ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2070/2022

Ședința publică din data de 5 aprilie 2022

Deliberând asupra recursurilor de față, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. x/2018 la data de 23.03.2018, reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația pentru Contribuabilii Mijlocii, a solicitat anularea deciziei de respingere a contestației administrative, cu consecința anulării actului administrativ fiscal atacat - Decizia de impunere privind obligațiile suplimentare de plată nr. x/29.03.2017 cu privire la următoarele sume: 474.567 RON - impozit pe profit suplimentar; 3.137.857 RON - diminuare pierdere fiscală; 365.166 RON - diminuare pierdere fiscală pentru perioada 01.01.2016 - 30.09.2016; 1.071.416 RON - TVA stabilită suplimentar de plată. Cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 292 din 7 noiembrie 2019, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația pentru Contribuabilii Mijlocii.

A admis excepția prescripției dreptului organelor fiscale pârâte de a stabili obligații fiscale suplimentare de natura impozitului pe profit și taxei pe valoarea adăugată aferente anului 2011 în sarcina reclamantei.

A dispus anularea parțială a deciziei nr. 850/04.10.2017 de soluționare a contestației și a deciziei de impunere privind obligațiile suplimentare de plată nr. x/29.03.2017 în sensul înlăturării obligațiilor de plată aferente perioadei 01.01.2011 - 31.12.2011, ca urmare a intervenirii prescripției fiscale, cu consecința reducerii corespunzătoare a obligațiilor fiscale stabilite în sarcina reclamantei.

A respins în rest acțiunea formulată de reclamantă, ca nefondată.

A obligat pe pârâte la cheltuieli de judecată parțiale către reclamantă în sumă de 1500 RON.

Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și reclamanta A. S.R.L., prin Administrator Judiciar x SPRL.

Recursul reclamantei a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. același temei de drept fiind invocat de către pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și Agenția Națională de Administrare Fiscală.

II. Analiza cererilor de recurs

În ceea ce privește recursul reclamantei s-a criticat în primul rând respingerea excepției nulității inspecției fiscale și a actelor administrativ fiscale datorită lipsei competenței materiale a organului de control, nulitate care în opinia reclamantei ar fi absolută și nu relativă.

Trecând peste lauda adusă soluției referitoare la prescripția organului fiscal de stabilire a obligației suplimentare de plată ce ar trebui să se regăsească în întâmpinare la recursul pârâtelor raportat la aceasta, pe fondul cauzei s-a arătat că respingerea cererilor a fost "absolut nelegală", întrucât în susținerea ideii că nu sunt deductibile fiscal cheltuielile efectuate de societatea in baza contractelor încheiate cu B., C. si D., instanța de fond a considerat ca dreptul de deducere a cheltuielilor aferente achizițiilor de servicii și a taxei pe valoarea adăugata acestor achiziții de servicii este condiționat de dovedirea prestării efective a acestora prin depunerea de dovezi care sa confirme certitudinea prestării serviciilor, conform dispozițiilor art. 21 a. 4 lit. m) din Legea nr. 571/2003 și pct. 48 din H.G. nr. 44/2004, de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, privind Codul fiscal.

Deși sunt de acord cu acest principiu enunțat și de către instanța de fond, nu este de acord recurenta cu concluzia ca nu pot fi considerate deductibile cheltuielile efectuate cu serviciile prestate de către C. si D., datorită caracterul insuficient al documentelor justificative prezentate organului fiscal.

Pârâta a încheiat cu aceste doua societăți doua contracte de prestări servicii având ca obiect întreținerea si reparația utilajelor, echipamentelor si mijloacelor de transport utilizate in activitatea societății, aceste servicii fiind absolut necesare pentru desfășurarea in bune condiții a obiectului de activitate al societății.

In concret, serviciile de intretinere si reparație a utilajelor si mijloacelor de transport erau indispensabile societății, in absenta acestora neputandu-se realiza activitățile generatoare de profit.

Afirmația organului fiscal ca aceste servicii nu ar fi fost efectiv prestate in favoarea societății nu este susținuta de niciun fel de proba concreta, ci reprezintă o simpla presupunere a organului fiscal, evident in scopul de a ne prejudicia prin considerarea ca nedeductibile a sumelor plătite celor doua societăți anterior arătate.

Analizând tocmai aceasta constatare a primei instanțe, anume ca activitatea propriilor angajați nu era de a repara utilajele societății, ci doar de a constata dacă acestea funcționează sau nu, este evident ca aceste utilaje trebuia să fie reparate de o societate specializata, ceea ce s-a și întâmplat prin încheierea contractelor cu C. si D..

Așa cum și expertul contabil a constatat, nu se poate susține, din perspectiva caracterului necesar al serviciilor, ca existența unor contracte si cu alți prestatori pentru aceste servicii, ar înseamnă ca serviciile de reparatii/intretinere a utilajelor nu ar fi fost efectuate de către C. si D., ci doar ca, în situația unor defecțiuni cu un grad de complexitate mai ridicat, era necesar să se apeleze la societăți de stricta specialitate în acest domeniu.

În ceea ce privește contractul încheiat cu B., având ca obiect prestarea către societate a unor servicii de management si consultanta, în deplin acord cu organul fiscal, prima instanța a considerat, în privința caracterului efectiv al serviciilor, ca societatea B. nu are niciun angajat și nici nu a făcut dovada ca dispune de personal care indeplineste cerințele necesare pentru a desfășura activitățile, precum și ca reprezentantul societății B. este una si aceeași persoana cu unul dintre administratorii statutari și director al societății A. S.A., anume E., ceea ce ar determina ca sumele achitate acestei societăți să fie considerate cheltuieli nedeductibile fiscal.

În susținerea ideii ca serviciile nu au fost efectiv prestate, judecătorul fondului a afirmat ca domnul E., administrator al B., este si administratorul statutar și directorul societății A. S.A., iar atribuțiile directorului general (nu ale administratorului) societății A. S.A. s-ar suprapune cu serviciile contractate cu B., în sensul ca ambele funcții presupun conducerea activităților zilnice ale societății prin control și coordonare a tuturor activităților administrative, tehnice și economice, pregătirea documentației necesare luării deciziilor de către consiliul de administrație, gestiunea și coordonarea activității societății prin organizarea tuturor operațiunilor desfășurate în șantier, precum programarea personalului, a mijloacelor de transport aferente activității, stabilirea cantităților de materiale, durata de execuție a lucrărilor, volumul de lucrări contractate, etc.

Încercând sa întărească ideea ca directorul societății A. S.A. nu ar fi putut presta serviciile asumate de către B., instanța de fond a făcut apel la dispozițiile art. 143

1

alin. (1) din Legea nr. 31/1990, care stipulează ca:

"Directorii sunt responsabili cu luarea tuturor măsurilor aferente conducerii societății, în limitele obiectului de activitate al societății și cu respectarea competențelor exclusive rezervate de lege sau de actul constitutiv consiliului de administrație și adunării generale a acționarilor" și la dispozițiile art. 152 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, care stipulează ca:

"Remunerația directorilor, obținută în temeiul contractului de mandat este asimilată din punct de vedere fiscal veniturilor din salarii și se impozitează potrivit legislației în materie".

În continuare, tot pentru a argumenta considerarea ca nedeductibile fiscal a cheltuielilor efectuate cu activitatea de conducere și control a societății efectuata de către B., instanța de fond a susținut ca dreptul de deducere al TVA este condiționat de utilizarea serviciilor achiziționate în folosul operațiunilor taxabile ale persoanei impozabile și ca justificarea serviciilor ca fiind destinate operațiunilor sale taxabile revine persoanei impozabile care a achiziționat serviciile respective, împrejurare ce ar fi confirmată si de considerentele Deciziei nr. 1325/09.03.2012 a ICCJ.

Serviciile contractate de la B. erau absolut necesare desfășurării activității societății, deoarece este absolut imposibil să se creadă ca cineva ar putea presta o astfel de activitate complexa în beneficiul unei societăți fără a fi remunerat.

În motivarea recursului DGRFP Timișoara în ceea ce privește excepția prescripției în condițiile in care obligațiile fiscale de natura impozitului pe profit si taxei pe valoare adăugata sabilite in sarcina reclamantei sunt aferente anului 2011, au fost aplicabile dispozițiile O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările si completările ulterioare.

Asa cum a reținut si instanța de fond, din coroborarea prevederilor art. 91 alin. (1) si 2 cu cele ale art. 23 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicata, actualizata:

"ART. 91

Obiectul, termenul și momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului de stabilire a obligațiilor fiscale

(1) Dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel.

(2) Termenul de prescripție a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel.

ART. 23

Nașterea creanțelor și obligațiilor fiscale

(1) Dacă legea nu prevede altfel, dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează.

(2) Potrivit alin. (1) se naște dreptul organului fiscal de a stabili și a determina obligația fiscală datorată.", reiese ca dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie in termen de 5 ani, care incepe sa curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui in care s-a născut creanța fiscala, cu precizarea ca termenul de prescripție se suspenda pe perioada cuprinsa intre data începerii inspecției fiscale si data emiterii actului administrativ fiscal la finalizarea inspecției fiscale.

Incidente in speța sunt si dispozițiile art. 105 alin. (7) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicata, actualizata, coroborate cu prevederile art. 102 alin. (6) din același act normativ potrivit cărora, inspecția fiscala se consemnează in registrul unic de control si data menționata in registru reprezintă data începerii inspecției fiscale, in cazul de fata fiind data de 09.03.2017, asa cum rezulta din Raportul de inspecție fiscala nr. x/29.03.2017.

Astfel, prevederile legale care reglementează prescripția extinctiva sunt imperative, acestea limitând perioada de timp in care se poate valorifica un drept.

Cu privire la data de la care incepe sa curgă termenul de prescripție in cazul verificării obligațiilor fiscale reprezentând impozit pe profit si taxa pe valoarea adăugata precizam faptul ca aceasta este in strânsa legătura cu momentul in care s-a născut creanța fiscala, respectiv cu momentul in care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează.

In ceea ce privește momentul la care se naște dreptul organului fiscal de a stabili si de a determina obligația fiscala datorata si de la care incepe sa curgă termenul de prescripție, trebuie stabilit momentul in care se constituie baza de impunere care generează creanța fiscala si obligația fiscala corelativa, precum si momentul in care se nasc dreptul de creanța fiscala si obligația fiscala corelativa.

Referitor la prevederile legale din Legea nr. 82/1991 a contabilității invocate de instanța de fond preciza faptul ca, potrivit art. 23 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicata, actualizata, dreptul la acțiune al organului fiscal pentru stabilirea obligațiilor fiscale se naște la data la care a expirat termenul legal de depunere a declarației fiscale pentru perioada respectiva.

Impozit pe profit: potrivit atât art. 35 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, actualizata, cat si prevederilor Anexei nr. 9 privind Instrucțiunile de completare a formularului 101 "Declarație privind impozitul pe profit prevăzut in O.M.F.P. nr. 101/2008 privind aprobarea modelului si conținutului formularelor utilizate pentru declararea impozitelor, taxelor si contribuțiilor cu regim de stabilire prin autoimpunere sau reținere la sursa, baza impozabila se constituie la sfârșitul perioadei fiscale, iar dreptul de creanța fiscala si obligația corelativa se nasc la termenul de declarare, respectiv termenul prevăzut pentru depunerea situațiilor financiare.

Prin urmare, in cazul impozitului pe profit, termenul de prescripție a dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale incepe sa curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui in care legea prevede obligativitatea depunerii formularului 101 "Declarație privind impozitul pe profit'.

In consecința, pentru impozitul pe profit aferent anului 2011 declarația anuala se depune pana la data de 15 aprilie 2012. iar termenul de prescripție a dreptului la acțiune al organului de inspecție fiscala incepe sa curgă de la data de 01.01.2013.

Mai mult decât atât, a interpreta începerea cursului prescripției extinctive a dreptului organului fiscal de a efectua verificarea impozitului pe profit, in raport de o data anterioara termenului prevăzut pentru declararea anuala a impozitului pe profit, ar insemna sa nu se dea eficienta prevederilor art. 35 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, actualizata:

"ART. 35 Depunerea declarațiilor de impozit pe profit

(1) Contribuabilii au obligația sa depună o declarație anuala de impozit pe profit pana la data de 15 aprilie inclusiv a anului următor. (...).".

De asemenea s-a criticat și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Recursul ANAF privește aceeași problemă ca instanta de fond in mod greșit a interpretat si aplicat dispozițiile art. 347 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, art. 23, art. 91 alin. (1) și alin. (2). art. 102 si art. 105 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Contrar reținerilor instanței de fond apreciează ca neîntemeiata apărarea intimatei, preluata in mod greșit si de către Curtea de Apel Timișoara, conform căreia "data de incepere a cursului prescripției extinctive rezida in data producerii efectelor tranzacțiilor si al altor eveniment cu efect fiscal, respectiv al generării veniturilor si cheltuielilor aferente anului fiscal".

In mod greșit raționamentul instanței de fond avut in vedere la admiterea prescripției extinctive a dreptului material al organelor fiscale de a stabili obligații fiscale suplimentare aferente anului 2011.

În ceea ce privește impozitul pe profit, potrivit art. 35 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, se precizează:

"ART. 35 - Depunerea declarațiilor de impozit pe profit

(1) Contribuabilii au obligația să depună o declarație anuală de impozit pe profit până la data de 15 aprilie inclusiv a anului următor."

În același sens sunt și prevederile Anexei nr. 9 privind Instrucțiunile de completare a formularului 101 "Declarație privind impozitul pe profit, cod 14.13.01.04 prevăzute în OMFP nr. 101/2008 privind aprobarea modelului și conținutului formularelor utilizate pentru declararea impozitelor, taxelor și contribuțiilor cu regim de stabilire prin autoimpunere sau reținere la sursă referitor la declarația privind impozitul pe profit aferent anului 2011.

În concluzie, baza impozabila s-a constituit la sfârșitul perioadei fiscale, iar dreptul de creanța fiscala si obligația corelativa s-au născut la termenul de declarare, respectiv termenul prevăzut pentru depunerea situațiilor financiare.

Astfel, în cazul impozitului pe profit, termenul de prescripție a dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale începe sa curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui in care legea prevede obligativitatea depunerii formularului 101 "Declarație privind impozitul pe profit'.

Rezulta ca argumentele reclamantei cu privire la efectul implinirii termenului de prescripție a dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale nu sunt întemeiate, impozitul pe profit anual fiind declarat in anul următor celui de realizare, prin Declarația 101 depusa la organul fiscal (termenul de prescripție începe sa curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscala).

Astfel, pentru impozitul pe profit aferent anului 2011 declarația anuală se depune până la data de 15 aprilie 2012, iar termenul de prescripție a dreptului la acțiune al organului de inspecție fiscală începe să curgă de la data de 01.01.2013.

Mai mult, a interpreta începerea cursului prescripției extinctive a dreptului organului fiscal de a efectua verificarea impozitului pe profit în raport de o dată anterioară termenului prevăzut pentru declararea anuală a impozitului pe profit, ar însemna sa nu se dea eficienta prevederilor art. 35 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare.

In ceea ce privește impozitul pe profit supus verificării, respectiv pentru perioada 01.01.2011-30.09.2016, inspecția fiscală a început la data de 09.03.2017, conform înregistrării din Registrul unic de control la poziția 74927044 și finalizată în data de 24.03.2017, iar Decizia de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice nr. x, contestată, a fost emisă la data de 29.03.2017.

Astfel, în perioada cuprinsă între 09.03.2017 - 29.03.2017, prescripția dreptului organelor de inspecție fiscală de a stabili obligații fiscale a fost suspendată potrivit prevederilor art. 92 alin. (2) lit. b) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Raportat la data la care începe să curgă termenul de prescripție, respectiv 01.01.2013 pentru impozitul pe profit, rezultă că până la data începerii verificării, respectiv 09.03.2017 (data înregistrării în Registrul unic de control la poziția 74927044) obligațiile suplimentare de plată de natura impozitului pe profit au fost stabilite înlâuntrul termenului de prescripție.

În ceea ce privește TVA, potrivit prevederilor art. 134 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, în vigoare în perioada verificată:

"(2) Exigibilitatea taxei reprezintă data la care autoritatea fiscală devine îndreptățită, în baza legii, să solicite plata de către persoanele obligate la plata taxei, chiar dacă plata acestei taxe poate fi amânată.

(3) Exigibilitatea plății taxei reprezintă data la care o persoană are obligația de a plăti taxa la bugetul statului, conform prevederilor art. 157 alin. (1). Această dată determină și momentul de ta care se datorează majorări de întârziere pentru neplata taxei."

De asemenea, potrivit prevederilor art. 156^2 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, în vigoare în anul 2011: "(1) Persoanele înregistrate conform art. 153 trebuie să depună la organele fiscale competente, pentru fiecare perioadă fiscală, un decont de taxă, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care se încheie perioada fiscală respectivă".

Astfel, pentru TVA aferentă lunii decembrie 2011, obligația declarativă intervine la data de 25.01.2012, iar termenul de prescripție a dreptului organelor de inspecție fiscală de a stabili obligații suplimentare cu titlu de TVA începe să curgă de la data de 01.01.2013, astfel încât, având în vedere data la care a început inspecția fiscală, respectiv 09.03.2017, obligațiile suplimentare de plată de natura TVA au fost stabilite înlăuntrul termenului de prescripție.

Analizând recursul reclamantei instanța reține următoarele:

În ceea ce privește critica privind neadmiterea așa zisei excepții a nulității actului de control referitor la necompetența organului fiscal, care a realizat controlul dată fiind calitatea de contribuabil mijlociu a reclamantei deși instanța de fond a explicitat faptul că raportat la domiciliul fiscal contribuabilii mijlocii sunt administrați de DGRFP Timișoara prin Administrația constituită la nivelul regiunii, delegarea la nivelul acestor unități către subunități fiind ca regulă, recurenta a reluat susținerile din fond.

Ceea ce este de subliniat este aceea că în tot cuprisul actului de inspecție fiscală reclamanta nu a invocat acest aspect.

Este de altfel o practică prea des întâlnită de a critica un act sau fapt administrativ abia după ce aceasta a produs rezultate (evident nefavorabile), precum spre exemplu participanții la o procedură de concurs critică/contestă modul de desfășurare sau cerințele impuse abia după ce au participat la probe.

De altfel din chiar cererea de recurs nu rezultă că se critică aceste susțineri ci doae se aduc argumente referiitor la necesitatea prestării serviciilor.

Astfel, în fapt, urmare verificării efectuate, organele de inspecție fiscală au constatat că din documentele prezentate de societate, respectiv facturi, contracte și rapoarte de activitate lunare nu rezultă că serviciile facturate de C., D. și B. au fost efectiv prestate și efectuate în scopul realizării de venituri impozabile și operațiunilor taxabile, motiv pentru care au stabilit că cheltuielile înregistrate în evidența contabilă aferente acestor tranzacții nu sunt deductibile la calculul profitului impozabil și nu au acordat drept de deducere a taxei pe valoarea adăugată.

În perioada 2011-2016, societatea reclamantă a înregistrat în evidența contabilă cheltuieli deductibile și a dedus taxa pe valoarea adăugată în baza facturilor emise de C. și D. în temeiul contractelor de prestări servicii nr. x/22.07.2003, respectiv nr. 811/28.05.2008, al căror obiect a fost întreținerea și reparația utilajelor, echipamentelor și mijloacelor de transport aflate în proprietatea beneficiarului.

Pentru justificarea serviciilor de întreținere și reparații, reclamanta a prezentat rapoarte de activitate lunare cu conținut identic pe toata perioada - fiind specificate activitățile descrise de obiectul contractului și un centralizator întrețineri și reparații în care sunt menționate: luna, data, mijloc de transport/utilaj/echipament, materiale/piese folosite, U.M. și cantitatea.

În mod corect au apreciat organele fiscale caracterul insuficient al acestor documente justificative pentru probarea efectivității serviciilor prestate de C., în condițiile în care, în raport de obligația contractuală a prestatorului C. de a efectua întreținerea periodică a utilajelor, echipamentelor și mijloacelor de transport în baza unui program comunicat de către A. S.A., ca și de obligația de a stabili cauzele nefuncționării mijloacelor de transport, piesele de schimb și materialele consumabile necesare reparării mijloacelor fixe, ar fi fost necesar a se a prezenta un program privind punerea la dispoziție a pieselor și materialelor consumabile necesare prestării de servicii, respectiv document de constatare a defecțiunilor și o analiză privind cauzele pentru care aceste echipamente nu au funcționat; din aceeași perspectivă, în mod judicios s-a observat că deplasările pentru procurarea pieselor și a materialelor consumabile au fost făcute de un angajat al reclamantei și nu de reprezentatul societății prestatoare, astfel cum reiese din conținutul facturii emisă de F. S.A. în data de 03.12.2014 și procesul de predare - primire acumulator uzat; că C. în perioada 2011-2016 nu a avut niciun angajat și singura persoană care ar fi putut să presteze serviciile ar fi fost însuși administratorul societății, nefiind prezentat niciun document din care să rezulte că domnul C. s-a deplasat la șantierele deținute de reclamantă pentru a efectua întrețineri și reparații la utilajele, echipamentele și mijloacele de transport care nu se află la sediul societății sau a presta activitățile care au scop securitatea în muncă a angajaților.

Totodată, din perspectiva caracterului necesar al serviciilor, se verifică constatările organelor de inspecție fiscală, potrivit cărora reclamanta a avut angajați cinci mecanici și doi mașiniști, iar din fișele posturilor prezentate pentru mecanici auto, conform statelor de plată prezentate de societate, rezultă că respectivele persoane, chiar dacă nu repară efectiv, constată defecțiunile care apar la utilaje, verifică utilajele din punct de vedere mecanic, electric, gresare, presiune roti, sistem hidraulic, activități care se suprapun parțial cu activitățile din rapoartele lunare de activitate ale prestatorului; pe de altă parte, au fost identificate facturile nr. x/01.08.2014, nr. x/08.07.2014, nr. x/22.04.2013 și nr. x/22.04.20137 care atestă că servicii ce au făcut obiectul contractului menționat au fost presate și de alte firme specializate în domeniu cum ar fi G. S.A și H. S.A., respectiv I. S.A.; cu privire la activitățile care au scop securitatea în muncă a angajaților, din verificarea statului de plată pe luna aprilie 2013, rezultă că reclamanta a avut angajați inspectori cu protecția muncii, respectiv pe domnii J. și K..

Aceleași concluzii sunt valabile și în privința documentelor justificative exhibate în privința relației contractuale desfășurate cu D. cu privire la caracterul insuficient al acestora pentru a atesta efectivitatea, ca și cu privire la caracterul îndoielnic al necesității serviciilor, în condițiile în care societatea a înregistrat în evidența contabilă, în perioada verificată, facturi de reparații a utilajelor/mijloacelor de transport efectuate și de firme specializate în domeniu cum ar fi (L. S.A., M. S.A., conform facturilor nr. CER x/22.05.2013, nr. x/22.05.2013 și nr. x/26.04.2013), nu a prezentat documente justificative care să ateste că societatea prestatoare a alimentat cu combustibil utilajele, echipamentele și mijloacele de transport cu care își desfășoară activitatea la Balastiera Cicir III și N., potrivit act. 5.1 din Contractul de prestări servicii nr. x/28.05.2008.

Referitor la relațiile comerciale derulate cu B., A. S.A. a încheiat cu aceasta contractul de furnizare servicii și consultanță nr. DB-04F-192/26.02.2014. care are ca obiect: controlul și coordonarea tuturor activităților administrative și tehnice, formarea personalului pentru achiziționarea de noi lucrări, desfășurarea activităților de control a gestiunii balastierei/carierei aflată în proprietatea contestatarei, organizarea șantierelor pe teritoriul național, instruirea personalului și supravegherea, coordonarea și dirijarea lucrărilor.

Pentru justificarea serviciilor, au fost prezentate facturi în care la rubrica "Denumirea produselor sau serviciilor" se menționează "Prestări servicii conform Contract nr. DB-04F-192 din 26.02.2014 și situație atașată", iar la rubrica privind "Persoana care a întocmit factura", cât și la rubrica "Numele delegatului" este menționat E. și rapoarte de activitate întocmite pe fiecare lună calendaristică în perioada ianuarie 2014- decembrie 2016 de administratorul societății E. în condițiile în care la pct. 2 din contactul în cauza se stipulează că societatea A. S.A. încredințează societății B. care, prin persoana reprezentantului său, O., va desfășura activitatea.

În privința caracterului efectiv al serviciilor, s-a constatat, fără ca reclamanta să probeze contrariul, că, în pofida faptului că prin contractul de furnizare servicii și consultanță nr. DB-04F-192/26.02.2014 se menționează că societatea B. dispune în organigrama sa de personal ce îndeplinește cerințele necesare pentru a satisface nevoile reclamantei, din constatările organelor de inspecție fiscală a rezultat că prestatorul nu are nici un angajat și nici nu a făcut dovada că dispune de personal care îndeplinește cerințele necesare pentru a desfășura activitățile.

Expertiza efectuată în cauză urmărește mișcarea bunurilor/pieselor din punct de vedere fiscal și nu al realității operațiunii.

Tot la fel, dubla calitate a lui E. a fost corect reținută, aceasta constatând un indiciu elocvent al raporturilor reale dintre societăți.

În ceea ce privește recursurile pârâtelor acestea vizează admiterea excepției prescripției extinctive a dreptului material al organelor ficale de a stabili obligații fiscale de natura TVA și impozitului pe profit aferente anului 2011.

Dacă în ceea ce privește impozitul pe profit ÎCCJ în Decizia RIL nr. 21/2020 a statuat că "în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 91 alin. (1) și (2) coroborate cu cele art. 23 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală termenul de 5 ani de prescripție a dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale reprezentând impozit pe profit și accesorii ale acestora curg de la data de 1 ianuarie a anului următor anului fiscal în care s-a realizat profitul impozabil din care rezultă impozitul pe profit datorat de contribuabil", o interpretare similară fiind făcută și de judecătorul fondului acesta în această motivare se referă doar la impozitul pe profit neanalizând și pentru TVA-ul aferent.

Cum acest aspect nu poate fi realizat pentru prima dată de către instanța de recurs fără a prejudicia partea de un grad de jurisdicție se impune trimiterea cauzei instanței de fond pentru a analiza obligația de plată a TVA aferentă anului 2011.

Față de cele ce preced, cum motivele invocate de pârâte se încadrează prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. va admite recursurile și în temeiul dispozițiilor art. art. 496 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004 va casa în parte sentința și va trimite cauza spre rejudecare.

Cum motivele invocate de reclamantă nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. urmează a respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile formulate de pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara împotriva sentinței civile nr. 292 din 7 noiembrie 2019 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată.

Trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, în ceea ce privește obligațiile fiscale constatate prescrise.

Menține în rest sentința.

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L., prin Administrator Judiciar x SPRL împotriva sentinței civile nr. 292 din 7 noiembrie 2019 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 aprilie 2022.