o formulează în nume propriu, iar nu în numele asiguratului său, pentru care a achitat indemnizația de asigurare.

Prin urmare, a susținut că activitatea de regres este o activitate de asigurare, specifică profesionistului, proprie exclusiv asigurătorilor autorizați potrivit legii, iar creanța urmărită de asigurător este o creanța de asigurare proprie, exclusivă asigurătorilor, nu și persoanelor în dreptul cărora asigurătorul s-a subrogat în urma plății indemnizației de asigurare.

A invocat cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 80/2017 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, reținând că aceste dispoziții instituie o procedură necontencioasa pentru soluționarea petițiilor formulate de creditori, insistând asupra faptului că obținerea de despăgubiri din disponibilitățile Fondului nu se face prin acțiuni în justiție pe calea dreptului comun, ci este necesar ca persoanele care se considera creditori să sesizeze Fondul prin formularea unei cereri de plată.

A mai considerat că în mod nelegal instanța a înlăturat susținerile sale referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a B. S.A., respectiv instanța a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 2, art. 4 alin. (2), art. 12, art. 17, art. 18 din Legea nr. 213/2015, a prevederilor art. 22 din Legea nr. 503/2004, art. 252, art. 258 lit. c), art. 266, art. 330 alin. (1), (3) și (5) din Legea nr. 85/2014, întrucât calitatea de creditor a recurentei-reclamante nu poate fi tratată diferit în cadrul celor două proceduri desfășurate concomitent, din corelarea cărora reiese faptul că legislația specifică falimentului integrează procedurile administrative de plată desfășurate prin intermediul FGA, iar unitatea de scop a legislației în materia insolvenței impune și o unitate de interpretare a acesteia.

A menționat că în mod greșit prima instanța a ignorat conduita neechivocă a contestatoarei A. S.A. în cadrul procedurii de faliment a asigurătorului B. S.A., de acceptare a calității sale de unic creditor de asigurare și deținător al unei creanțe în cuantum de 450.000 RON și nu mai mult, aceasta figurând cu o creanță în acest cuantum în tabelul preliminar al creanțelor debitoarei B. S.A..

4.1 Intimata-reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

4.2 Intimatul-reclamant Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de A. S.A.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare formulate, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

II.1. Referitor la recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților

Înalta Curte constată că toate criticile formulate de pârât sunt menite să sprijine interpretarea autorității, potrivit căreia decizia contestată este legală, pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A. S.A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare și luând în considerare întregul portofoliu de creanțe deținute de reclamantă ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare.

Înalta Curte va respinge aceste critici, ca nefondate, apreciind că prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente cauzei.

Înalta Curte reține că, ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

Față de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că nu poate fi primită interpretarea normelor de drept substanțial din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) și b) și art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei și la limitele despăgubirii acesteia, conform susținerilor recurentului-pârât.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanței de recurs asupra criticilor formulate de pârât, nelegalitatea deciziei prin care recurentul a respins cererea de plată formulată de recurenta-reclamantă cu privire la suma de 3641 RON (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A. S.A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare și luând în considerare întregul portofoliu de creanțe deținute ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare) fiind confirmată de dezlegările date prin decizia nr. 29 din 02.03.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat.

II.2. Cu privire la recursul incident formulat de A. S.A., Înalta Curte apreciază că nu se poate reține incidența motivelor de recurs invocate de către reclamantă.

Față de motivele de casare invocate și analizând cererea de recurs incident, instanța de recurs constată că recurenta-reclamantă a invocat formal motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., fără a preciza în niciun fel care ipoteză a textului legal ar fi aplicabilă în privința hotărârii recurate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților.

Or, Înalta Curte reține că hotărârea primei instanțe respectă rigorile unei motivări adecvate, în care se poate identifica raționamentul logico-juridic ce a condus la pronunțarea soluției criticate, argumentele părților litigante fiind grupate de către judecătorul fondului într-o manieră recognoscibilă, pentru a răspunde cererilor și apărărilor formulate.

Astfel, motivarea permite exercitarea controlului judiciar al instanței superioare asupra sentinței pronunțate de prima instanță, fiind respectate garanțiile procesuale ale imparțialității judecătorului și ale calității actului de justiție, precum și exigențele instituite în cuprinsul art. 21 alin. (3) din Constituția României și cele ale art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la existența unui proces echitabil.

De asemenea, nu este incident nici motivul de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., instanța de fond aplicând și interpretând corect dispozițiile de drept material.

În esență, recurenta-reclamantă apreciază că instanța de fond ar fi trebuit să oblige pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților la plata sumei solicitate prin cererea de plată, având în vedere caracterul de plin drept al contenciosului administrativ.

Reține Înalta Curte că instanța de contencios administrativ soluționează cererea în temeiul dispozițiilor Legii contenciosului administrativ, astfel că, potrivit dispozițiilor art. 18 alin. (1) din lege invocate de recurenta-reclamantă, instanța poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă.

În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

În speță, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de reclamantă doar pe considerentul depășirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretenției sau la corectitudinea calculării sumei solicitate, motiv pentru care instanța de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluționarea cererii de plată, iar nu și la plata sumei pretinse.

Din verificarea deciziei atacate, nu rezultă că cererea de plată ar fi fost analizată pe fond, neputând fi primit argumentul recurentei-reclamante în sensul că, existența documentului de avizare la dosarul cauzei, prezumă că cererea de plată a fost analizată pe fond din toate punctele de vedere.

Nu se poate "aprecia" conținutul și rezultatul verificărilor realizate, atât timp cât concluziile acestei verificări nu sunt confirmate expressis verbis în cuprinsul actului administrativ de soluționare a cererii de plată.

Nici argumentul "instrumentării dosarului de daună printr-o analiză completă, integrală atât în ceea ce privește fondul dosarului de daună, cât și orice alte aspecte adiacente, extrinseci care țin de soluționarea acestora" nu este relevant, textele normative invocate stabilind procedura de verificare administrativă a cererilor de plată, fără a avea semnificația unei imposibilități a reluării procedurii administrative, urmare a dispozițiilor instanței de judecată.

Cât privește invocarea culpei Fondului de Garantare a Asiguraților în soluționarea cererii de plată, Înalta Curte reține că prin decizia contestată a fost respinsă cererea de plată pentru un motiv de ordin formal; or, tocmai constatarea culpei autorității în emiterea unui act administrativ nelegal impune soluția de obligare a acesteia la reanalizarea cererii de plată sub toate aspectele prevăzute de lege, odată tranșată chestiunea disputată a limitei maxime de despăgubire de care poate beneficia reclamanta.

În concluzie, atât timp cât autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie și efectivă a acestei cereri, instanța nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurenta-reclamantă a condițiilor prevăzute de lege.

Pentru motivele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., nefiind decelate critici de nelegalitate care să atragă incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

II. 3 Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul principal declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și recursul incident declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 3222 din 19 septembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 2231 din data de 12 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul incident declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2231 din data de 12 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 iunie 2020.