ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2107/2022

Ședința publică din data de 7 aprilie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 28.01.2014, sub nr. x/2014, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova și S.C. B. S.R.L., prin lichidator judiciar C.., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea Deciziei nr. 453661/10.07.2013 emisă de Administrația Finanțelor Publice Băilești pentru suma de 5.590.536 RON, de atragere a răspunderii solidare cu S.C. B. S.R.L., precum și a Deciziei nr. 224858/07.10.2013 privind soluționarea contestației formulate împotriva deciziei de atragere a răspunderii solidare, cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 141 din 27 iulie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a admis contestația formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova și C., în calitate de lichidator al S.C. B. S.R.L., având ca obiect contestație act administrativ fiscal, și a anulat Decizia de atragere a răspunderii solidare nr. x/10.07.2013 emisă de Administrația Finanțelor Publice Băilești și Decizia nr. 224858/07.10.2013 emisă în soluționarea contestației de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova.

Împotriva sentinței nr. 141 din 27 iulie 2020 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dolj, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecarea litigiului pe fond, cu consecința respingerii acțiunii reclamantului ca neîntemeiată și nelegală și menținerii în totalitate a actelor administrative fiscale contestate ca fiind temeinice și legale.

În dezvoltarea recursului promovat recurenta-pârâtă a susținut, în contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, că hotărârea de fond a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, a considerat că în mod greșit a reținut instanța de fond că nu sunt aplicabile în cauză dispozițiile art. 28 alin. (2) lit. c) și d) din Codul de procedură fiscală, în susținerea opiniei conform căreia actul administrativ fiscal contestat nu ar fi motivat, cu toate că aceste prevederi legale sunt singurele de natură să conducă la dezlegarea cauzei.

În condițiile în care prin decizia de antrenare s-a reținut împrejurarea că prin nedeclararea și neplata datoriilor față de bugetul de stat (pct. 4 din decizia de angajare a răspunderii) reclamantul a acționat cu rea-credință, provocând astfel insolvabilitatea societății debitoare (pct. 3 din decizie) și un prejudiciu bugetului de stat (pct. 2 din decizie) și, de asemenea, s-a reținut că reclamantul nu și-a îndeplinit obligația legală de a cere instanței de judecată competente deschiderea procedurii insolvenței pentru obligațiile fiscale rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate, recurenta-pârâtă a considerat că decizia de angajare a răspunderii solidare, a cărei anulare a fost dispusă de instanța de fond, este suficient motivată prin raportare la situația de fapt stabilită.

A mai arătat că din interpretarea dispozițiilor art. 28 alin. (2) lit. c) și d) din Codul de procedură fiscală rezultă că răspund solidar pentru obligațiile de plată restante persoanele care nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, precum și cele care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale.

În consecință, existența culpei circumstanțiată de norma juridică, în accepțiunea relei-credințe, existența vinovăției sub forma intenției directe, constituie o condiție a atragerii răspunderii solidare în cazul celor două teze prevăzute de dispozițiile legale invocate.

Or, din ultimele situații financiare depuse rezultă în mod clar că, deși societatea a înregistrat debite restante față de bugetul de stat, cu rea-credință nu au fost achitate debitele restante și nu a fost formulată o cerere de deschidere a procedurii insolvenței, situație de fapt evidențiată atât în decizia de antrenare a răspunderii, cât și în decizia de soluționare a contestației administrative.

Astfel, având în vedere starea de fapt reținută în decizia de antrenare a răspunderii, a considerat recurenta că în speță sunt aplicabile cele două ipoteze reglementate de art. 28 alin. (2) lit. c) și lit. d), natura juridică a normelor care reglementează antrenarea răspunderii solidare conducând la necesitatea întrunirii tuturor condițiilor răspunderii civile delictuale.

Întrucât norma specială, reglementată de art. 28 din Codul de procedură fiscală, se completează cu principiile de drept comun ale răspunderii civile delictuale, astfel cum sunt reglementate de art. 998-1003 din C. civ., dispozițiile art. 28 din Codul de procedură fiscală prezintă regimul juridic al răspunderii de tip subiectiv, fundamentată pe ideea de culpă. Pentru a interveni răspunderea solidară, cu caracter special, este necesar a fi îndeplinite condițiile cumulative generale ale răspunderii civile privind existența prejudiciului, existența unei fapte ilicite, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs, precum și existența formei de vinovăție.

Așadar, recurenta-pârâtă a solicitat instanței de recurs să constate că, deși intimatul-reclamant nu a înțeles să administreze probe concludente în calitate de administrator al societății debitoare, nici în fața instanței de fond, nici în relația cu organul fiscal, neînțelegând să depună înscrisuri cu privire la situația societății, cu toate acestea, în mod neîntemeiat a reținut instanța de fond că organul fiscal nu ar fi motivat actul administrativ-fiscal.

În acest sens a arătat că organul fiscal a motivat și a demonstrat îndeplinirea condițiilor legale stabilite de art. 28 alin. (2) lit. c) și d) din Codul de procedură fiscală, iar faptul că administratorul societății nu a înțeles să-și achite obligațiile fiscale rezultă în mod clar din situațiile fiscale. A considerat astfel că există un raport de cauzalitate între nedeclararea/neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale sau neîndeplinirea obligației de a cere deschiderea procedurii insolvenței și prejudiciul produs creditorului, fiind întemeiată emiterea deciziei de angajare a răspunderii solidare conform prevederilor art. 28 alin. (2) lit. c) și d) din Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare.

Totodată, a arătat că există un prejudiciu adus bugetului de stat, care constă în imposibilitatea recuperării creanțelor fiscale scadente, având în vedere starea de insolvabilitate a debitorului, definită conform prevederilor Codului de procedură fiscală în sensul că reprezintă acea situație în care patrimoniul debitorului (ansamblul bunurilor/veniturilor urmăribile din societate) are o valoare mai mică decât obligațiile fiscale datorate ori care nu are bunuri/venituri urmăribile. Prejudiciul cauzat societății și bugetului general consolidat al statului rezultă din neîndeplinirea de către aceasta a obligațiilor fiscale în numele și din averea persoanei juridice în perioada mandatului de administrator al societății, existând un raport de cauzalitate dintre prejudiciul adus societății și bugetului general consolidat al statului.

În final recurenta-pârâtă a susținut că din probatoriul administrat în cauză rezultă reaua-credință a reprezentantului societății debitoare, demonstrată prin acțiunile/inacțiunile derulate, comportamentul fiscal și dezinteresul manifestat față de situația societății ce au determinat neîndeplinirea îndatoririlor pe care legea și actul constitutiv le impun, iar conform art. 72 și art. 73 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și de cele prevăzute de lege și sunt solidar răspunzători cu societatea pentru existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere, exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale, stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea și actul constitutiv le impun.

De asemenea, a conchis că din probele administrate rezultă că sunt întrunite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, respectiv: există un prejudiciu reprezentat de debitele pentru care a fost declarată insolvabilitatea și care nu au fost achitate până în prezent; există fapta ilicită reglementată de norme speciale: nedeclararea și neplata obligațiilor fiscale, neîndeplinirea obligației de a cere deschiderea procedurii de insolvență, nerespectarea reglementărilor legale privind obligațiile administratorilor, art. 72 și art. 73 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale; între prejudiciu și fapta ilicită există o legătură directă reprezentată de faptul că insolvabilitatea este determinată de neachitarea obligațiilor de plată la bugetul de stat; există o formă de vinovăție care poate fi și neglijența, în condițiile în care nu există obligația de a dovedi intenția directă, dar și intenția directă poate fi luată în considerare, pentru că, atât timp cât plata obligațiilor fiscale reprezintă un atribut și o acțiune exclusiv personală a administratorului și depind astfel numai de voința acestuia, însăși neplata acestor obligații aflate la scadență reprezintă o dovadă a relei-credințe.

Pentru considerentele arătate a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, apreciind că decizia pentru soluționarea contestației formulate împotriva deciziei de antrenare a răspunderii reclamantului, în solidar cu S.C. B. S.R.L., a fost emisă cu respectarea condițiilor legale speciale, prevăzute de Codul de procedură fiscală, republicat.

Prin întâmpinarea formulată de intimatul-reclamant a fost invocată excepția nulității recursului justificată pe împrejurarea că recurenta nu a dezvoltat critici care să poată fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., acesta fiind invocat doar în mod formal. Pe fondul cauzei intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței de fond, apreciind că nu poate fi reținută în cauză incidența motivului de casare invocat.

La termenul de dezbateri din data de 7 aprilie 2022, Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare pe excepția nulității recursului, invocată de intimatul-reclamant prin întâmpinare, precum și cu privire la fondul căii de atac exercitate de pârâtă.

5.1. Examinând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare de intimatul-reclamant A., Înalta Curte constată că această excepție este neîntemeiată, urmând să o respingă în considerarea argumentelor ce succed.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., republicat:

"(1)Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Articolul 487 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, prevede că:

"Recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs." De asemenea, conform art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., republicat:

"Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3).", iar alin. (2) al aceluiași text prevede că:

"Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488", motive de nelegalitate enumerate, prin urmare, cu caracter limitativ în cuprinsul acestui articol.

Așadar, recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, legiuitorul înțelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres și limitativ de prevederile art. 488 C. proc. civ.

Această normă imperativă instituie în sarcina recurentului obligația de a indica și dezvolta motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac, iar neîncadrarea în cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 din C. proc. civ. atrage, conform art. 489 alin. (2) din același act normativ, sancțiunea nulității recursului.

Concret, condiția legală a încadrării motivelor de recurs în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a dezvoltării motivelor, implică determinarea greșelilor anume imputate, o argumentare a criticii în fapt și în drept și arătarea probelor pe care se bazează.

Cu alte cuvinte, a motiva un recurs înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre cele prevăzute în mod expres și limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, raportat la motivul de nelegalitate invocat.

De aceea, nu orice nemulțumire a unei părți cu privire la soluția pronunțată poate constitui motiv de recurs, instanța fiind ținută să examineze numai acele critici privitoare la decizia atacată ce pot fi încadrate în prevederile legale menționate.

În speță, susținerile recurentei-pârâte din cererea de recurs se referă la aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile sub aspectul angajării răspunderii solidare pentru obligațiile de plată restante, respectiv din perspectiva motivării actului administrativ-fiscal, indicând partea în acest sens dispozițiile art. 28 alin. (2) lit. c) și d) din Codul de procedură fiscală. Se constată, așadar, raportat la criticile formulate, că aspectele de nelegalitate invocate de recurenta-pârâtă, astfel cum au fost dezvoltate în cuprinsul cererii de recurs, se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., excepția nulității recursului invocată de intimatul-reclamant din această perspectivă fiind neîntemeiată.

5.2. Analizând sentința recurată din perspectiva motivului de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., și de apărările formulate prin întâmpinare de intimatul-reclamant A., Înalta Curte constată că recursul formulat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dolj este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Potrivit motivului de recurs invocat: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 8. "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material". Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat în mod greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale aplicabile în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

În esență, criticile recurentei-pârâte subsumate motivului de casare invocat vizează interpretarea greșită a dispozițiilor art. 28 alin. (2) lit. c) și d) din Codul de procedură fiscală, în sensul că instanța de fond a reținut că normele legale menționate nu au aplicabilitate în cauză sub aspectul motivării actului administrativ-fiscal contestat, apreciind astfel în mod eronat că actul în discuție nu ar fi motivat.

În fapt, prin Decizia privind răspunderea solidară nr. 453661/10.07.2013 emisă de A.F.P. Băilești, s-a dispus, în temeiul art. 28 alin. (2) lit. c) și d) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, angajarea răspunderii solidare a reclamantului A., în calitate de administrator, cu societatea debitoare declarată insolvabilă S.C. B. S.R.L., pentru suma de 5.590.536 RON reprezentând obligații restante ale debitorului insolvabil.

În motivarea deciziei de angajare a răspunderii solidare a reclamantului s-a reținut că, în luna iunie 2013, a fost încheiat Procesul-verbal nr. x/21.06.2013, în conformitate cu dispozițiile art. 176 din O.G. nr. 92/2003, prin care a fost constatată starea de insolvabilitate fără bunuri și venituri urmăribile a debitorului S.C. B. S.R.L. și, având în vedere că obligațiile datorate bugetului general consolidat al statului nu au fost achitate, s-a dispus urmărirea administratorului societății, A., în vederea încasării integrale a sumei de 5.590.536 RON.

Împotriva deciziei emise de organul fiscal reclamantul a formulat contestație, întemeiată pe dispozițiile art. 207 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, ce a fost respinsă prin Decizia nr. DJ224858/07.10.2013 a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Craiova.

Soluționând cauza, curtea de apel a găsit întemeiate criticile de nelegalitate formulate de reclamant și a admis contestația acestuia, anulând decizia de atragere a răspunderii solidare, precum și decizia emisă în soluționarea contestației administrative, soluție însușită și de instanța de control judiciar, întrucât a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, nefiind susceptibilă de casare prin prisma criticilor formulate.

Așadar, reevaluând ansamblul probator administrat în cauză pentru a răspunde motivelor de recurs, Înalta Curte reține următoarele:

Criticile care vizează nerespectarea condițiilor de fond prevăzute de lege pentru emiterea valabilă a deciziei de atragere a răspunderii solidare, mai exact nemotivarea actului administrativ-fiscal contestat, sunt nefondate, deoarece, din cuprinsul deciziei de antrenare a răspunderii solidare, nu rezultă care sunt motivele de fapt și de drept din care să reiese îndeplinirea în mod cumulativ a condițiilor necesare atragerii răspunderii solidare.

Preliminar se impune precizarea că, deși în speță temeiul legal al antrenării răspunderii solidare a administratorului societar cu debitorul declarat insolvabil, pentru obligațiile de plată ale acestuia din urmă, este reprezentat de dispozițiile art. 27 alin. (2) lit. c) și d) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu ocazia soluționării fondului fiind analizată întrunirea condițiilor angajării răspunderii solidare din perspectiva acestor dispoziții legale, prin cererea de recurs formulată partea a făcut referire, în susținerea criticilor formulate, la interpretarea dispozițiilor art. 28 alin. (2) lit. c) și d) din actul normativ menționat, însă acest aspect nu impietează asupra analizei recursului formulat în contextul factual și normativ incident.

Astfel, sub aspectul condițiilor ce ar trebui îndeplinite pentru angajarea răspunderii solidare a administratorilor, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, forma în vigoare în perioada de referință, pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:

a) persoanele fizice sau juridice care, anterior datei declarării insolvabilității, cu rea-credință, au dobândit în orice mod active de la debitorii care și-au provocat astfel insolvabilitatea;

b) administratorii, asociații, acționarii și orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credință, sub orice formă, a activelor debitorului;

c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credință, nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;

d)administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale;

e) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat restituirea sau rambursarea unor sume de bani de la bugetul general consolidat fără ca acestea să fie cuvenite debitorului".

În cazul de față, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reține că din prevederile legale expuse supra rezultă că pentru a se putea atrage răspunderea solidară a administratorului trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: calitatea de administrator al debitoarei principale, debitorul să fie declarat insolvabil, constatare care se face de către organul fiscal competent, în condițiile art. 176 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, precum și reținerea relei-credințe a persoanei în privința căreia s-a atras răspunderea.

Așadar, reaua-credință reprezintă condiția sine qua non pentru atragerea răspunderii solidare.

Dacă în privința îndeplinirii primelor două condiții, cele referitoare la calitatea intimatului-reclamant de administrator al debitoarei principale și la declararea debitorului ca insolvabil, în cauză nu există divergențe de opinie între părți, existența acestora fiind pe deplin dovedite de Procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x/21.06.2013, în privința celei din urmă condiții, indispensabilă pentru atragerea răspunderii solidare a administratorului debitorului insolvabil, fiind vorba de o apreciere subiectivă a organelor fiscale, revine instanței de judecată stabilirea existenței sau inexistenței acesteia, pe baza motivelor de fapt și de drept reținute de emitentul actului administrativ-fiscal contestat.

În speță, Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/10.07.2013, ce face obiectul cauzei pendinte, evidențiază cuantumul obligațiilor fiscale ale debitoarei S.C. B. S.R.L., perioada aferentă, natura obligațiilor constatate, calitatea reclamantului de administrator al societății debitoare, declararea insolvabilității societății debitoare, însă, în ceea ce privește vinovăția sub forma relei-credințe a reclamantului nu au fost făcute precizări sub aspect factual din care să rezulte care sunt acțiunile sau inacțiunile imputabile reclamantului, de natură să conducă la neîndeplinirea de către debitoarea declarată insolvabilă, și anume S.C. B. S.R.L, a obligațiilor de declarare și/sau neachitare la scadență a sarcinilor fiscale, emitentul actului limitându-se doar să menționeze prevederile art. 176 din O.G. nr. 92/2003.

În referire la motivarea acestui act administrativ, instanța de control judiciar reține că, așa cum s-a arătat în literatura și practica judiciară, motivarea unui act administrativ are două laturi esențiale, respectiv: indicarea textelor legale aplicabile situației date, precum și indicarea faptelor pe baza cărora s-a reținut aplicabilitatea acestor texte legale. Așadar, a motiva implică în mod necesar a face cunoscute cu claritate elementele de fapt și de drept care permit înțelegerea și aprecierea legalității măsurii, iar importanța acestei exigențe depinde în mod considerabil de natura actului, de contextul juridic în care el intervine, precum și de interesele pe care destinatarii actului ar putea să le aibă în primirea acestor explicații.

Totodată, motivarea trebuie să permită judecătorului să exercite un control asupra elementelor de fapt și de drept care au servit drept bază de exercitare a puterii de apreciere, deci trebuie realizată în mod suficient de detalia. Cu alte cuvinte, motivarea trebuie să fie efectivă, completă, precisă și circumstanțială.

În egală măsură, obiectivul motivării este prezentarea într-un mod clar și neechivoc a raționamentului instituției emitente a actului, cu o dublă finalitate: în primul rând îndeplinește o funcție de transparență în profitul beneficiarilor actului, care vor putea să verifice dacă actul este sau nu întemeiat și, în al doilea rând, permite instanței să realizeze controlul său jurisdicțional în urma reconstruirii raționamentului efectuat de autorul actului pentru a ajunge la soluția adoptată prin acesta.

În prezenta cauză, cum emitentul deciziei de atragere a răspunderii solidare, contestate în cauza pendinte, a motivat doar parțial actul, și aceasta doar în mod indirect prin intermediul deciziei emise în soluționarea contestației administrative, contrar susținerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte apreciază că reținerea exclusiv a condițiilor referitoare la declararea stării de insolvabilitate și la calitatea de administrator al debitoarei insolvabile, în ceea ce-l privește pe intimatul-reclamant A., nu sunt suficiente pentru a atrage răspunderea solidară în sarcina administratorului menționat, fiind obligatorie îndeplinirea condiției sine qua non privind reau-credință, precum și demonstrarea legăturii de cauzalitate dintre faptele administratorului și obligațiile fiscale restante ale debitorului principal declarat insolvabil.

Or, simplele afirmații ale organului emitent în sensul că din ultimele situații financiare depuse rezultă în mod clar că, deși societatea a înregistrat debite restante față de bugetul de stat, cu rea-credință nu au fost achitate debitele restante și nu a fost formulată o cerere de deschidere a procedurii insolvenței, aspecte ce denotă existența vinovăției sub forma intenției directe ce constituie o condiție pentru atragerea răspunderii solidare, nu sunt de natură a demonstra reaua-credință, în lipsa unui suport probator corespunzător, din care să rezulte diligențele administratorului în vederea îndeplinirii îndatoririlor sale legale, cu alte cuvinte acțiunile sau inacțiunile care au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale, sub toate aspectele subsumate acestor ipoteze.

Într-adevăr, în ceea ce privește condiția relei-credințe cerută de textul art. 27 alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, Înalta Curte reține că aceasta implică atitudinea volitivă a persoanei în legătură cu îndeplinirea de către contribuabil a obligațiilor legale ce îi incumbă în raporturile cu organul fiscal, atitudine constând în neîndeplinirea obligației legale de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate.

Prin urmare, există rea-credință atunci când, fără justificare rezonabilă, nu intervine îndeplinirea obligației menționate, recurenta-pârâtă având obligația să probeze că intimatul-reclamant a acționat în mod conștient în scopul creării unor obligații fiscale în sarcina societății debitoare aflate în stare de insolvabilitate, stare ce ar face imposibilă recuperarea creanțelor.

În schimb, recurenta-pârâtă nu a administrat dovezi în acest sens, neexistând elemente de fapt, precise și certe, care să justifice stabilirea răspunderii solidare a reclamantului cu societatea debitoare, în absența unei expuneri concrete a elementelor care au determinat antrenarea acestei răspunderi. Totodată, este de observat că recurenta-pârâtă nu a realizat o analiză pertinentă asupra capacității economice a societății, a activității acesteia și în ceea ce privește resursele de care dispune, limitându-se doar să afirme că, deși nu desfășura activitate la sediul declarat și nici la punctele de lucru, societatea debitoare a emis facturi pentru sume mai mari către societăți care ulterior nu au recunoscut aceste datorii către societatea debitoare în discuție, considerând recurenta că există suspiciuni cu privire la realitatea tranzacțiilor.

Or, în dovedirea relei credințe aspectele de fapt au o importanță determinantă, astfel încât motivarea insuficientă a deciziei de angajare a răspunderii sub aspectul analizei concrete a situației de fapt, prin prisma comportamentului fiscal al reclamantului, nu poate valida caracterul legal al actului în discuție, motivarea reprezentând, așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond, una dintre condițiile esențiale de legalitate și valabilitate ale actelor administrative, în ipoteza contrară neputându-se realiza controlul judecătoresc de temeinicie și legalitate.

Nu pot fi primite nici susținerile recurentei-pârâte ce vizează întrunirea condițiilor generale ale răspunderii solidare din perspectiva existenței unei legături directe între prejudiciu și fapta ilicită, reprezentată de faptul că insolvabilitatea societății debitoare este determinată de neachitarea obligațiilor de plată la bugetul de stat care poate fi chiar și sub forma de vinovăție a neglijenței, întrucât dispoziția legală ce constituie temeiul juridic al angajării răspunderii solidare, și anume art. 27 alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 92/2003, nu condiționează angajarea răspunderii solidare de dovedirea relei-credințe a administratorului în provocarea stării de insolvabilitate a persoanei juridice debitoare, ci, este suficient ca acesta, cu rea-credință, să nu își îndeplinească obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate, legiuitorul stabilind obligația probării acestei rele-credințe în sarcina organului fiscal.

Ca urmare, în acord cu cele reținute de instanța de fond prin sentința atacată, Înalta Curte apreciază că din realitatea rezultată pe baza probelor administrate în cauză, în ceea ce privește fapta ilicita și reaua-credință, în decizia de antrenare a răspunderii solidare nu sunt reliefate în concret motivele de fapt si de drept care ar justifica aplicarea art. 28 alin. (3) lit. e) și art. 43 alin. (2)

din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, aceasta nefiind motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege.

În aceste condiții, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat, împrejurarea că recurenta-pârâtă nu împărtășește raționamentul logico-juridic ce a fundamentat soluția primei instanțe neputând conduce la incidența motivului de nelegalitate referitor la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, deoarece acesta se referă la aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin încălcarea unor principii generale de drept, ipoteze care, așa cum reiese din cele ce preced, nu se verifică în speță.

Pe cale de consecință, având în vedere că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a sentinței recurate, Înalta Curte va respinge susținerile recurentei-pârâte și va constata că sentința instanței de fond este la adăpost de orice critică ce vizează interpretarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, demersul părții fiind, prin urmare, nefondat.

În virtutea argumentelor expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care să determine reformarea hotărârii primei instanțe, Înalta Curte, în baza art. 489 alin. (2) și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge excepția nulității recursului, invocată de intimatul-reclamant A. prin întâmpinare, și va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva sentinței de fond, pe care, în consecință, o va menține ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimatul-reclamant A..

Respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dolj împotriva sentinței nr. 141 din 27 iulie 2020 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 7 aprilie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.