ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2118/2022

Circumstanțele cauzei. Pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a fost înregistrată, la data de 04.06.2021, sub nr. x/2021, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate. Prin rezoluția din data de 8 iunie 2021 instanța a pus în vedere reclamantului obligația de a preciza obiectul cererii de chemare în judecată, iar ca urmare a măsurii dispuse de instanță partea a depus la dosar, la 10 iunie 2021, o precizare prin intermediul căreia a susținut că obiectul cererii sale îl constituie refuz nesoluționare cerere.

Hotărârea primei instanțe. Prin încheierea civilă nr. 57/CC din data de 17.06.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a anulat cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Agenția Națională de Integritate.

Calea de atac exercitată în cauză. Împotriva încheierii nr. 57/CC din 17 iunie 2021 a Curții de Apel Timișoara reclamantul A. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate. În dezvoltarea căii de atac promovate partea a susținut, în esență, că în mod nelegal a aplicat prima instanță dispozițiile art. 200 și art. 201 C. proc. civ., în condițiile în care nu i-a comunicat, conform art. 165 din același Cod, nicio adresă în scris prin care să-i aducă la cunoștință obligația completărilor necesare. Considerând că este întemeiată, motivată și fondată, respectiv susținută și probată cererea sa de apel, reclamantul a solicitat admiterea acesteia astfel cum a fost formulată, anularea în tot a hotărârii atacate și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în fața ambelor instanțe, în cuantum de 70 RON reprezentând taxa judiciară de timbru.

Apărările formulate în cauză. La data de 27.07.2021 intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate a formulat întâmpinare în cuprinsul căreia a invocat excepția inadmisibilității recursului, în raport de dispozițiile art. 457, art. 483 și art. 200 alin. (5) din C. proc. civ., precum și excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Recurentul-reclamant A. a formulat răspuns la întâmpinarea intimatei-pârâte, solicitând înlăturarea apărărilor formulate de aceasta și reiterând argumentele formulate în susținerea căii de atac formulate. La termenul din data de 7 aprilie 2022, la care au avut loc dezbaterile, Înalta Curte a pus în discuția părții prezente excepțiile invocate prin întâmpinare și a reținut cauza în pronunțare, cu prioritate, pe excepția inadmisibilității recursului.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului. Analizând cu prioritate, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția inadmisibilității cererii de recurs, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinarea formulată în cauză, Înalta Curte apreciază că excepția este întemeiată, urmând să constate inadmisibilitatea recursului reclamantului, în considerarea argumentelor ce succed: Obiectul cererii de recurs de față îl reprezintă încheierea civilă nr. 57/CC din data de 17 iunie 2021 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal. Prin încheierea menționată instanța a dispus, în temeiul dispozițiilor art. 200 alin. (3) din C. proc. civ., anularea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate. Conform art. 424 din C. proc. civ.: "(1) Hotărârea prin care cauza este soluționată de prima instanță sau prin care aceasta se dezînvestește fără a soluționa cauza se numește sentință.(2) Hotărârea prin care judecătoria soluționează căile de atac împotriva hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate jurisdicțională și ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege, se numește sentință. (3) Hotărârea prin care instanța se pronunță asupra apelului, recursului și recursului în interesul legii, precum și hotărârea pronunțată ca urmare a anulării în apel a hotărârii primei instanțe și reținerii cauzei spre judecare ori ca urmare a rejudecării cauzei în fond după casarea cu reținere în recurs se numește decizie.(4) Hotărârea prin care instanța se pronunță asupra contestației în anulare sau asupra revizuirii se numește, după caz, sentință sau decizie. (5) Toate celelalte hotărâri date de instanță se numesc încheieri, dacă legea nu prevede altfel". Dispozițiile art. 457 alin. (1) din același Cod prevăd că: "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.", iar conform art. 129 din Constituția României: "Împotriva hotărârilor judecătorești părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii." Din cuprinsul textelor de lege enunțate supra rezultă că părțile pot uza doar de căile de atac prevăzute de lege, iar exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești pentru care legea specială aplicabilă sau C. proc. civ. nu prevede o astfel de posibilitate, reprezintă un demers inadmisibil, indiferent de criticile învederate de partea care a formulat calea de atac. Așa cum s-a arătat în precedent, obiectul prezentei căi de atac îl formează o încheiere pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, prin care a fost anulată cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, potrivit dispozițiilor art. 200 alin. (3) C. proc. civ. În fapt, s-a reținut că reclamantul nu s-a conformat dispozițiilor instanței de a-și preciza obiectul cererii de chemare în judecată, în sensul că acesta s-a rezumat să menționeze faptul că obiectul cauzei constă în refuz soluționare cerere, fără a indica în concret actul administrativ pe care a înțeles să-l conteste și fără a indica temeiul de drept. Înalta Curte constată că, raportat la dispozițiile art. 200 alin. (5) C. proc. civ., calea de atac exercitată în cauză de către reclamant nu este prevăzută de lege. Potrivit textului de lege amintit: "Împotriva încheierii de anulare, reclamantul va putea face numai cerere de reexaminare, solicitând motivat să se revină asupra măsurii anulării." Se reține, așadar, că încheierea pronunțată nu poate fi atacată nici cu apel și nici cu recurs, ci, în mod exclusiv prin intermediul unei cereri de reexaminare. În egală măsură, Înalta Curte constată că această cale de atac este diferită de cea prevăzută de lege și indicată în mod corect în dispozitivul încheierii atacate (potrivit art. 200 alin. (5) din C. proc. civ. împotriva încheierii de anulare reclamantul are posibilitatea de a formula numai cerere de reexaminare care, potrivit alin. (6) al aceluiași text, se face în termen de 15 zile de la data comunicării încheierii). Ca urmare, în speță sunt incidente prevederile art. 457 alin. (1) și (4) din C. proc. civ., astfel cum au fost interpretate de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 19/2016, prin care a admis recursul în interesul legii și a stabilit că dispozițiile art. 457 alin. (4) din C. proc. civ. nu sunt aplicabile dacă partea exercită o cale de atac neprevăzută de lege, diferită de cea corect menționată în dispozitivul hotărârii atacate, iar în ipoteza în care partea exercită o cale de atac neprevăzută de lege, diferită de cea corect menționată în dispozitivul hotărârii atacate, instanța de control judiciar va respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege, potrivit art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., în măsura în care aceasta nu poate fi calificată prin aplicarea dispozițiilor art. 152 raportat la art. 22 alin. (4) din C. proc. civ. În speță, calea de atac declarată de reclamantul A. nu poate fi calificată cerere de reexaminare prin aplicarea dispozițiilor art. 152 C. proc. civ., dat fiind că, astfel cum rezultă din conținutul acesteia, partea nu a înțeles să solicite instanței să revină asupra măsurii anulării și să-și argumenteze în acest sens cererea formulată, ci, a afirmat în mod explicit că hotărârea instanței este nelegală, criticând-o pentru încălcarea unor prevederi legale cuprinse în C. proc. civ. și solicitând anularea în tot a acesteia, cu obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru achitată în fața ambelor instanțe de judecată. Or, este evident că partea a înțeles să atace încheierea din perspectiva unor critici ce vizează nelegalitatea acesteia, și nu să justifice neîndeplinirea obligațiilor dispuse de instanță și să solicite în acest sens, motivat, revenirea asupra măsurii anulării, astfel cum prevede în mod expres art. 200 alin. (5) din C. proc. civ. Sub aspectul legalității căii de atac este relevantă jurisprudența Curții Constituționale a României, care a statuat în mod constant în sensul că "24. (…..) sunt supuse recursului acele hotărâri judecătorești expres prevăzute de lege, iar o hotărâre judecătorească poate fi atacată numai cu acele căi de atac care sunt prevăzute de lege. Mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția presupun și instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, legiuitorul, în virtutea rolului său constituțional consacrat de art. 126 alin. (2) și art. 129 din Legea fundamentală, putând stabili, prin lege, procedura de judecată. Totodată, art. 129 din Constituție prevede posibilitatea exercitării căilor de atac în condițiile legii, ceea ce nu implică obligativitatea stabilirii unor căi de atac împotriva tuturor actelor îndeplinite de judecător în cursul procesului, ci libera exercitare de către părțile interesate și Ministerul Public a căilor de atac prevăzute de lege" (Decizia nr. 569 din 16 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 913 din 16 decembrie 2014). În acest context, Înalta Curte reține că încheierea pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ce formează obiectul prezentului demers judiciar, nu este susceptibilă de a fi atacată cu apel sau recurs, în speță fiind incident principiul legalității căii de atac consacrat de art. 457 din C. proc. civ., în aplicarea căruia va admite excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinarea formulată în cauză, și va respinge ca inadmisibil recursul declarat de reclamant, având în vedere că această cale de atac nu este prevăzută de textul de lege special aplicabil în cauză, și anume art. 200 alin. (5) din C. proc. civ. Cât privește solicitarea recurentului-reclamant de acordare a cheltuielilor de judecată generate de soluționarea prezentului litigiu, constând în taxa judiciară de timbru în cuantum de 70 RON, achitată în fața ambelor instanțe de judecată, Înalta Curte reține că prin raportare la modalitatea de soluționare a demersului judiciar inițiat de acesta, care este respins ca inadmisibil, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 453 alin. (1) C. proc. civ. pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate, întrucât este partea care a căzut în pretenții, în accepțiunea normelor legale aplicabile în materie.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs. Pentru argumentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, în temeiul art. 457 alin. (1) raportat la art. 200 alin. (5) din C. proc. civ., și art. 496 alin. (1) din același Cod, Înalta Curte va admite excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, și va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamant împotriva încheierii nr. 57/CC din 17 iunie 2021 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, pe care o va menține în consecință. PENTRU ACESTE MOTIVE,