ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 953/2021

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 20.02.2017 sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea deciziei nr. 3686/31.01.2017 de respingere a cererii de plată nr. x/14.03.2016, obligarea pârâtului la plata sumei de 549,38 RON, precum și obligarea la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 2172 din 08 iunie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea promovată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, a anulat decizia nr. 3686/31.01.2017 emisă de pârât, a obligat pârâtul să soluționeze pe fond cererea de plată formulată de reclamantă înregistrată sub nr. x/14.03.2016, a respins în rest cererea ca neîntemeiată și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 350 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 50 RON reprezintă taxă judiciară de timbru, iar suma de 300 RON reprezintă onorariu avocat redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Referitor la calitatea de creditor de asigurare al A., în sensul Legii nr. 213/2015 - greșita interpretare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015. Astfel, potrivit art. 2210 C. civ., în limitele indemnizației plătite, asiguratorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepția asigurărilor de persoane. Astfel, asiguratul îi garantează acest drept asiguratorului întrucât, potrivit prevederii legale menționate, asiguratul răspunde de prejudiciile aduse asiguratorului prin care ar împiedica realizarea acestui drept. În concluzie, contestatoarea s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite, definite ca și creditor de asigurare la art. 4 lit. b) din Legea nr. 213/2015, respectiv la art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004 republicata, cu modificările ulterioare, solicitând prin cererea de plata suma ce se cuvenea acesteia din disponibilitățile FGA, urmând in acest sens procedura administrativa de plata reglementata de Legea nr. 213/2015, supunându-se rigorilor si limitelor impuse de acest act normativ. In aceste condiții, contestatoarea a formulat cerere de plata la FGA ca si creditor de asigurare, în limitele și condițiile stipulate de Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, inclusiv cu aplicarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, respectiv a plafonului de garantare pe un creditor de asigurare. Astfel, interpretarea dată de prima instanța dispozițiilor Legii nr. 213/2015 în sensul că, plafonul de 450.000 RON se aplica pentru fiecare contract de asigurare în baza căruia s-au născut creanțe împotriva B., adaugă la lege, dispozitiile actului normativ în discuție stabilind o cu totul alta situație decât cea reținută în considerentele sentinței recurate. Dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prevăd in mod expres si neechivoc faptul că, "plata de către Fond a creanțelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide și exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment." În măsura în care, legiuitorul ar fi intenționat să instituie plafonul de 450.000 RON pentru fiecare contract de asigurare sau pentru fiecare creanța de asigurare în parte, ar fi făcut-o în mod expres, folosind sintagma "pe fiecare contract de asigurare" sau "pe fiecare creanța de asigurări" și nu "pe fiecare creditor de asigurare". Necesitatea limitării acoperirii daunelor din disponibilitățile FGA la un plafon de garantare maxim, rezulta din faptul ca FGA NU preia funcțiile unui asigurator, astfel cum stabilește explicit si neechivoc dispoziția art. 9 alin. (2) din Norma ASF 16/2016, "Fondul nu preia funcțiile unui asigurător și nu are obligația de a opera în baza de date CEDAM și de a elibera certificat privind daunele înregistrate ". Dispozițiile Legii nr. 213/2015 si ale Normei ASF nr. 16/2015, NU stabilesc în niciun caz calitatea Fondului de "continuator" sau "succesor" al B. S.A. - sau al oricărui alt asigurator aflat in faliment - ci statuează, in chiar primul articol al legii, ca subscrisa este o instituție de drept public, având o funcție administrativa, in exercitarea căreia se realizează protejarea unui interes public, in sensul de a da posibilitatea creditorilor de asigurări sa își realizeze creanțele de asigurări, certe, lichide si exigibile din fondurile noastre, in cazul falimentului unui asigurator, urmând o procedura administrativa, necontencioasa, care se finalizează prin emiterea de către subscrisa a unor acte administrative, respectiv Notificare de plata sau Decizie de respingere. Pe de alta parte, necesitatea limitării acoperirii daunelor din FGA la un plafon de garantare maxim, rezulta din faptul că FGA nu preia funcțiile unui asigurator, ci doar reprezintă un ultim resort de acoperire a despăgubirilor pentru creditorii de asigurări a unei societăți de asigurare în faliment. Contrar celor reținute de către prima instanța, calitatea de creditor de asigurare a intimatei-reclamante A. nu este determinată în raport de fiecare contract de asigurare încheiat cu asiguratorul în faliment. De asemenea, procedura administrativă de plată se desfășoară prin intermediul FGA și se află în strânsa legătura și în totala interdependență cu procedura falimentului asiguratorilor. Rezulta că înscrierea creanței A. în tabelul de creanțe și mențiunile făcute de lichidatorul judiciar în cadrul procedurii de faliment sub acest aspect, se bucura de putere de lucru judecat sub aspectul cuantumului și condiției rezolutorii a creanței de 450.000 RON față de fondul de garantare a asiguraților In calitate de creditor în cadrul procedurii de faliment, contestatoarea avea posibilitatea contestării, a masurilor dispuse de lichidatorul judiciar, în condițiile art. 259 ale Legii nr. 85/2014, inclusiv înscrierea creanței lor în cuantum de 450.000 RON fata de FGA în tabelul de creanță, sub condiție rezolutorie precum și rapoartele lichidatorului judiciar privitoare la analiza creanței FGA, dar nu a făcut-o.

Apărările formulate în cauză Intimata A. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Incidente procedurale La data de 27 noiembrie 2019, având în vedere că prin încheierea din 30 octombrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație, secția contencios administrativ și fiscal a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunțării unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constatând că prezenta cauză și dosarul nr. x/2017 au un obiect similar și că problema de drept suspusă judecății este identică, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (4) din C. proc. civ., potrivit cărora " cauzele similare, aflate pe rolul instanțelor judecătorești, pot fi suspendate până la soluționarea sesizării" s-a dispus suspendarea judecării recursului formulat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2275 din 12 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Soluția pronunțată de completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept Prin decizia nr. 29 din 2 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admițând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2017, a stabilit că, "În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte".

Soluția Înaltei Curți asupra recursului Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Din actele și lucrările dosarului rezultă că având în vedere că societatea B. se află în procedura falimentului, reclamanta A. S.A s-a adresat FGA cu o cerere prin care a solicitat plata sumei de 549,38 RON, însă soluționând cererea de plată formulată de A. S.A, pârâtul FGA a emis Decizia 3686/31.01.2017 prin care a respins cererea motivat de faptul că Fondul a efectuat deja către A. plăți în valoare de 450.000 RON, acesta fiind plafonul maxim permis potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. La soluționarea cererii societății reclamante, pârâtul a avut în vedere, în esență, că în privința acesteia (care ar reprezenta un unic creditor de asigurare și în cadrul procedurii de faliment a B.) deja s-a aprobat și achitat suma de 450.000 RON din disponibilitățile Fondului, limită maximă prevăzută de Legea nr. 13/2015, pe creditor de asigurare, nu pe creanțe de asigurare. Înalta Curte are în vedere că recurentul-pârât a respins această cerere exclusiv prin raportare la plafonul de 450.000 RON prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. Înalta Curte constată că în înțelesul noțiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existența plafonului maxim în sumă de 450.000 RON relevantă este Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării Înaltei Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în Dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept: - dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților (Legea nr. 213/2015), se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment; - dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment; - dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte. - dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înțelege și societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment; - dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment; - dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte. Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admițând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2017, a stabilit că, "În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte". Așadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanțele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. De asemenea, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizațiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanță în parte. Reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 549,38 ca urmare a subrogării sale în drepturile creditorului de asigurare, reprezentat de asiguratul său-persoană păgubită, astfel cum este definită de art. 4 lit. b) (iii)- în condițiile prevăzute de art. 2210 alin. (1) C. civ., conform cărora în limitele indemnizației plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepția asigurărilor de persoane. Definițiile date creanței de asigurări și creditorilor de asigurări de Legea nr. 213/2015 au în vedere un element esențial de raportare, respectiv contractul de asigurare de răspundere civilă, după cum rezultă din prevederile art. 4 lin. 1 lit. a), lit)-b iii) și art. 15 din Legea nr. 213/2015. Astfel, prezintă relevanță contractul de asigurare de răspundere civilă, contractul încheiat de B. S.A., asigurător intrat în faliment, cu persoana vinovată de săvârșirea faptei ilicite. Înalta Curte apreciază față de criticile recurentei-pârâte că nu prezintă relevanță în prezenta cauză modalitatea în care reclamanta a înțeles să se înscrie la masa credală a debitoarei B. S.A. și împrejurarea că reclamanta își poate valorifica creanța pretinsă în prezenta cauză în procedura falimentului, aceste aspecte fiind relevante doar în procedura insolvenței debitoarei falite. Față de argumentele reținute, se apreciază că plafonul de garantare prevăzut de dispozițiile art. 4 lit. e) ("nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment,,) și art. 15 alin. (2) ("Plata de către Fond a creanțelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide și exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment") din Legea nr. 213/2015 trebuie să aibă în vedere definiția creditorului de asigurare din cuprinsul Legii nr. 213/2015, care se raportează la un singur contract de asigurare. Astfel plafonul de 450.000 de RON art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 este incident pentru drepturile izvorâte dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul B. S.A.. Instanța de fond în mod corect a apreciat că soluția de respingere a cererii reclamantei în baza textului legal anterior menționat este nelegală, reclamantei fiindu-i vătămat dreptul de a-i fi analizată cererea de plată pe fond. Prin urmare, toate criticile recurentului sunt nefondate, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.